România la Cupa Mondială de Rugby: Tonganii noștri, tonganii lor

42, 63, 70, contorul scoțienilor urcă amețitor. România este blocată la zero. Talonerul Florin Bărdașu, cu gura însângerată, își scutură capul, parcă spre a se dezmetici. Aruncă din nou de la margine. Căpitanul Adrian Moțoc prinde iar. Înaintarea Stejarilor izbește, izbește în zidul scoțian, în căutarea unui eseu de onoare.

Dinspre suporterii români, poate 2000, poate mai mulți, răspândiți peste tot în stadionul din Lille, răspunde un vuiet de încurajare. Iar și iar, românii lovesc cu ultimele puteri defensiva scoțiană. Au trecut două minute și jumătate peste cele 80 regulamentare, dar asalturile Stejarilor se sparg ca valurile Mării Nordului de stâncile scoțiene. Nu a fost să fie. Se termină. 84-0, cea mai aspră înfrângere din istoria participării României la Cupa Mondială (CM) de Rugby, nouă ediții. Scoțienii au fost prea buni, prea rapizi, prea tehnici. Și mai dramatic, 220 de minute fără a pune vreun punct pe tabelă, record negativ al CM.

Și totuși, înaintarea, compartimentul forte al Stejarilor, a luptat neîncetat. Și-a câștigat toate grămezile ordonate, ba și jumătate dintre cele ale scoțienilor. A prins zece din cele douăsprezece tușe pe propria lansare, ba chiar și una pe aruncarea adversarului. Și atunci, de unde dezastrul? O explicație: 40% dintre placaje, două din cinci, 8 au fost ratate. Iar placajul nu se învață la echipa națională, ci la juniori. Apărarea, o marcă identitară a rugbiului românesc, nu funcționează deloc.

„Sunt foarte supărat pe mine pentru eliminarea temporară pe care am primit-o, am pus echipa într-o postură dificilă. Până la cele trei cartonașe galbene, apărarea noastră mergea bine. Nu dorința ne-a lipsit, băieții au vărsat sânge, sudoare și lacrimi”, explică talonerul titular Robert Irimescu, născut în Statele Unite și auditor de profesie.

„La sfârșit am avut niște faze foarte frumoase, arbitrul ne-a acordat penalitate după penalitate în favoarea noastră, dar nu am reușit să marcăm eseul. Vom încerca să ne pregătim bine, să lucrăm maulul, arma noastră, și să câștigăm cu Tonga. A fost visul meu de când eram copil să joc pentru România, nici nu am crezut că voi ajunge aici, la Cupa Mondială. Să fiu titular pentru prima dată, aici, a fost un alt vis împlinit, chiar dacă sunt puțin dezamăgit de prestația mea. Vom da 110% contra Tongăi, mai ales că aici la Lille am văzut că au venit mai mulți români să ne susțină, le mulțumim tuturor. Printre ei au fost și părinții mei, verișorii mei, așa că acesta a fost un alt vis împlinit, să joc pentru România cu familia în tribune, pentru prima oară”, adaugă Irimescu.

Aripa Nicolas Onuțu, născut în Franța, fiu al unui fost internațional român, admite și el că „avem probleme în apărare. Meciul cu Tonga este șansa noastră de a ne salva această Cupă Mondială, pentru că nu facem o imagine bună rugbiului românesc. Când vorbesc cu tata, îmi spune să fim mai duri în apărare, pentru că în rugby apărarea este cheia. El înțelege că sunt mari diferențe între rugbiul de pe vremea lui și cel de azi și încearcă să mă susțină, să îmi ridice moralul. Am ajuns la CM cu mulți jucători noi, în apărare crearea unor automatisme ia timp.”

Întrebat despre diferențele de plan de joc între fostul selecționer, englezul Andy Robinson, și actualul, românul Eugen Apjok, Onuțu detaliază: „Într-un an, e greu de reconstruit o echipă. Automatismele nu sunt aceleași. Există diferențe și la nivelul automatismelor pe faza defensivă. Schimbările mai importante au fost pe faza de atac, în apărare am păstrat aceeași concepție. Deocamdată rezultatele muncii noastre se lasă așteptate, dar contăm pe ultimul meci, contra Tongăi, pentru a arăta o față mai bună a rugbiului românesc”.

Tot la Lille, duminică, 8 octombrie, în ultimul ei meci, România înfruntă Tonga. Ambele echipe vin după trei înfrângeri: ale României catastrofale, ale insularilor presărate cu multe momente de joc bun, inclusiv trei eseuri marcate campioanei mondiale, Africa de Sud.

Stadionul acestui oraș din nordul Franței, la granița cu Belgia, este unic în Europa prin multifuncționalitatea sa. A găzduit meciuri din cadrul Campionatului European de fotbal din 2016, dar se poate transforma și în sală de sport. Aici s-au disputat două finale de Cupa Davis, meciuri din cadrul Campionatului European de baschet masculin din 2015 sau al Campionatului Mondial de handbal masculin din 2017. La anul, aici se vor disputa partide din cadrul turneelor de handbal și baschet de la Jocurile Olimpice.

Tonganii pleacă favoriți, dar palmaresul direct este echilibrat: două victorii de fiecare parte. Ce e drept, toate întâlnirile s-au disputat la București, ultima fiind câștigată de Stejari cu 32-20, în noiembrie 2021. Și atunci, jucătorii din Pacific, veniți în România cu tot ce aveau mai bun la acel moment, erau mai bine cotați.

România nu îi avea la lot pe majoritatea jucătorilor din Franța, cu excepția căpitanului Chirică și a pilierului Burțilă, dar nici pe cei de la campioana Știința Baia Mare, plecați la un prestigios turneu internațional în Africa de Sud. De atunci, datele problemei s-au schimbat. Federația internațională, World Rugby, a modificat regulile de eligibilitate la echipele naționale și un grup de foști internaționali neozeelandezi (fundașul-star Charles Piutau, centrii Malakai Fekitoa și George Moala, mijlocașul la grămadă Augustine Pulu, la care se adaugă linia a treia Vaea Fifita,  suspendat pentru întâlnirea cu România), ba chiar și linia a doua Adam Coleman, fost internațional australian, pot reprezenta acum țara strămoșilor lor.

România dispune la rîndul ei de un detașament tongan. Centrul Tevita Manumua și aripa Sikuea Taliauli chiar au reprezentat Tonga la rugby în 7. Li se adaugă, tot pe linia de treisferturi, polivalentul Sioeli Lama și centrul Fonovai Tangimana. Toți aceștia sunt rezidenți în România de peste cinci ani. Sikuea Taliauli, care a primit cetățenia română în 2019, ne spune că „abia aștept să evoluez împotriva compatrioților mei. Sunt încântat că am fost chemat la echipa națională a României și voi da totul pe teren”.

România, șansa la viață a unui rugbist tongan

În campionatul României, mai sunt sau au fost și alți tongani. Pentru Sione Vaiomounga, România a fost șansa la viață. După ce a evoluat pentru Tonga la Cupa Mondială din 2011, singura dată când insularii au reușit două victorii, inclusiv împotriva viitoarei finaliste, Franța, Vaiomounga a semnat în 2014 pentru clubul Știința Baia Mare.

Diagnosticat cu insuficiență renală gravă, el avea să fie silit să abandoneze sportul de performanță în 2015. În 2018, după trei ani în care a supraviețuit prin dializă, a primit un transplant de rinichi, în urma unei operații făcute cu succes la Cluj-Napoca.

Anul trecut, în noiembrie, Tonga a disputat două meciuri test la București, cu Chile și Uruguay, alt semn al relațiilor rugbistice privilegiate cu România. La Lille, nu va mai fi însă loc de prietenie pe teren. Iar pentru rugbiul românesc, pe care această Cupă Mondială l-a prins parcă nepregătit pentru un război atât de mare, ultima partidă va pune un diagnostic crucial: bolnav incurabil sau cu șanse de recuperare.