The Mono Jacks lansează pe 8 februarie albumul Gloria. Foto: Năluca Photography

The Mono Jacks lansează cel de-al treilea album: „Suntem departe de succesul pe care mi-l imaginam la 17 ani”

Mâine seară, la Arenele Romane, fanii The Mono Jacks se strâng pentru a asculta prima oară, live, cel mai nou album al trupei: Gloria. 

În logica matematică a industriei, Gloria este produsul lor cu numărul trei. Însă, în logica emoțională, acest ultim album e mai mult de atât – e mărturia că băieții de la The Mono Jacks, o trupă lansată în 2009 a cărei componență umană s-a tot schimbat până în 2017, au găsit în sfârșit echilibrul de care aveau nevoie pentru a continua să creeze împreună, în aceeași formulă, ceva care să rămână.  

„E foarte important că noi am reușit să intrăm în componența asta pentru a doua oară în studio”, explică Doru Trăscău, fondatorul și solistul trupei. „Și motivul pentru care spun asta e că, în primul rând emoțional, înseamnă că s-a întâmplat ceva bine, că am reușit să ne legăm”. 

Cu doar câteva zile înainte de lansare, i-am prins pe The Mono Jacks în sala de repetiții și i-am întrebat despre ce este, de fapt, Gloria, această poveste spusă pe un ton matur, de-a lungul a 11 melodii. Am înțeles că, dincolo de personajul feminin care ne vine tuturor în minte, Gloria mai este și acel ceva „care te-ar putea face nemuritor într-un sens sau altul”. 

Dar ce înseamnă să ajungi nemuritor în muzică și când știi că atingi, cu adevărat, gloria? Ne răspund pe rând Doru Trăscău (41 de ani), John Ciurea (35 de ani, tobe), Cristi Chiru (26 de ani, bas) și Andrei Zamfir (30 de ani, chitară). Și ne povestesc, în plus, și ce sacrificii au făcut de-a lungul vieții pentru asta. 

Găsiți așadar, mai jos, un interviu despre viață, despre vârstă și cum schimbă ea un artist, despre dezbrăcat de inhibiții și emoții.


De la stânga la dreapta – Cristian Chiru (bas), Doru Trăscău (solist și fondator), John Ciurea (tobe), Andrei Zamfir (chitară). Foto: Lucian Muntean

Ce îi spuneți unui om care nu a auzit până acum de trupa The Mono Jacks? La ce să se aștepte când dă play

Doru Trăscău: La o trupă rock care este efervescentă și pasionată de toată povestea asta. 

John Ciurea: O trupă care creează dintr-un nucleu comun, dar care e formată din membri cu personalități foarte diferite, care dau un întreg foarte interesant. 

Vă lansați sâmbătă, pe 8 februarie, cel de-al treilea album, dar este al doilea al vostru în această componență, primul fiind scos într-o altă echipă.

Doru: Așa este, exact. Cu fiecare ocazie cu care am lansat câte ceva nou, am funcționat cumva într-o altă componență. Acest al doilea album este prima dată când ni se întâmplă și mi se întâmplă să facem două albume de studio în aceeași formulă. 

Despre ce simte fiecare că este „Gloria”, acest nou album? 

Doru: E destul de ușor să te gândești la Gloria ca la un personaj feminin, e un nume propriu pe care am constatat că l-au cântat mai multe formații de-a lungul anilor. Ceea ce cred că e diferit sau probabil un avantaj, pentru că în limba română poți interpreta lucrurile și altfel, e cealaltă conotație pe care o poate avea Gloria – și anume dorința de a face ceva care are semnificație în timp, care dăinuie, ceva care te-ar putea face nemuritor într-un sens sau altul. Și atunci, Gloria, de fapt, și melodia în sine și albumul, tratează, dacă vrei, aceste două aspecte. 

Simțiți cu toții același lucru despre Gloria? Sau are foarte mult de-a face cu Doru Trăscău și cu parcursul lui profesional, ca artist? 

Cristian Chiru: Categoric, eu cel puțin mă regăsesc în povestea asta.

John: Da, dar în același timp Gloria înseamnă altceva pentru fiecare în parte. Va trebui să intrăm foarte specific în concept. Pentru mine… gloria care să dăinuie prin timp după ce eu mă voi fi întors în pământ e formată din fapte și ce am sădit în inimile oamenilor, probabil. 

Este prima oară când participă și altcineva la scrierea versurilor. Până acum, ai scris doar tu, Doru. 

Doru: Da, de obicei am scris doar eu, însă acum e o premieră, o chestiune pe care mi-am dorit-o de mult timp sau măcar undeva în mintea mea era încolțită această idee – că mi-ar plăcea să colaborez cu cineva. Iar de data asta s-a și întâmplat. Și ceea ce este mai interesant, aș zice, e că nu am urmat un plan, nu a fost o chestie stabilită neapărat de la început.

M-am gândit să fac chestia asta și, în cele din urmă, am ajuns să vorbesc cu Ștefan Teișanu, în contextul în care eu l-am mai văzut o singură dată în viață înainte. Însă, atunci când l-am văzut, am povestit destul de multe lucruri, eram împreună la o conferință și am reținut că lui îi și place foarte tare să scrie, dar nu a publicat niciodată. Și ceea ce este interesant, în urma acestei colaborări, lăsând la o parte faptul că sunt încântat de tot ce-a ieșit, este că el acum va fi publicat pentru prima dată cu adevărat. 

În ce măsură acum ai contribuit tu și în ce măsură el? Adică dacă ar fi să avem un procent, cât este Doru Trăscău în versuri și cât este Ștefan Teișanu?

Doru: O să apară chestia asta și pe album, eu am scris două piese în întregime și am mai colaborat la altelele, însă cea mai mare parte din texte e scrisă de el. 

Cum a reușit cineva să prindă de la tine tot ce vrei să transmiți pe acest nou album? Cum se face transferul de emoție? 

Doru: Cred că putem să scriem o mică nuvelă despre întâlnirea mea cu Ștefan și despre întreaga experiență de a scrie împreună. În primul rând, totul începe cu naturalețea cu care ne-am dezbrăcat de inhibiții atât eu cât și el. Eu l-am sunat destul de târziu pe Ștefan, destul de târziu având în vedere cât timp mai rămăsese la dispoziție până când trebuia să ne oprim cu procesul de înregistrare. Și dezbrăcatul ăsta sau scăpatul de inhibiții a constat în faptul că orice înregistrare i-am trimis sau orice material audio pe care i l-am trimis, lăsând la o parte că nu era în forma lui finală, putea să conțină și greșeli sau lucruri de care să nu fiu neapărat mândru. 

Mi-am dat seama ulterior că l-am făcut părtaș la niște lucruri pe care alți oameni nu au avut ocazia niciodată să le audă sau să le cunoască, cu excepția oamenilor din sala asta de repetiții. Și același lucru l-a făcut și el cu mine trimițându-mi ciorne sau însemnări de care nu era neapărat mândru sau convins. Și a fost, de fapt, un proces de scriere în care ne-am permis foarte multe greșeli sau piste care nu erau neapărat cele pe care le urmăream, mizând sau concentrându-ne împreună pe același lucru: melodia în sine. Au fost foarte multe dăți, de pildă, în care mai mult de trei încercări au fost necesare pentru o melodie și, în mod surprinzător pentru mine, Ștefan nu a dat niciodată înapoi și nici nu s-a simțit descurajat de toată povestea asta. 

Și n-a devenit o conversație despre mine și feedback-ul pe care eu i-l dădeam, ci reușeam să ajungem în punctul în care amândoi înțelegeam că „bă, nu pușcă, chestia asta nu funcționează”. Au fost dăți în care a fost foarte inspirat și a livrat un text din prima, dăți în care am negociat mult, până și un vers, dăți în care ne-am distrat pe seama faptului că avea niște construcții care erau puțin fără sens, câteodată chiar ieșite din comun. Dar până la urmă a ieșit bine. 

Ca o mică paranteză, să clarificăm, cu ce se ocupă Ștefan? 

Doru: Ștefan se ocupă cu foarte multe lucruri care țin de cultură – de la Jazz in the park, un festival faimos la Cluj, până la tot felul de inițiative, știu că are și un festival în orașul lui natal, Darabani, Zilele Nordului se cheamă. Conduce o grămadă de acțiuni, iar în momentul ăsta e directorul Centrului Cultural de la Cluj. 

De scris, scrie, e un scriitor care nu și-a dat voie să fie publicat. Eu îl consider scriitor. [râde]

Cum a schimbat colaborarea asta întregul proces de creație? 

Doru: Mi-am dat voie să fac exact ce îți povesteam mai devreme, să mă deschid către cineva într-un fel în care nu o mai făcusem. Altfel, procesul întotdeauna repetă niște pași. În ceea ce mă privește, versurile au venit mereu după ce muzica a fost creată și întotdeauna chestia asta era ultima care ajungea să fie așternută pe materialele audio. Deci, din punctul ăsta de vedere, singura diferență a fost chiar fructul colaborării. 

Dar tu ai ultimul cuvând de spus pe versuri, nu? Nu e ceva la care să participe toată trupa.

Doru: Da, cred că așa se întâmplă în toate situațiile, e o chestie pe care ți-o asumi sau trebuie să poți să ți-o asumi atunci când o cânți. Pe de altă parte, dacă am fi avut doi poeți talentați în trupă, sunt convins că povestea era diferită. 

Vei continua în acest gen de colaborare și pentru celelalte albume?

Doru: Nu mi-am setat niciun fel de așteptare pentru ce urmează, încă diger fructul acestui lucru și conștientizez sau realizez tot felul de treburi care s-au întâmplat. 

Ca să revenim la Gloria. Fiind un fan al Ușor Distorsionat, al celuilalt album, melodia Gloria m-a trimis, la o primă ascultare, în același registru, mi s-a părut foarte asemănător. Apoi, când am auzit și restul cântecelor, mi s-a arătat un alt film. Pe de altă parte, am remarcat niște fire comune între cele două – poți să zici că e același personaj care trece la o altă etapă? 

Doru: Cred că pot să spun că suntem aceleași personaje care trecem la o altă etapă, fără doar și poate. Pot să înțeleg de ce cineva care a ascultat albumul nostru precedent identifică o parte destul de clară, stilistic măcar vorbind, între primul single și albumul precedent, însă senzația mea este că așa cum de altfel spuneai și tu, chiar dacă există un fir comun, sunt niște lucruri care sunt diferite. 

Și mie îmi place să spun că acele lucruri pe care eu le văd diferite sunt legate de un soi de stare. Noi am înregistrat de data asta un album care e ceva mai optimist, există un alt soi de energie acolo și asta nu înseamnă că toată lumea e cu zâmbetul pe buze sau cu colțurile gurii undeva în dreptul lobului urechii, dar e un pic altfel. 

Doru Trăscău a fondat trupa The Mono Jacks în 2009. În 2018 a renunțat definitiv la job-ul de graphic designer pentru a se ocupa exclusiv de muzică. Foto: Năluca photography

Am simțit acest al doilea album și ca fiind un pic mai matur. Câți ani are Doru Trăscău pe interior?

Doru: [râde] Habar n-am, de pildă, când sunt zile în care mă înfurii așa cum am făcut-o ieri – în trei sferturi din zi -, cred că am șase ani și sunt un copil isteric. Alte ori, probabil că am 106 și oriunde între vârstele astea două oricând. Un lucru e foarte sigur, muzica și tot ceea ce ține de pasiunea pe care o am pentru muzică este aceeași cu atunci când aveam 17 ani.

Referitor la maturitate, pentru mine e foarte important că noi am reușit să intrăm în componența asta pentru a doua oară în studio. Și motivul pentru care spun asta e pentru că, în primul rând emoțional, înseamnă că s-a întâmplat ceva bine, că am reușit să ne legăm.

În al doilea rând, este foarte important pentru că am realizat cu toții cât de bine ne-a făcut să stăm și să cântâm – în aprilie se fac trei ani de când ne știm – și experiența de studio de acum, comparativ cu experiența de studio de la Ușor Distorsionat, vine aproape la doi ani distanță și încrederea în forțele sau felul în care am abordat întreaga sesiune de înregistrări este cu totul și cu totul altceva. Probabil că parte din maturitatea asta pe care spui că o sesizezi vine și de acolo. 

Deci are legătură și cu un echilibru mai bun pe care l-a descoperit trupa. 

Doru: Da, imaginează-ți că dacă am fi, nu știu, fiecare dintre noi clienții unui restaurant care gătește pentru fiecare, în primul album, bucătarul nu ne știa gusturile fiecăruia – ăla mănâncă cu mai puțină sare, ăluilalt îi plac mai mult legumele. Acum, chestiunile sunt foarte clare. Dacă ne ducem, nu trebuie să comandăm, doar ne vede și zice „ah, ok, I know what you want”. Cred că undeva acolo suntem. 

Cristian Chiru (bas), Doru Trăscău (solist și chitarist), John Ciurea (tobe). Foto: Lucian Muntean

Spuneați la început că sunteți foarte diferiți între voi. Și, dincolo de personalitate, nu poți să nu remarci că între voi există și niște diferențe de vârstă. Este diferită chimia unei trupe când unii sunt mult mai trecuți prin viață decât alții, au o viață personală diferită, unul are doi copii, etc? 

Cristian: Pentru mine cel puțin, da. În primul rând că am foarte mari mulțumiri acestor trei băieți de lângă mine pentru că în trei ani am învățat foarte multe lucruri, de la fiecare în parte. Și de la Andrei și de la John și de la Doru. Sigur că există și dezacord uneori, dar din punctul meu de vedere, m-au influențat mult prin experiență. 

John: Eu cred că toate categoriile de vârstă sunt interdependente și cred că un om bătrân are de învățat deopotrivă de la un copil, așa cum se întâmplă și invers. Și, atunci când nu privești răul ca pe un rău și binele ca pe un bine, pur și simplu totul e un proces de învățare și autocunoaștere. 

Doru, tu ai trecut prin mai multe etape dificile de-a lungul vieții, le-ai povestit în mai multe inteviuri, iar anul ăsta împlinești 42 de ani. Se spune că, după 40 de ani, te lovește criza vârstei de mijloc? Ai simțit-o? Cum se manifestă ea la un artist? 

Doru: Pe mine m-a lovit mai devreme. Asta înseamnă două lucruri: ori sunt foarte, foarte deștept și, atunci, m-a lovit mai devreme, ori sunt foarte, foarte prost și m-a lovit mai devreme. [râde]

Middle-age crisis-ul ăsta de care amintești e o chestiune care nu are neapărat o vârstă anume. Nici nu știu dacă ceea ce mi s-a întâmplat aș încadra la criza vârstei de mijloc. Cred că aveam 36-37 de ani pe atunci. Se spune că în faza aia de criză, mai ales un bărbat își cumpără o mașină sport sau fuge cu o gagică. Eu nu am făcut nici una, nici alta. De-aia zic că nu aș încadra experiența mea emoțională în criza vârstei de mijloc. 

Cred că am trecut prin ceea ce trec cei mai mulți oameni în momentul ăsta, și anume un episod anxios care devine din ce în ce mai proeminent sau prezent în realitatea care ne înconjoară și observ că lucrul ăsta li se întâmplă tuturor oamenilor din jurul meu, indiferent că au o vârstă apropiată de a mea sau cu mult mai îndepărtată de a mea. Însă, în ceea ce privește viața sau cariera mea artistică, chestiunea asta m-a influențat în măsura în care singura rezolvare pe care am văzut-o în momentul în care m-au năpădit toate emoțiile a fost de a pătrunde cu adevărat în mintea mea pentru a înțelege mecanismele. Și mi-a fost mai ușor să fac lucrul ăsta prin intermediul ședințelor de psihoterapie. 

În urma acestor ședințe de psihoterapie, întreaga viață mi s-a schimbat și asta, bineînțeles, a avut un impact și asupra felului în care mi-am orânduit mai departe cariera artistică. 

Există o idee pe care tu o aveai greșit în mainte înainte și cu care ai plecat diferit din psihoterapie, schimbându-te radical?  

Doru: Păi au fost foarte multe lucruri pe care le-am realizat atunci, una dintre ele este inclusiv cultura „nu”-ului cu care am fost educat, mesaj care se regăsește probabil și în piesa cu cel mai mare succes de pe albumul nostru anterior și anume „1000 de da”. Sunt foarte multe moșteniri din astea care țin de educația pe care am primit-o, de care am devenit conștient abia în urma ședințelor de terapie și, în măsura în care îmi dau seama că sunt un om la fel ca noi toți, ori de câte ori am ocazia să fiu cu adevărat atent, fac tot posibilul să rescriu acele programe mentale în direcția potrivită. 

Și pentru că am vorbit, de vârstă, de copilărie și de visul tău de a face muzică încă de la 17 ani, simți că a atins The Mono Jacks succesul pe care ți-l imaginai atunci? 

Doru: Nu, suntem departe de a fi acolo. Mai avem mult. Asta nu înseamnă că nu sunt mulțumit. Sau că nu există satisfacție, dimpotrivă. Tot ce facem acum e într-un fel în care nu cred că ne așteptam niciunul dintre noi și, mai mult decât atât, sunt o tonă de lucruri pe care le facem diferit. Așa cum spuneai, eu am trecut prin foarte multe experiențe muzicale și însuși locul ăsta în care ne aflăm pot să spun că probabil e una dintre cele mai frumoase săli de repetiție din lume. Și nu cred că exagerez cu nimic. Exceptând probabil trupele care repetă în studiouri de înregistrări în chirie, care nu sunt propriu-zise ale lor, mi-e greu să cred că sunt multe săli de repetiții așa de mișto. 

Și poate pare o chestie fără semnificație, nu tocmai importantă, însă cei mai mulți dintre noi, indiferent de succesul pe care l-au atins, atunci când fac parte dintr-o trupă știu ce înseamnă igrasie, subsoluri și spații întunecate care n-au nicio legătură cu sala asta de aici. Iar pentru noi, simplul fapt că intrăm într-un loc ca ăsta care te face să te simți bine din start e ca experiența aia pe care o ai când pleci în vacanță, intri în camera de hotel, lași valizele și zici „aa, ce bine o să mă simt aici!” Și ai plăcerea asta de a face lucrul ăla.

E doar un mic exemplu din toată povestea asta pe care noi o trăim acum și suntem recunoscători. 

Există și vreun soi de teamă în fapul că ai ajuns într-un loc în care îți doreai să ajungi cu The Mono Jacks abia după 40 de ani și nu mai devreme? Ai fi preferat să fii mai tânăr?

Doru: Nu, mi-e greu de fiecare dată să explic asta fără să sune arogant sau nesăbuit. Însă, dintr-un motiv pe care nu-l înțeleg și probabil că nici nu mă interesează să-l înțeleg, n-am avut niciodată pornirea de a privi în trecut cu angoasă. Niciodată nu am avut capul întors în spate, să zic, „dom’le…dacă aș putea să mă duc în trecut, aș schimba nu știu ce”. Drept urmare, pentru mine drumul este înainte și mi se pare că exact aia e direcția în care ne îndreptăm.

Este foarte adevărat că după un punct încolo, în viață, începi să acumulezi mai mult experiență decât energie, energia vitală n-are cum să mai fie în creștere pentru că ai trecut de acel punct. Dar nu mă sperie, e un parcurs pe care îl avem cu toții.  

Cum arată o zi din viața The Mono Jacks acum că sunteți cu toții muzicieni full-time și ce faceți când nu repetați? 

Cristi: Repetăm. [râde] Eu în ultimul timp am încercat să nu cânt, efectiv, după repetiții să ajung acasă și să fac altceva. Și mi-am dat seama că dacă stau un timp, câteva ore, ceva nu e în regulă, ceva mă macină, nu am stare. E ca și cum cineva ar fi agățat un cuc de mine și mă agață și mă trage mereu spre ușă. De multe ori, fie îmi pun o tobă pe calculator și improvizez cu basul peste, ori mă joc cu clapa, ori… ceva care să mă scoată din starea aia. Pe urmă trece, mai stau două ore și iar îmi vine. 

John: În viața mea se întâmplă multe lucruri pentru că înainte de calitatea de muzician, cred că pun înainte calitatea de curios. Mă interesează foarte multe chestii, în special despre ființa umană și existența noastră în acest univers vast și relații cu oamenii și să mă cunosc pe mine și… nu îți imagina că la mine totul se învârte în jurul muzicii, deși iubesc foarte mult ce fac. 

Andrei: Studiu, dacă nu sunt repetiții e studiu și dacă nu e și studiu, probabil că sunt acasă și încerc să mă relaxez. 

John Ciurea, The Mono Jacks. Foto: Lucian Muntean

Voi trei aveți studii în muzică? 

Cristi: Nu, eu nu am. Am început din pasiune și am continuat din inerție. 

Andrei: Eu am făcut școala de muzică. 

John: Eu sunt tot autodidact. 

Cristian Chiru, Doru Trăscău, John Ciurea, Andrei Zamfir, The Mono Jacks. Foto: Lucian Muntean

Dedicarea full-time pentru The Mono Jacks v-a adus mai multă liniște sau dimpotrivă a crescut presiunea pentru că acum nu mai aveți nicio scuză să greșiți, să zicem?

Doru: pe mine pune cu siguranță mai multă presiune, chiar mă gândesc serios să facem o ședință în curând, să mai iau de pe presiunea asta de pe umerii mei, pentru că treaba asta full-time e mai mult la mine decât la restul și trebuie să facem într-un fel în care să putem să echilibrăm. Însă cu siguranță, ideea de a face ceva împreună care să fi funcționat la fel de bine cum a fost cu albumul trecut, pentru că pe ăsta abia acum urmează să îl lansăm, ne-a adus fără doar și poate un grad de ocupare mai mare a lucrului care se numește muzică. În primul rând, anul trecut cred că au fost vreo 60 de weekenduri dacă nu mai bine pe care noi nu le-am petrecut acasă. 

Și weekendurile astea nu înseamnă doar două zile pentru că de obicei mai adaugi încă două pentru dus și întors. Mai ales când ai distanțe de tipul București-Timișoara sau chiar Iași-Timișoara. Drumurile plus concertele și toate celelalte lucruri sunt în sine ceva care îți ocupă foarte mult timp. Dacă pui între toate astea și repetițiile, și înregistrările și interviurile care apar…devine un program cât se poate de încărcat. Nu aș vrea să înțeleagă cineva că eu sunt mai ocupat sau că mă plâng. Mă bucur că îmi ocupă atâta timp muzica, asta mi-am dorit.

Se apropie concertul de lansare și un nou turneu. Cum se mai simt emoțiile pe scenă? Se mai simt, ce s-a modificat?

Doru: O, da. Ar fi neplăcut să nu simt emoții. Cred că o să fiu un pic mai conștient la lansarea asta decât la cealaltă. La lansarea Ușor Distorsionat cred că am realizat că s-a terminat concertul abia la penultima piesă și cu siguranță că am avut un nivel de angoasă, de anxietate pe care nu l-am conștientizat decât după. Altfel, lansarea a fost foarte mișto. Însă atunci cred că presiunea era foarte mare din mai multe motive: eram împreună cu băieții ăștia de doar cinci luni, făcuserăm un lucru pe care l-am fi crezut imposibil, era material pe care îl lansam după foarte multă vreme, după multe schimbări de componență și după obstacole și obstacole. 

Mie îmi place să spun că adevăratul examen pentru un muzician nu e nici atunci când scrie, nici atunci când compune, ci seara în care prezinți prima dată materialul. De-aia eram și atât de încordat atunci. 

Există acum niște frici pe care le aveți și nu existau înainte? 

Doru: Mie în seara respectivă nu îmi era frică de scenă, de exemplu. E ca atunci când gătești pentru iubitul tău pentru prima dată. Sau mai bine zis, el nu e neapărat în postura de a mânca prima dată ceva gătit de tine, dar chestia aia e prima dată gătită. Și deși poate de fiecare dată faci ceva bun, acum e prima oară când gustă – e chestia aia de mi-a ieșit cum trebuie? O să-i placă? Nu o să-i placă? Ideea de a exprima un material nou produce o oarecare neliniște. 

Cristian Chiru (26 de ani), basistul trupei The Mono Jacks. Foto: Lucian Muntean

Ce sacrificii simțiți că ați făcut pentru muzică și regretați? 

Cristi: Cred că toți am făcut sacrificii pentru muzică și nu doar unul. Dar cred că la finalul zilei contează foarte mult să fii împăcat cu tine și să te detașezi de acele emoții negative. Nu regret, dar un exemplu clar a fost acum doi ani când prietena mea avea un examen foarte important, iar eu nu am fost alături de ea pentru că aveam treabă. E un sacrificiu asumat. 

John: Eu am sacrificat ceea ce toată lumea ar trebui să sacrifice și anume confortul personal, promisiunea de job stabil, asigurări, chestii plătite de angajator, toate lucrurile de genul ăsta. Însă nici eu nu trăiesc cu regrete pentru că îmi dau seama că cine sunt astăzi este rezultatul tuturor experiențelor din viața mea – ceea ce este ok. 

Andrei: Cred că cel mai greu e să fii plecat de acasă, dar asta e ceva asumat. 

Doru: Da, ăla e primul și cel mai evident sacrificiu pe care îl fac toți muzicienii. Eu cred că, din perspectiva asta, muzicienii și actorii se aseamănă foarte tare dintr-un anumit punct de vedere, ca stil de viață, cu cei care sunt șoferi de camion, de exemplu. Sau marinari. Ești mereu plecat, mereu pe drum. 

Andrei Zamfir, chitaristul trupei The Mono Jacks. Foto: Lucian Muntean

Cum arată viitorul trupei The Mono Jacks? Cum arată apogeul succesului pentru voi?

Doru: Glorios! [râde]

Cristi: Mi-ai furat-o pe asta… [râde] tot mai sus, tot mai în față, tot mai cu multă energie. 

Cristian Chiru, Doru Trăscău, John Ciurea, Andrei Zamfir, The Mono Jacks. Foto: Lucian Muntean

Dacă ar fi să îl surprinzi într-o fotografie, ce ar fi în ea? Un stadion plin, faimă pe plan internațional, cum arată concret? 

Cristi: O explozie. [râde]

Doru: Apogeul ăsta e până la urmă doar o chestiune care ține de matematică și matematica asta cred că ne-a fost impusă, ținută așa în fața ochilor, în primul rând de cultura asta occidentală, în care s-a creat toată ideea asta de popular și de faimă și așa mai departe. 

Însă eu pot să îți dau în scris, pentru fiecare dintre noi că, în serile în care suntem pe scenă și un concert e mișto, e puțin probabil să conștientizăm că suntem pe Wembley Arena sau la Expirat, că avem 30 de oameni sau 300 în public. Sunt convins că nu știm dacă e strofă sau refren, dacă e a cincea melodie sau ultima din playlist. 

Și atunci sunt două lucruri care te mână: pentru a răspunde nevoii matematice și pentru că așa funcționează piața, pe de-o parte, ești preocupat să livrezi un album care conține atâtea piese, să faci un număr de concerte, să vinzi cât mai multe bilete, să vinzi cât mai multe copii de albume etc.

Pe de altă parte, te mână energia din serile alea de concerte de care spuneam mai devreme, o stare cât se poate de zen, fără niciun fel de ghilimele, pe care ți-o dăruiește doar experiența în sine. Și experiența aia nu are ordin de mărime, ea nu poate fi cuprinsă într-o matematică. 

Așa că succesul sau apogeul pentru mine ține până în punctul în care acea stare nu mai există. Dacă starea aia dispare, înseamnă că am atins apogeul și urmează doar declinul. Altfel, restul lucrurilor sunt doar o formulă matematică. Asta nu înseamnă că nu mi-ar face plăcere să ajung și acolo – da, îmi doresc foarte tare să cântâm pe stadionul național. 

Aș considera punctul cel mai înalt punctul care ne oferă satisfacția cea mai mare emoțională. Eu mă trezesc din pat de dragul de a face muzică și de a simți bucuria asta și nu pentru că urmează să vând un concert sold-out. Aia mi se pare o chestie care vine la pachet și care ține de matematica pe care o dictează businessul. 

La ce concert regretați că nu ați ajuns până acum?

Andrei: Radiohead. 

Doru: Mi-ar fi plăcut să văd Nirvana pentru că mi-au marcat adolescența și pentru că sunt motivul pentru care ne aflăm astăzi aici. Mi-ar fi plăcut să văd Radiohead. Și un concert pe care l-am ratat, pentru că nu e o ecuație bună să mergi cu copiii la festival, a fost The Editors, acum doi ani la Summer Well. Am reușit să văd The Interpol în prima seară când mi-au adormit ambii copii pe brațe și a doua seară nu am mai suportat ideea, deci nu am mai fost. Îi mai văzusem, însă mi-a părut rău că i-am ratat pentru că toată lumea care i-a văzut în seara aia a fost wow.

Cristi: La mine a fost tot acel The Editors din 2018. 

Albumul Gloria al celor de la The Mono Jacks se poate asculta și pe Google Music, pe Apple Music sau pe BandCamp

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...