The Hateful Eight

Quentin a redevenit Tarantino.

Al optulea film al autorului care a realizat inegalabilul Pulp Fiction este conceput ca un omagiu suprem al propriei cariere și ca o recompensă multistratificată dedicată tuturor fanilor și tarantinofililor.

Ca de obicei, Tarantino își asumă un gen cinematografic, îl desface în părțile componente și apoi îl reasamblează într-o manieră provocatoare, șocantă și, desigur, personală.

Procesul, pe care putem să îl numim deconstructivism cinematografic, include întotdeauna un palier important de referințe inter-textuale, cu citate, aluzii și parafrazări ale altor filme.

Aici, punctul de pornire este genul western, cu trimitere la „părintele” acestuia, John Ford: The Hateful Eight începe aproape identic cu Stagecoach (Diligența), magnificul western din 1939.

O altă referință explicită se face la clasicul spaghetti western, mai ales la remarcabilul The Good, The Bad and the Ugly (1966). Dar dacă personajele lui Sergio Leone sunt dihotomice și conflictuale, Tarantino rupe convenția „bine-rău” în ceea ce privește psihologia eroilor săi.

Astfel, cei opt nemernici – traducerea „Cei opt odioși” este improprie – sunt simultan detestabili și admirabili, grețoși și simpatici, cumplit de monstruoși și umani în cel mai profund sens.

Tarantino reutilizează elemente din producțiile anterioare și „se citează” copios pe sine, reușind totodată să construiască un nou ansamblu autonom.

Aproape toți actorii au fost prezenți în precedente filme de-ale sale, dar mai ales Samuel L. Jackson (foto), care a apărut de la Pulp Fiction la Django Unchained. Apoi, Tim Roth și Michael Madsen, care au jucat împreună în Reservoir Dogs.

Uneori, referințele sunt profund auto-ironice – așa se întâmplă cu personajul lui Tim Roth, care devine o parodie a lui Christoph Waltz din Inglorious Basterds.

Mai mult, rolurile sunt înlănțuite și dincolo de timpul cinematografic. Astfel, Oswaldo Mobrey (jucat de Tim Roth) este construit ca un posibil strămoș al lui Archie Hicox (jucat de Michael Fassbender în Inglorious Basterds), iar Maiorul Warren este ascendentul probabil al lui Jules Winnifried din Pulp Fiction.

Tim Roth, în „The Hateful Eight”.

Nu putem parcurge aici toate conexiunile „intra-tarantiniene”, dar e limpede că, pentru a putea gusta fiecare secvență, trebuie să-i fi văzut și filmele anterioare.

De pildă, începutul poveștii ne trimite la primul film al autorului, Reservoir Dogs, care mai fusese reluat și în Inglorious Basterds. Și, tot ca în Reservoir Dogs, patru pasageri întâlnesc alte patru personaje, cu care se vor afla permanent în conflict.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Opt oameni – niciunul nefiind ceea ce pare a fi – ar putea fi o descriere standard a stilului narativ al lui Tarantino. În toate poveștile sale, regizorul inserează capcane și piste false, care ne fac suspicioși și nu ne permit să știm adevăratele identități ale eroilor. De fapt, la Tarantino nu există un personaj central – precum în narațiunile clasice.

Deși pare că nu le iubește, pentru că niciunul nu e demn de afecțiune – nici măcar cel feminin, Daisy Domergue (excelent realizat de Jennifer Jason Leigh) –, Tarantino este un regizor de personaje. Toate filmele lui sunt bazate pe o atentă construcție de caractere, psihologii, emoții și complexe identități umane.

Jennifer Jason Leigh și Kurt Russell, într-o imagine promoțională.

Unul dintre colaboratorii constanți ai lui Tarantino, directorul de imagine Robert Richardson, este și el implicat în dezvoltarea acestui remarcabil proiect.

Nu e întâmplător faptul că cei doi au ales un tip de peliculă pe 70 de milimetri care nu a mai fost folosită din 1966 încoace. Asta furnizează filmului o textură și o cromatică antichizate, iar coloana sonoră creată de Ennio Morricone este liantul intern al acestei construcții aproape baroce.

Nu în ultimul rând, sunt importante contextele și intrigile extra-narative – războiul civil și rasismul (ca în Django Unchained); violența împotriva femeilor (ca în Kill Bill); sau brutalitatea forțelor de ordine și a autorităților de tot felul (ca în Reservoir Dogs).

Spre deosebire însă de filmul anterior (Django Unchained), Tarantino își temperează virulența critică și reușește să problematizeze, fără să alunece în tezism, teme majore precum rasismul, sclavia ori abuzul împotriva femeilor.

Finalul poveștii este shakespearean: aidoma unei farse tragice, nimeni nu este ce credeam noi, dar nici valorile pe care le susțin „cei opt nemernici” nu sunt absolute.