Testamentul nou nouț

„Dumnezeu există, locuiește la Bruxelles” este una dintre frazele memorabile cu care începe remarcabilul „Testament nou-nouț” (Le tout nouveau testament) al lui Jaco Van Dormael.

Premisa aparent blasfemică de la care pornește regizorul belgian a mai fost folosită în cinema. S-au mai făcut filme care folosesc umanizarea parodică a Creatorului pentru a provoca râsul.

Cel mai cunoscut e Bruce Almighty, în care Jim Carrey devine „Dumnezeu pentru o zi”, dar care nu e nici pe departe la fel de amuzant ca Oh, God!, cu simpaticul bătrânel George Burns în rolul Stăpânului Universului.

În Testamentul lui Jaco Van Dormael, antropomorfizarea lui Dumnezeu e gestionată diferit și pe un palier mult mai profund. Regizorul depășește glumele facile cu temă biblică și concepe o minunată meditație despre condiția umană, cu sau fără conștiința existenței divinității.

La fel ca în dificilul său lungmetraj anterior – Mr. Nobody, Van Dormael construiește o combinație complexă din scurte episoade autonome, situații comice, scene vizionare și suprarealiste, mereu la limita absurdului. De data asta însă, ansamblul e mult mai coerent, iar filmul are o structură fixă și ușor de urmărit.

Cele șase mari capitole (fiecare, o „nouă evanghelie” de sine stătătoare) aparțin celor șase „noi apostoli”, aleși de o fetiță bizară pe nume „Ea”.
Apostolii ei sunt oameni ciudați, cu destine tragice: o femeie fără o mână, un contabil celibatar, un obsedat sexual, un asasin psihopat care vinde asigurări de viață, un băiat bolnav care vrea să devină fetiță și o doamnă din lumea bună, îndrăgostită de o gorilă de la circ.

Ca în primul său film, care i-a și adus notorietate internațională (Toto le héros, 1994), și aici Van Dormael utilizează un copil pe post de narator principal.

Acum, personajul este o fetiță care ne spune povestea „ticălosului” său tată (excelent ilustrat de Benoît Poelvoorde). Acesta e un bețivan, vulgar și mitocan, care are o soție umilă și tăcută.

Tatăl pretinde „obediență” și îi abuzează pe toți membrii familiei, care trebuie să facă liniște când el „lucrează”. Își bate cu cruzime fetița, în timp ce, înspăimântată, mama se ascunde.

Atâta doar că banalul lor apartament de trei camere din Bruxelles ascunde un mare secret. În biroul tatălului, care e mereu închis, se află un computer vechi, pe care acesta scrie lucruri ciudate.

De ce mor pacienții cu AVC din România. La niciun spital din țară nu există serviciu de gardă pentru o intervenție care i-ar putea salva

În spitalele din România se fac și de 5 ori mai puține intervenții care pot salva viața unui pacient cu AVC față de recomandările europene. Lipsesc serviciile de gardă, centrele speciale sunt prea puține, iar finanțările insuficiente.

Rușii sunt foarte aproape de spargerea frontului și, în același timp, încă departe. Ce ar însemna un colaps al armatei ucrainene în regiunea Donbas

Cade frontul ucrainean? Sau a căzut deja? Din primăvara acestui an vin cu o frecvență aproape zilnică vești tot mai alarmante legate de situația din ce în ce mai precară a trupelor Kievului de pe linia frontului din Donbas, care înglobează greu încercatele regiuni Donețk și Lugansk din sud-estul Ucrainei. Cele două regiuni au reprezentat, de altfel, pretextul principal al invaziei ordonate de Vladimir Putin în februarie 2022, iar acum reprezintă principalul obiectiv strategic al Kremlinului.

Abuzivul tată nu e orice fel de divinitate, e însuși Creatorul suferinței, Atot-rău-făcătorul, un dumnezeu crud care a produs nenorociri de-a lungul întregii istorii a omenirii. Nu numai că el face erori de creație – girafele solitare care traversează Bruxellesul, găinile care merg la cinema ori tigrii care stau la televizor –, ci instigă omenirea la crime și monstruozități.

De fapt, umanitatea e creată numai pentru a lua parte, fără voia ei, la micile jocuri sinistre ale acestui Autor sastisit, care îi torturează pe oameni în mod gratuit.

Multă suferință, foarte puțină bucurie și prea multe false speranțe, acestea sunt realizările Tatălui, care râde malefic de fiecare dată când mai vede pe cineva în necaz. El nu are altceva mai bun de făcut decât să inventeze noi reguli enervante – unele fiind doar versiuni ale celebrelor legi ale lui Murphy. (Preferata mea e regula „Când scufundăm un corp într-o cadă de baie, sună telefonul”.)

Sătulă de abuzurile „Tatălui”, „Ea”, o fată de 10 ani, se decide să ceară sfatul fratelui ei, care se dovedește a fi chiar statuia lui Hristos. Acesta prinde viață și îi dă o o idee surorii sale – ce-ar fi să strice computerul prin intermediul căruia părintele odios pedepsește lumea?

„Ea” află de la Isus că apostolii lui au fost prea puțini, deoarece Tatăl îi limitase la 12 (din pricina pasiunii sale pentru hochei). Tot așa aflăm că, de fapt, apostolii trebuiau să fie 18 (pentru că mamei lor îi place baseball-ul). Opoziția dintre un sport agresiv și unul mai pașnic este doar unul dintre multele simboluri pe care regizorul le utilizează de-a lungul acestui film închegat cu fire nevăzute.

După ce intră pe ascuns în biroul Tatălui, unde descoperă fișierele acestuia pline de catastrofe, „Ea” decide să meargă pe pământ să mai recruteze 6 apostoli – care vor apărea rând pe rând în tabloul kitsch cu Cina cea de Taină pe care mama obsedată de curățenie îl șterge cu sfințenie.

Ajunsă în lumea oamenilor aidoma Alisei – numai că nu printr-o scorbură de iepure, ci printr-un hublou de mașină de spălat -, „Ea” vrea să scrie un Testament „nou nouț”. Dar, pentru că nu știe să scrie, își alege un scrib; redactorul acestui Testament al „Fiicei lui Dumnezeu” va fi un om fără adăpost.

Frustrat, într-un halat murdar, nespălat și nebărbierit, Tatăl pornește în urmărirea fetei, încercând să o oprească. Această situație îi permite lui Van Dormael să exploateze comic mai multe scene care fac trimitere la contexte biblice.

Filosofic și ironic, tragic și plin de sarcasm, tandru și încărcat de durere, filmul lui Van Dormael pune toate întrebările grele: de ce murim când murim, de ce păsările nu zboară în altă parte, deși ar putea, ce se întâmplă cu copiii când cresc, de ce e viața noastră așa cum e?

Și, dincolo de micile secvențe parodice – cum este ieșirea Creatorului dintr-o mașină de spălat, aidoma unui fetus punkist –, tonul filmului nu e niciodată disprețuitor, ci, dimpotrivă, înălțător.

Senzația de sublim e susținută de suprarealismul temperat al lui Van Dormael, apropiat de stilul lui Michel Gondry, care se instaurează subtil, printr-o suită de contrapuncte absurde ale realității.

Mâna pierdută a unei femei frumoase patinează pe tăblia unei mese, un copil își face propria piscină pe malul mării, în care se scaldă cu mișcări ce amintesc de omul vitruvian, sau – preferata mea – o carcasă de pește cântă, pe marginea unui bazin de înot, despre bucuria de trăi în mare.

În fond, ce ne rămâne de făcut când lumea pare „scrisă” de o divinitate descreierată? Ne uităm la un film și încercăm să uităm. Și apoi ne amintim că nu e vorba despre divinitate, ci despre iubirea între oameni.

Aici este Paradisul, în umanitatea noastră secătuită de compasiune. Iar dacă ținem cont de asta, atunci filmul nu mai pare o blasfemie, pentru că modul în care trăim este o defăimare a sacrului.

Așa este și finalul poveștii, al cărui conținut nu îl voi dezvălui. Ajunge doar să spun că, întotdeauna, acolo unde e viață se va auzi și „cântarea cântărilor” – chiar dacă are vocea lui Adamo!

Și, după cum spune un „verset” din Testamentul nou-nouț – „viața e ca un patinoar, mulți oameni cad”. Ceea ce nu ne împiedică să ne ridicăm și să facem o piruetă.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€