"Suntem o ciudată cultură a rușinii, în căutarea celui care ne-a făcut de rușine"

Tinerii din corporații, "care muncesc de le sar capacele", au nevoie de țapi ispășitori pentru faptul că societatea românească avansează prea lent, iar țapii ispășitori pe care i-au găsit sunt țăranii și părinții, spune antropologul Vintilă Mihăilescu, într-un amplu interviu pentru PressOne.

Dialogul nostru se poartă pe marginea volumului colectiv De ce este România astfel? Avatarurile excepționalismului românesc, coordonat de Vintilă Mihăilescu și publicat la editura Polirom.

Acest volum se vrea, între altele, o replică la una dintre cele mai controversate cărți ale istoricului Lucian Boia, intitulată De ce este România altfel?.

În interviul nostru, Vintilă Mihăilescu descrie moștenirea mentală a românilor și explică întârzierile noastre istorice. El afirmă că, în ultimii ani, în România s-a dezvoltat un soi de auto-rasism, o ură de sine manifestată prin atitudinea de tipul "ca la noi, la nimeni".

"Opoziția" lui Lucian Boia

Volumul De ce este România altfel?, al istoricului Lucian Boia, publicat la editura Humanitas, pornește de la ideea că România este, pur și simplu, mai extravagantă decât alte state.

Ceva nu merge în România, și nu doar sus, în clasa politică, și nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem? Nu, e doar istorie. Dar poate că înseamnă același lucru, scrie Lucian Boia în introducerea lucrării sale.

Afirmațiile din această carte au stârnit revolta mai multor intelectuali, publiciști și formatori de opinie din România.

*

Dacă te iei după presă, în ADN-ul românului este numai ceva foarte rău

"De ce este România astfel?": la ce v-ați gândit când ați propus acest titlu? 

Cred că este evident pentru toată lumea că este un titlu retoric şi polemic. Sugerează clar o replică la cartea domnului Boia − De ce este România altfel.

Trebuie să precizez că acest astfel poate să inducă în eroare. Adică nu este altfel, cum spune domnul Boia, ci este astfel, cum vă spunem noi – adică eu ştiu cum este şi vă arăt și vouă: ar fi stupid dacă asta am fi vrut să spunem și ar fi total fals dacă asta s-ar înțelege!

De fapt, ca să invoc o vorbă dragă Irinei Nicolau – ea avea un citat folcloric la care ţinea foarte mult –, niciodată nu-i așa ca să nu fie cumva.

Deci, dacă vreţi, titlul corect ar fi fost: Despre cumva-ul românesc, dar ar fi fost cam caraghios și nu înţelegea nimeni.

– Care este scopul volumului? A început ca o replică la cartea domnului Boia, dar s-a dezvoltat pe mai multe paliere.

– Iniţial, a fost această idee a unei replici. A fost ideea lui Daniel Dăianu, apărută spontan, la o întâlnire pe stradă: ce-ar fi să? Însă mi s-a părut – cel puţin după trecerea momentului fierbinte – că ar fi lipsit de substanţă.

Din această intenţie a dospit ideea unei cărţi mai aprofundate, care să meargă dincolo de o simplă reacţie polemică sau critică.

Volumul este și o replică – mă scuzaţi – la adresa presei, a unor simplificări mediatice care văd că inflamează tot mai mult întreaga lume, de genul: asta este în ADN-ul românului.

Dacă te iei după presă, în ADN-ul românului este numai ceva foarte rău, incurabil. Nu ne dăm seama că acesta este cel mai pur rasism de secol XIX, doar că este auto-rasism: noi suntem acum propria victimă a unui rasism de care nu suntem conştienţi.

Ceva nu e în regulă cu acest gen de abordare. De aici necesitatea de a atrage atenţia ce nu este în regulă, din punctul nostru de vedere, şi de ce nu este în regulă.

Noi aplicăm acest gen de rasism nouă înşine – ne-am născut inferiori de la natură şi asta este. Este un fel de fatalism mioritic trecut în genetică, mai "modern".

Vintilă Mihăilescu

*

– La acest rasism vă referiţi când vorbiţi despre "tentaţia excepţionalismului românesc"?

– Nu neapărat. Vorbesc despre faptul că formulele de tipul "asta este în ADN-ul românului" sunt tot mai frecvente.

De pildă, expresia corupţia e în ADN-ul românului. Sau lenea, furtul, zgomotul, micii – toate sunt în ADN-ul românului.

Or, rasismul asta este: atribuirea unor caracteristici care se trag din biologie, de la mama natură. Că ar fi, adică, oameni şi popoare care s-au născut inferiori, şi cu asta, basta!

Ei bine, noi aplicăm acest gen de rasism nouă înşine – ne-am născut inferiori de la natură şi asta este. Este un fel de fatalism mioritic trecut în genetică, mai "modern".

– Nu e nimic constructiv în asta.

– Nu e nimic constructiv, dimpotrivă, este distructiv ab initio, distructiv fără drept de apel. Sigur că toată lumea foloseşte ADN-ul ca metaforă, dar să fim foarte atenţi ce cuvinte folosim, că s-ar putea să se împlinească.

Sărbătoare câmpenească la Valea Călugărească, județul Prahova. Foto: Lucian Muntean.

"Țăranul a devenit icoana neamului"

– Vorbiți în carte despre idealizarea ţăranului. Spuneţi că e elementul pe care românii şi-au construit identitatea. Explicați-ne puțin. 

– Da, dar atenţie: lucrurile trebuie privite în timp. Ceea ce spun este că, atunci când a început construcţia naţională, trebuia să facem o naţiune modernă cu o populaţie țărănească în proporție de peste 80% și cu o populaţie urbană care era 80% alogenă.

Evident, recursul la ţăran era inevitabil, iar o anumită "idealizare" a acestuia era necesară. Ţăranul a devenit icoana neamului şi legitimitatea neamului: suntem o naţiune şi ne vrem independenţa pentru că avem nişte particularităţi ale noastre, care ne disting de celelalte națiuni înconjurătoare!

Unde era să le căutăm? Evident, în societatea românească; iar aceasta era copleșitor rurală. Aşa a apărut ideea de cultură populară – de fapt, erau culturi populare; de folclor românesc – de fapt, erau folcloruri diferite; și chiar de Țară – de fapt era Țara plină de țări, cum se exprima un geograf interbelic. Sigur că exista o anumită unitate, dar şi o uriaşă diversitate.

A fost nevoie, așadar, de o uriaşă construcţie a ţăranului generic, a Țăranului Român, pentru a justifica şi promova ideea de naţiune română, de unitate și continuitate a acesteia.

A fost un proces simbolic necesar, prin care au trecut mai toate naţiunile, în general, și tinerele naţiuni, adică partea asta mai apropiată de noi a Europei, în special.

Au trecut însă ceva ani. Suntem o naţiune, ştim că suntem o naţiune, nimeni nu ne mai spune că nu suntem o naţiune: nu mai este deci nevoie să ne justificăm prin excepționalitatea Țăranului.

Nu poţi să spui la nesfârşit: Dacă mă superi, îl chem pe bunicul! Chiar devine ridicol, pe de o parte.

Imagine surprinsă în cătunul Cozieni, județul Buzău. Foto: Lucian Muntean.

Pe de altă parte însă, ceea ce mi se pare de-a dreptul periculos este că am rămas doar cu această imagine de acum 150 de ani – hai să-i spunem sămănătoristă.

Aceasta avea atunci rostul ei politic, dar acum rămânem cu aceeaşi imagine idilică despre un ţăran absolut minunat şi perfect în toate, fără să ne intereseze ţăranul real: când apare ţăranul real, îl înjurăm.

Şi apare înjurătura: Băi, ţăranule, băi ţărănoiule, mai eşti şi ştirb după ce că eşti prost! - Dar ai stat de vorbă cu el? - Nu mă interesează, eu ştiu. - De unde ştii? Aici, dialogul se oprește...

Or, acest decalaj între imagine și realitate, această absenţă cronică a cunoaşterii, ba chiar a interesului față de "cealaltă Românie", face ca România să devină o ţară din ce în ce mai necunoscută pentru români.

Să nu uităm că, în prezent, suntem ţara cea mai rurală și agrară din Europa, de departe. Deci, nu putem să trecem peste această particularitate a noastră în Europa, să ne prefacem că ne-am născut francezi la Paris.

Asta este ceea ce Sorin Antohi numește, foarte plastic, "bovarism cultural". Ne visăm ceea ce nu suntem şi cădem în of şi jale pentru că nu suntem ceea ce ne-am dori, dar nu putem fi.

La acest fenomen, la această stare de fapt se referă titlul studiului: prezenţa unei absenţe. Ţăranul este foarte prezent în absenţa lui, este prezent prin imaginarul despre, prin discursul despre, prin poveştile despre, dar el, ţăranul, ce face, cum trăiește, de fapt? Păi, nu mă interesează.

În cel mai bun caz, când totuși mă interesează, mă interesează doar ca să-l arăt cu degetul: e cealaltă Românie, săracă, păcătoasă, din cauza căreia eu nu pot să mă dezvolt. Eu, adică intelectualul, întreprinzătorul, capitalistul de oraş.

Deci, nu poţi să faci abstracţie de jumătatea unei ţări, dar în acelaşi timp să o păstrezi pe un soclu simbolic sacrosanct. Să te ferească Dumnezeu să spui ceva de Muzeul Satului sau de Muzeul Ţăranului, că îţi sare toată lumea în cap; dar, în acelaşi timp, aproape pe nimeni nu interesează care este situaţia actuală în ruralul românesc.

Or, despre toate aceste lucruri s-a scris! Mult! S-a cercetat mult, s-a lucrat mult înainte de comunism. Cunoaşterea pe care noi am acumulat-o despre această ţărănitate este acum dată uitării. Nu mai citeşte nimeni. Doar sentințe de "psihologie a poporului român", obligatoriu defavorabile și de regulă scoase din context...

Gardul unei case din satul Chirculești, județul Giurgiu. Foto: Lucian Muntean.

"Vorbim despre o Românie despărțită în două lumi care nu se cunosc reciproc"

– De unde credeţi că vine această renegare a țăranului de astăzi?

– Lucrurile sunt, într-un fel, explicabile. Această dihonie are istoria ei: despre cele două Românii s-a vorbit în perioada interbelică, Mircea Vulcănescu a lansat sintagma, dar într-un mod mai nuanţat și cu alte mize. Dihonia este mult mai veche şi ţine, în esență, de conflictul social dintre marea boierime şi ţărani.

Am dat, la un moment dat, peste un discurs din Parlament, de prin anii '20. Ţara asta a fost făcută de ţărani !, spunea reprezentantul unui partid. Reprezentantul altui partid se revolta: De unde ai scos chestia asta? Dacă nu erau boierii, România nu exista!

Această polaritate între o clasă boiereasco-burgheză şi o clasă ţărănească a fost consubstanţială întregului proces de construcţie naţională, doar că, repet, între timp această problemă ar fi trebuit să fie rezolvată. Dar nu a fost rezolvată!

Faimoasa "chestiune ţărănească" nu a fost încă rezolvată. A încercat, primul, Cuza.

La 1907 − despre care nu mai pomenim nimic, deoarece, se pare, considerăm că răscoala de la 1907 este o născoceală comunistă −, problema era și mai acută. Nu a fost rezolvată întru totul nici cu marile împroprietăriri de după Primul Război Mondial.

Comunismul a încercat și el varianta sa de rezolvare, bolşevică, și a înrăutățit situația. Și, iată, nici post-comunismul nu a reușit să rezolve problema, căci situația actuală a pământurilor țăranilor este exact aceeași ca înainte de răscoala din 1907!

Acum nu mai sunt boieri, nu mai sunt comuniști, dar sunt oameni ca noi doi, un fel de middle class, dacă vreţi, care le-a luat locul şi care spune: România nu ar merge înainte fără noi! Noi întreţinem România! Ăştia nu fac decât să consume resursele şi să ne împiedice să ne dezvoltăm!

Ceea ce, într-un fel, e adevărat, dar doar într-un fel.

După 1990, ruralul a fost lăsat în paragină, nu a mai interesat pe nimeni. Un coleg de-al meu, Vladimir Pasti, vorbeşte chiar despre cele două tranziţii. A fost o tranziţie planificată și strict urbană spre capitalism şi economie de piață, dar şi o tranziţie neglijată, în rural, care a însemnat, pur și simplu, descurcaţi-vă cum puteţi.

Gândiţi-vă că, prin dezindustrializare – deci un proces firesc pentru trecerea la o economie de piaţă –, s-au desfiinţat vreo 8 milioane de locuri de muncă. Nu chiar toţi cei 8 milioane, dar mulţi au fost mutaţi în rural pe ideea: Creşteţi o găină, un morcov şi vă descurcaţi!

În mod paradoxal, lumea rurală, oricum sărăcită de comunism, a devenit astfel şi mai săracă după căderea comunismului, dar pe nimeni nu interesează acest lucru. Fără niciun mijloc de dezvoltare, această lume fie s-a întors la o economie de subzistenţă, fie a plecat la muncă în străinătate.

Albița, județul Vaslui. Foto: Lucian Muntean.

Dezvoltarea, câtă este, se face aici mai ales prin remitențele trimise de migranți. Dar aceasta nu este o dezvoltare sustenabilă, nu este o economie de secol XXI, şi devine o povară pentru partea dezvoltată a României urbane.

La prima vedere, cei care acuză "cealaltă Românie" de înapoiere au, așadar, dreptate, dar ei nu se uită de ce s-a ajuns aici, cum s-a ajuns aici.

Se ajunge astfel la un conflict care creşte, dar care nu are o soluţie viabilă, nu are cum să aibă o soluţie viabilă fără o cunoaştere a cauzelor reale.

E ca în medicină: dacă nu te uiţi la etiologie – de unde ţi se trage boala – şi pentru orice dai o aspirină, pe moment îţi trece, dar e un paliativ și boala revine. Într-un fel, România dezvoltată condamnă simptomul celeilalte Românii, dar ocultează boala comună.

Pe scurt, toată povestea asta cu "prezenţa unei absenţe" se referă la persistența unui decalaj între imaginea pozitivă a Țăranului, care și-a avut rostul ei istoric, și realitatea percepută ca negativă a țăranilor. Acest decalaj este o parte importantă a întregii istorii a României.

În textul meu nu îmi propun însă o reconstituire a acestei istorii, ci mă uit la această istorie pentru a încerca să înţeleg mai bine ce se întâmplă cu noi, aici şi acum, pentru că acest lucru încă se petrece şi este din ce în ce mai acut.

Ultimele revolte au pus foarte clar în scenă această tensiune între două lumi. Vorbim deja despre o Românie despărţită în două lumi care nu se cunosc reciproc.

Săteni din Rogojel, județul Cluj. Foto: Lucian Muntean.

"Idealul a rămas cel francez, dar realitatea ne-a obligat să-l adaptăm"

– Vorbiți în carte şi despre tinerii de astăzi, văzuţi de ceilalți drept bonjurişti superficiali. E o reeditare a aceluiaşi conflict dintre boierimea de altădată și țărani?

– Într-o oarecare măsură, se poate spune şi aşa, dacă vreți – dar nu am folosit niciodată această expresie! Aţi evocat, de fapt, un paragraf destul de dezvoltat din studiul despre ortodoxie şi BOR, dar şi despre fenomenul #Colectiv.

Or, din acest punct de vedere, dacă vorbim strict despre efectul Colectiv şi asemănarea lui cu evenimentele petrecute în 1968 în Franţa şi în lume, acest lucru se referă la o conştientizare foarte acută şi foarte rapidă a propriei situaţii, a raportului cu statul: Cine sunt eu în raport cu statul?

Această întrebare ţi-o pui sau nu, dar, în acel moment, toţi tinerii au trebuit să şi-o pună! Şocul emoţional a fost atât de puternic, încât i-a obligat pe toţi, inclusiv pe BOR, să se întrebe: Ce se întâmplă, cine sunt eu, cu ce formă de stat mă confrunt?

Această conştientizare foarte rapidă − şi, repet, destul de răspândită − seamănă oarecum cu conştientizarea şi trecerea la acţiune din mai 1968 (revolta începută de studenții francezi care a culminat cu dizolvarea Parlamentului și convocarea de alegeri anticipate - n.r.).

Nu s-a terminat, va continua, dar a fost un moment clar de cotitură şi pentru societatea civilă, pentru tineri în general, pentru că s-a petrecut cu tineri şi între tineri; dar, pe de altă parte, şi cu BOR, care şi-a dat seama că şi-a depăşit limitele chiar şi din punctul său de vedere.

Cât despre tinerii de corporaţii, să zic aşa – expresia nu îmi place deloc, dar asta este – și problema conflictului celor două Românii, această delimitare și chiar disprețul față de România rurală pot fi considerate, dacă nu mai justificate, cel puțin mai explicabile în cazul lor.

Ei nu au, de regulă, rădăcini ţărăneşti, nu au ce să caute la ţară decât pentru vreo pensiune şic, muncesc de le sar capacele şi constată că lucrurile nu avansează de niciun fel.

Au nevoia, firească în nişte limite, de a găsi un ţap ispăşitor. E mai greu să găseşti o explicaţie cumpătată. Să găseşti un ţap ispăşitor e însă mai uşor, e prima reacţie. După aia, te culci liniştit, ştii cine e de vină: ţăranii şi părinţii.

Părinții au devenit, recent, dublura la îndemână a țăranilor.

Mi s-a întâmplat şi în cercetări să întâlnesc tineri care consideră că părinții lor au huzurit, au avut slujbă și casă de la stat şi acum ei, tinerii, nu reușesc să strângă suficienți bani pentru o casă a lor, deși muncesc de dimineața până seara.

Nu aş vrea să răspund urât, dar nu vrei să huzureşti matale într-o garsonieră de bloc după ce ți s-a luat casa sau pământul şi să ai o slujbă asigurată de când termini liceul până la pensie, dar indiferent de ce ți-ai dori tu în viață, și să vezi cum e huzurul ăsta?

Nevoia de a explica de ce toţi muncim şi nu se întâmplă nimic, nu avansăm, ci ne scufundăm sau avem impresia că ne scufundăm, este însă foarte mare.

Eu pot să o înţeleg ca reacţie emoţională, dar hai să numărăm până la zece şi să încercăm să şi explicăm ce se întâmplă dacă vrem să schimbăm ceva!

Protestul #Colectiv din Piața Universității, în 3 noiembrie 2015. Foto: Lucian Muntean.

– Când vorbiți despre protestele de după #Colectiv și le comparați cu momentul 1968 din Franţa, mai spuneți că România a eșuat în preluarea modelului francez. Am mai putea prelua acest model?

– Categoric, nu! România a preluat modelul francez pe cât a fost posibil şi sigur că acesta a fost idealul la un moment dat, dar atunci când s-a trecut de la teorie la practică, practica i-a potolit pe toţi.

Când primii paşoptişti au început să pună în practică acest model, au bătut în retragere, căci, fiind oameni de bun-simţ, şi-au dat seama că nu ai cum să faci Revoluţia franceză fără burghezie, doar cu nişte ţărani care să devină "cetăţeni" peste noapte.  

Particularitatea României şi a altor ţări din jur este că, din acest punct de vedere, toate luptele lor naţionale au fost de independenţă colectivă, nu de libertate individuală.

Franţa era un regat puternic cu multe secole în urmă, nu avea nevoie să fie independentă, era peste întreaga Europă. Adică era independentă demult, un stat foarte puternic. În cazul nostru, Bălcescu a spus-o foarte clar: Câtă vreme nu ne căpătăm independenţa, libertatea individuală este un moft – mă rog, nu folosește chiar acest termen, dar asta vrea să spună.

Nu poți aspira la libertatea fiecăruia fără a avea, înainte, independența, "neatîrnarea" tuturor.

Deci, idealul a rămas cel francez − și acesta mai degrabă în varianta sa romantică −, dar realitatea ne-a obligat să adaptăm acest ideal la un context social, politic, economic total deosebit, care nu permitea acest lucru.

Şi încă un mic detaliu, pentru că aţi evocat şi partea cu ortodoxia: noi nu am avut Revoluţie franceză, dar nu am avut nici protestantism. Fără ingredientele de bază, noi am vrut să facem licoarea salvatoare a libertăţii individuale.

Nu aveam cum. Ne lipsea materia primă. Am reuşit însă – ceea ce e foarte important! – ceva cât s-a putut de apropiat de acest ideal.

Avem un Eu balcanic, peste care am construit un fel de Supra-Eu, cenzorul occidental care ne face cu degetul că nu ne purtăm europeneşte şi ne purtăm balcaniceşte. Dar acel fond balcanic încă există – şi e foarte bine că există!

Vintilă Mihăilescu

*

"Ori suntem 100% occidentali ori, când ne supărăm, suntem 100% balcanici"

– Spuneţi în carte că românii îşi reneagă şi identitatea culturală balcanică. La ce vă referiți?

– Acest lucru s-a întâmplat, putem să-l şi datăm: după 1821. A fost ceva şi înainte, a fost ceva şi după – nu ai o dată, o oră fixă în care se schimbă cursul istoriei.

Pe atunci, pe la 1821, după toată domnia fanariotă şi, în mare parte, din cauza acesteia, România a schimbat macazul cu 180 de grade și s-a îndreptat spre Occident.

Suntem aici geografic, că aici ne-am născut şi această zonă este bizantino-otomano-balcanică, iar noi am făcut parte din acest spațiu cultural, social și politic prin poziţia geografică, dar şi prin tot ce a însemnat circulație economică și culturală. Aici vorbim despre o istorie milenară.

Ciobanii aromâni, de exemplu, nu se încurcau că e Dunărea. Dacă treceau cu turme, treceau şi peste Amazon dacă era nevoie. În această circulaţie, ce traversa în lung și în lat întregul spațiu balcanic, poveştile, istoriile, valorile, practicile s-au răspândit de o parte și alta a granițelor actuale – foarte recente, de altfel! Ele sunt o parte indeniabilă a moștenirii noastre.

Odată cu domnia fanariotă, s-a umplut paharul oarecum, ne-am supărat şi am zis: Bun, trebuie să scăpăm de turci şi de nenorociţii ăştia de fanarioţi; care e soluţia? Păi, ne uităm în partea cealaltă, că în partea asta nu mai vedem nimic de bine.

Ne-am uitat brusc în partea cealalaltă şi ne-am decretat occidentali, găsind această legitimare plauzibilă şi utilă în același timp: cu toţii de la Roma ne tragem, deci suntem un văr primar al leagănului civilizaţiei europene.

Am jucat această carte – și am jucat-o foarte bine, pentru că altfel nu am fi avut naţiune! Am jucat-o, ca să fim onești, și pentru că Marile Puteri ne-au permis și, într-o anumită măsură, chiar ne-au ajutat să o jucăm...

Dar costul este un fel de dezicere de părinţi, un fel de complex oedipian cu care am rămas. Din când în când, avem reveniri pe care după aceea tot noi le acuzăm. De exemplu, sociabilitatea românească: românul nu e bun decât de bere şi de mici!

Ce aveţi, fraţilor, cu berea şi cu micii? Că nimeni nu e interesat nici de bere, nici de mici, ci de statul de vorbă la o bere şi un mic. Micii şi berea sunt un mijloc, nu un scop. Acest gen de sociabilitate, relaţii de familie, hedonism frugal şi senzualitate sunt valori cu care am trăit de secole.

Le-am cenzurat apoi ca să fim domni de oraş, domni ca în Occident. Foarte bine am făcut, dar, din când în când, natura din noi – natura culturală, ca să spun așa – iese la suprafață, ne defulăm, dar tot noi îi dăm apoi, rapid, la cap: E de rușine!

Avem, deci, un strat, un Eu balcanic, peste care am construit un fel de Supra-Eu, cenzorul occidental care ne face cu degetul că nu ne purtăm europeneşte şi ne purtăm balcaniceşte. Dar acel fond balcanic încă există – şi e foarte bine că există! Istoric, cam aşa s-au petrecut lucrurile.

– Nu ştim să le armonizăm?

– Nu, nu știm. E şi foarte greu, pentru că sunt moşteniri destul de diferite, dar o convieţuire categoric tot ar fi posibilă. Ce am făcut noi a fost să jucăm doar la un singur capăt: ori suntem 100% occidentali ori, când ne supărăm, suntem 100% autohtoni, balcanici, ortodocși şi aşa mai departe.

În prezent, majorității românilor de bine le e rușine de conaționalii lor care au rămas balcanici, dar și de ei înșiși, că nu au reușit să fie întru totul occidentali.

Suntem o ciudată cultură a rușinii, în căutarea celui care ne-a făcut de rușine. Răspunsul cel mai răspîndit este unul fascinant: De vină sunt toți ceilalți români, afară de mine!...

Transhumanța de astăzi: Vadu, județul Constanța. Foto: Lucian Muntean.

"Statul face parte tot mai puțin dintre posibilii furnizori de miracole"

– O altă temă a cărții este nevoia de miracole a societăţii românești. Se transferă ea şi în politică? Aşteaptă românii un lider providenţial?

Ştiu la ce vă referiţi, e o întrebare pusă frecvent în sondaje, iar răspunsul este unul puternic: Da! Dar asta e o inducere a răspunsului.

Spontan, oamenii nu se gândesc la o soluţie, dar dacă li se serveşte răspunsul – Nu e aşa că vrei un tătic care să aibă grijă de tine și să te scape de belele?Da, sigur că vreau!

Ce altceva să răspundă? În sensul ăsta, este o întrebare care induce răspunsul, iar acesta este unul general uman. În condiții de insecuritate, oricine visează la o "minune" care să-i confere siguranță și previzibilitate în viață.

Întrebaţi un sărman dacă vrea să vină un salvator să-l scape din necaz şi va răspunde: Evident că vreau! Dar în niciun caz nu aş spune că suntem o cultură a omului providenţial, a statului providențial.

Se consideră adesea că regimul comunist i-a învățat pe români cu statul-tătic, statul asistențial și că, în nostalgia lor după comunism, mulți români își mai doresc și acum un astfel de stat. Am trei comentarii în această privință.

În primul rând, prin formele de organizare socială (societate tributară, obști devălmașe etc), pentru români Puterea a fost mai totdeauna externă – de unde și neîncrederea cronică în această Putere, în Stat în general, de la care nu au așteptat niciodată ceva bun.

Relația a fost mai degrabă una "tributală" decât "asistențială": Îți plătesc obolul, dar acasă la mine mă lași să fac ce știu euCam asta a fost, timp de secole, înțelegerea cu turcii, de pildă, dar și aceea dintre țăranii liberi și boieri.

În al doilea rând, este adevărat că, pentru unii români, statul comunist apare ca un fel de "tătic", dar aceasta doar retrospectiv și comparativ cu cel post-comunist, și doar în măsura în care gradul de insecuritate și imprevizibilitate al vieții personale a crescut, nu a scăzut după prăbușirea comunismului.

În sfârșit, dacă ne-am făcut cu toții o groază de iluzii cu privire la statul post-comunist, acum majoritatea acestor iluzii au dispărut: suntem societatea cu cel mai scăzut nivel de încredere în instituții din Europa, şi asta de vreo 20 de ani.

În aceste condiții, mulți oameni caută "minuni" în altă parte. Totdeauna, pe un fond de insecuritate, provoci hazardul. Încerci să te agăţi de ceva care să îţi dea o anumită certitudine.

În articolul din carte la care v-ați referit, Mirel Bănică se referă la nevoia de miracole în cazul pelerinajelor, dar acest lucru poate fi extins. Am încercat la loto, încerc şi la Dumnezeu, şi la vrăjitoare şi la cine-o mai fi! Această nevoie de miracole este absolut firească şi este un mecanism de apărare în faţa insecurităţii crescute, cronice.

La facultatea unde lucrez, un coleg a realizat un studiu în Bucureşti şi am fost stupefiat să văd că aproape o treime dintre bucureşteni declară că au fost la descântat – or, ăsta este un lucru pe care de obicei nu îl prea declari, deci ne putem aştepta ca procentul să fie mai mare. Și, atenție, vorbim despre București, nu despre "cealaltă Românie"!

Deci, pe scurt, nevoia de miracole există și pare să se amplifice, dar statul face parte tot mai puțin dintre posibilii furnizori de astfel de miracole.

Târg în Negreni, județul Cluj. Foto: Lucian Muntean.

"Politica nu se face cu o ţară-aşa-cum-aş-dori-să-fie"

– O altă particularitate a României, după cum reiese din carte, este relaţia Stat-Societate-Biserică. În ce constă această relaţie?

– Întrebarea dă un răspuns: este însăşi istoria ortodoxiei, de la Marea Schismă încoace. De atunci, ortodoxia şi catolicismul au luat-o pe căi diferite, atât teologic, cât şi instituţional.

Instituţia Bisericii Catolice şi aceea a Bisericii Ortodoxe sunt profund diferite. Avem de-a face cu sute şi sute de ani de funcţionare diferită. Această diferență este prezentă, evident, şi în România, care este creştin-ortodoxă de când se ştie ea.

Ca atare, România a funcţionat în acest model al "simfoniei bizantine", cum este el numit. Or, simfonia bizantină presupune o anumită relaţie de cooperare între stat şi Biserică.

– Relaţie care începe să fie tot mai contestată.

– Relaţie care începe să fie tot mai contestată prin referire la situaţia Bisericii Catolice şi a secularizării de tip francez/occidental, care a însemnat despărţirea definitivă şi clară a Bisericii de stat – ceea ce, pentru un stat modern, este o condiţie prealabilă aproape inconturnabilă!

În lumea ortodoxă, acest lucru nu este posibil sau nu este posibil chiar așa, pentru că ar însemna fie renunţarea la stat, fie renunţarea la Biserică.

Să o luăm băbeşte: în situaţia în care România este una dintre cele mai religioase "republici" din lume sau, în orice caz, din Europa: între 95 şi 98% se declară credincioşi...

– Vorbiți despre cei care se declară ortodocși sau cei care se declară credincioși?

– Credincioşi.

– Deci, cei care răspund «Da» la întrebarea: «Crezi în Dumnezeu?».

– Exact. Populaţia României crede în Dumnezeu în proporţie de peste 95%, ceea ce o plasează ca fiind cea mai religioasă societate din Europa. Cum ai putea să spui acestei societăţi − "În acest moment, Biserica nu mai are treabă cu statul și nici statul cu Biserica, sunteți liberi să vă practicați credinţa la voi acasă sau unde și cum vreți voi"?

Nu înţelege, nu acceptă! Ţi se scoală în cap în secunda următoare.

Îmi aduc aminte când Băsescu a încercat să mute Catedrala Neamului – deci, o chestie urbanistică, să o mute de aici, acolo: în două săptămâni a pierdut 15 procente din încrederea electoratului. Această alcătuire seculară nu poate fi dezalcătuită peste noapte şi nu poate fi dezalcătuită pe sistem occidental.

Mai e un lucru pe care îl uităm: Cuza a încercat să facă asta. A făcut o primă parte a secularizării, cu averile mănăstireşti, şi a început o serie de măsuri de despărţire treptată a statului de Biserică. A trebuit să se oprească.

Presiunile interne și internaţionale au fost de aşa natură încât, la un moment dat, au ajuns să amenințe însăși existența tânărului stat român. A fost şi mazilit, e adevărat, dar ideea rămâne până în ziua de azi: nu te pui cu Biserica.

Iar BOR nu uită nici până astăzi afrontul pe care i l-a făcut Cuza şi încearcă să se raporteze nu la "înainte de comunism", ci la "înainte de Cuza".

Ce vreau să spun cu acest exemplu este că s-a încercat o secularizare, dar, exact cum paşoptiştii şi-au dat seama că modelul francez nu poate să funcţioneze ca atare în condiţiile României, Cuza a încercat un model oarecum occidental de secularizare, dar a fost forţat să renunţe.

Or, politica nu se face cu o ţară-aşa-cum-aş-dori-să-fie, ci se face cu o ţară-aşa-cum-a-fost-să-fie.

Oricine ar putea conduce o ţară aşa cum şi-ar dori el să fie, doar că aia nu există.

În societatea românească ortodoxă, cu tradiția multiseculară a simfoniei bizantine și cu cea mai mare rată de credincioși declarați din Europa, politica nu se poate face, deci, precum în Occidentul catolic/protestant al acestei Europe.

Pe de altă parte, ne dorim să fim europeni și, punctual măcar, să beneficiem de anumite drepturi și instituții care țin de ceea ce am aflat că este modernitatea. Societatea românească se împarte astfel între cei care doresc dăinuirea sfintelor tradiții și cei care își doresc devenirea modernă a lumii în care trăiesc.

– O polarizare de tipul celei pe care am văzut-o în cazul eventualului referendum privind definirea familiei ar putea genera o altă evoluţie? Deja e o polarizare la nivelul societăţii.

– Exact. Aici lucrurile sunt mult mai complicate, pentru că instituţia Bisericii, BOR, are o poziţie mult mai revendicativă şi, justificându-se prin ceea ce s-a întâmplat în perioada comunistă, își ia un fel de revanşă istorică. Pe de o parte.

Pe de altă parte însă, este evident că se sprijină pe un suport masiv al populaţiei şi este total intolerantă faţă de orice fel de dialog, darămite de schimbare. Acum a început, cât de cât, măcar să mimeze dialogul, ceea ce e mai mult joc de glezne, dar e totuși un semn bun.

Această încremenire a BOR aduce uriaşe dezavantaje şi probleme societăţii moderne, mai ales pe probleme punctuale. În momentul în care Biserica ia poziţie pe nişte teme foarte sensibile – avort, familie ş.a.m.d. –, efectele pentru societate sunt foarte palpabile.

Or, pentru societate, în general, şi pentru tineri, în particular, care au crescut cu alt gen de valori, asta este o îngrădire a libertăţilor: Cu ce drept îmi spui mie ce să fac cu corpul meu? În numele sfintelor tradiții? Să fim serioși, eu vreau să-mi trăiesc modernitatea!

Prin urmare, consecinţele sunt grave. Pe de altă parte, chiar pentru o astfel de intervenţie (familie, avort etc), care este la limita legitimităţii, se găsesc rapid susţinători. Altfel spus, populaţia tânără, care îşi doreşte, pe bună dreptate, măcar nişte decizii de tip secularist, care să îi garanteze drepturile personale, este, comparativ, o populaţie mult mai redusă.

E mult mai activă, mult mai centrală – e plasată în marile oraşe, de unde se difuzează vocile, deci este mult mai vizibilă –, dar mult mai redusă numeric. Cei fideli sfintelor tradiții o copleșesc încă numeric, dar și ca putere de asociere.

Aici, BOR ar trebuie să fie deschisă la negocieri, dar şi partea civică ar trebui să ştie cu cine are de-a face şi cum să negocize. Exact ca la o negociere de afaceri: negociezi cu nişte chinezi, te interesezi care sunt valorile lor, care sunt lucrurile de care nu te poţi atinge şi care e spațiul tău de libertate pentru negociere.

Or, şi de o parte, şi de alta, necunoaşterea este totală şi refuzul dialogului este total.

Rezultatul? Aceste clash-uri care au toate şansele să se inflameze în viitor şi să devină periculoase pentru viața noastră socială, a tuturor.

Cine este Vintilă Mihăilescu

Vintilă Mihăilescu (66 de ani) este profesor universitar și director al Departamentului de Sociologie de la Facultatea de Științe Politice a SNSPA.

În 1974 a absolvit Facultatea de Psihologie a Universității din București, iar în 1993 a obținut titlul de doctor în psihologie cu teza Ungureni și pământeni. O analiză etnospihologică. 

În perioada 2005-2010 a fost director la Muzeul Țăranului Român.

Printre cărţile sale se numără: Fascinația diferenței (editura Paideia, 1999), Antropologie. Cinci introduceri (Polirom, 2007), Scutecele națiunii și hainele împăratului. Note de antropologie publică (Polirom, 2013).

În 2006 a fost decorat de președintele Traian Băsescu cu Ordinul Național Serviciul Credincios în rang de Cavaler, iar în 2007 a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în rang de Mare Ofițer.

Siliștea Gumeşti, județul Teleorman. Foto: Lucian Muntean.