Suliman, magnificii

În satele de munte din Apuseni se spune că o casă rezistă doar atâta timp cât e locuită. Pereții din bârne orizontale de fag s-ar prăbuși sub greutatea acoperișului învelit în straturi de paie odată cu plecarea ultimului om care le-a însuflețit.

Bătrânii de aici nu se plâng niciodată de asprimea iernilor. Nu singurătatea îi copleșește, ci dorul de copiii și nepoții care, plecaţi la oraș, rareori se mai întorc să-i viziteze în "mijlocul pustietății".

Când devin neputincioși și trebuie să părăsească locurile în care s-au născut, au trăit și au iubit, aceşti bătrâni își lasă toate lucrurile în ordine: o cană și un blid pe masă, iar hainele de muncă, agățate în cuier, ca și cum ar lipsi foarte puțin.

Pentru ei, orașul e doar o cursă de șoareci, marea forfoteală pentru nimic. În cele mai multe cazuri, e și locul în care vor închide ochii.

Iar casele lor abandonate se surpă una după alta, de la an la an, lângă poteci pe care doar turiștii − cei mai mulți dintre ei, străini − se mai aventurează.

GALERIE FOTO: Case tradiționale din Apuseni.

În urmă cu cinci ani, doi tineri soţi din București și-au luat copiii şi au evadat din "cuptorul de beton".

Spun despre ei, fără afectare, că obosiseră să joace "teatrul omului adaptat" și că au ales să-și clădească propriul vis. Unul care nu mai venea la pachet cu instrucțiuni de asamblare de la Ikea.

S-au stabilit la Cheia, un cătun din comuna Râmeț, aflat în Munții Trascăului: au cumpărat un teren cu vreo 3.500 de euro şi au strămutat acolo două case ce stăteau să se prăbușească.

Pe una dintre ele o oferă spre găzduire turiștilor. În cealaltă, trăiesc, muncesc și iubesc ei.

Gabriel și Cristina Suliman și copiii lor, David și Alice, locuiesc la o oră și jumătate de mers de Brădești − sat care se află pe drumul județean ce vine de la Aiud şi unde pâinea se livrează o singură dată pe săptămână, joia.

De la Brădeşti până la ei ajungi urmând un traseu turistic marcat cu cruce albastră, apoi o cărare șerpuitoare prin pădure şi firul unui pârâu care, acum un secol, învârtea roţile a 12 mori.

O altă variantă e să traversezi cheile inundate ale Râmețului.

Din vechea lor viață, Cristina şi Gabriel au luat cu ei vreo 200 de cutii. Mult balast − aveau să constate mai târziu, cu un sentiment de ușurare.

Acum au trei căprițe, un cal și o mânză născută de Înviere, doi câini și o pisică, plus cinci găini. Și o palmă de pământ pe care-l lucrează toți patru.

Mezina Alice a ajuns la Cheia când abia învăța să meargă. Acum are 7 ani și trăiește cu adevărat în țara minunilor.

Culege păpădii și i le oferă mamei sale. S-ar descurca foarte ușor să-și facă un ierbar. Îi explică fotografului ce plante se pot folosi în mâncare.

Alături îi sunt Floki − un câine mic şi flocos, dar feroce, botezat așa pentru asemănarea cu un personaj din serialul Vikings −, și Turandot, un câine din rasa Samoyed − primit, cu tot cu nume, de la un tenor și o soprană din Cluj. Îl strigă pe numele prescurtat, Tura.

La 10 ani, David știe să construiască o sobă de lut. Anul trecut a scos singur pământ, cu lopata și cu târnăcopul, și nu s-a lăsat până nu a clădit-o. Tatăl lui n-a fost foarte impresionat și l-a pus s-o refacă, ca să iasă perfect și să nu crape după câteva luni.

GALERIE FOTO. Gabriel Suliman și fiica lui, Alice.
Alice și Cristina Suliman.
David Suliman.

Din trei în trei săptămâni, cei doi copii merg la școala din Râmeț, unde rămân cinci zile în regim de internat. Gabriel îi duce cu calul luni dimineața și se întoarce după ei vineri după-amiaza.

Cristina rămâne cu ei, pentru a suplini absența pedagogului de noapte. Sunt șase dormitoare cu vreo 20 de locuri, doar pentru ei.

În restul timpului, copiii învață acasă, la Cheia. Cristina, care a terminat și pedagogie Waldorf, urmează fișele întocmite de învățătoare, dar metoda de predare și de asimilare a cunoștințelor e adaptată sistemului în care s-a specializat.

Liceul îl vor urma la Sibiu, la Alba Iulia sau la Cluj.

Părinții, amândoi absolvenți de Psihologie, spun că decizia lor de a lăsa orașul în urmă nu e o excentricitate. Au simțit pur și simplu nevoia să facă parte din viața copiilor lor.

"Oameni buni, voi plecați 8-9 ore la serviciu. Vă lăsați copiii la școală, la homeschooling sau cu bunicii. În ceea ce ne privește, suntem cu ei în permanență.

Vedem fiecare modificare, o trăim împreună. Când e să ne jucăm, ne jucăm, când e să participe la treburile gospodăriei, participă și ei.

Lucrul acesta contează foarte mult. Cred că așa se întâmpla pe vremuri cu țăranii. Ei nu plecau 8 ore la muncă. Tot ce făceau făceau cu copiii alături. Şi dacă stăteau sub căruță la umbră, erau alături de ei.

Simt că lucrul acesta e esențial măcar în primii șapte ani, dacă nu până la 14-15 ani, când copilul simte el, natural, nevoia să se îndepărteze.

Habar n-am dacă vor reveni la Cheia după studii. Și dacă n-o vor face, voi avea aceeași împăcare sufletească. Măcar s-au bucurat de copilărie. N-am venit dintr-o obligație aici, ci doar din dorința și plăcerea de a-mi petrece mai mult timp cu copiii.

Să stai în București în lunile de vară e o crimă. Nu știu cum pot rezista oamenii cu atât de puține parcuri, într-un fel de ceaun, un uriaș cuptor de beton. E îngrozitor", crede Gabriel Suliman.

Înainte de a se muta în Apuseni, a lucrat ca grafician într-o multinațională din Bucureşti. Își amintește că ajungea surmenat acasă și că își tot promitea că, într-o zi, își va duce copiii pe traseele pe care le descoperise în liceu, cu cortul în spate, prin Bucegi, Făgăraș, Piatra Craiului sau Iezer-Păpușa.

Amâna de fiecare dată.

Nu-și cunoștea vecinii din bloc. Se mai întâlneau în lift şi își vorbeau de la câțiva centimetri, fără să afle vreodată ceva unii despre ceilalți. − Ce faci, vecine? − Bine, vecine! − Ai văzut ce-a făcut Steaua? − Am văzut. − Bine, vecine, te salut!

"Se întâmplă așa 365 de zile, și apoi an după an. Nu vei afla niciodată cine sunt cu adevărat oamenii ăia, e o chestie atât de impersonală.

Pe când aici, suntem mai puțini și e o chestie mult mai intimă. Sunt lucruri pe care în tăvălugul de la oraș nu prea le mai simți. Nu-i rău orașul, dar am sentimentul că ne-am bulucit unii într-alții să ne sufocăm.

Stăm unul lângă altul în cutiile alea, nu mai avem bucățica de pământ pe care să plantăm o floare. Și uită-te și tu în jur, sunt zeci de mii de hectare lăsate", spune Gabriel.

GALERIE FOTO. Casa în care locuiește familia Suliman.
Casa în care locuieşte familia Suliman.

Pe vremuri, în Cheia trăiau 70-80 de familii. Astăzi, pe lângă familia Suliman mai sunt trei suflete.

La slujba de Înviere, la biserica din sat au fost doar ei patru, un călugăr și câteva măicuțe de la Mănăstirea Râmeț.

A lipsit "bunica", Laura Praja, o femeie de 84 de ani care a crescut la Cheia nouă copii. Pe timpul iernii s-a dus la una dintre fiicele ei, la Alba Iulia.

"E o femeie extrem de puternică, cu o finețe incredibilă în gesturi. A participat cu sensibilitate la entuziasmul nostru de a ne muta aici. S-a bucurat că mai are cu cine să stea de vorbă".

"Bunica" a fost primul om pe care Gabriel l-a întâlnit în 2012, când a ajuns la Cheia. Atunci se gândea să ia în concesiune o cabană lăsată în paragină în Făgăraș, s-o aducă într-o stare bună şi s-o reintroducă în circuitul turistic.

Un prieten i-a deturnat planurile: "Am găsit în Apuseni un sat izolat. Cred că ți-ar plăcea. E pe culoar turistic și nu poți ajunge cu mașina, exact ce te interesează".

L-a făcut curios. S-a urcat în tren și a venit să cerceteze zona. La Cheia, și-a instalat cortul exact în locul în care trăiește acum.

Când s-a trezit și s-a uitat înspre Piscul Vulturului, peretele vertical de stâncă de deasupra văii, a simțit că nu mai sunt prea multe lucruri de pus în balanță.

"Atunci era o pășune liberă în locul ăsta. Plouase mărunt întreaga noapte și ieșeau aburii din pădure. Stânca era învăluită într-o lumină pe care nu sunt foarte sigur că pot să o descriu în cuvinte".

Când a întâlnit-o pe Laura Praja, a întrebat-o direct dacă știe cine are de vânzare un teren în Cheia. Pentru ce? Ca să se mute cu familia acolo.

Femeia l-a îndrumat spre un ginere de-al ei de la oraș. L-a sunat, dar s-a lovit de un refuz categoric. "N-am nimic de vânzare", i-a răspuns omul, aproape nepoliticos.

Gabriel s-a întors la București neștiind exact ce va face. După o săptămână, s-a trezit cu un telefon: "M-ați căutat în legătură cu un teren de vânzare în Cheia. Haideți într-o zi să vă arăt ce am în sat".

Omul crezuse inițial că e victima unei farse. Rula atunci serialul Suleyman Magnificul și i s-a părut o poantă slabă ca un anume Suliman să-l întrebe de pământ în Cheia. Și chiar și așa: cine cumpără în cătunul ăla uitat de lume?

Între timp însă, "tanti Lăurica" îi spusese că tânărul din București există și pare întreg la minte. Și că n-are legătură cu serialul, atâta doar că străbunicul său pe linie paternă era turc.

Când și-au vândut apartamentul din București, soții Suliman s-au simțit ca și cum ar fi scăpat de o rată la bancă.

Noul proprietar nu dorea să păstreze mobila de bucătărie, făcută la comandă. Și cât mai stătuseră pe capul meșterilor s-o potrivească la milimetru, să încapă și hota, să mascheze și țeava de gaz. De fapt, n-o voia nimeni.

Tot ce adunaseră până atunci încăpuse în 200 de cutii. Mergeau la Cheia, în Apuseni. Nu prea aveau idee ce-i așteaptă, dar nu erau nici măcar îngrijorați.

Pe 6 august 2013, de sărbătoarea Schimbării la Faţă, se instalau în clădirea fostei școli din Cheia. Își căraseră lucrurile cu caii, prin chei, în nişte desagi uriași cu care îi așteptase omul care le vânduse pământul.

"N-aveam absolut nimic, nici casă, nici apă trasă. Dar am zis că, dacă noi suntem împreună și suntem fericiți, lucrurile astea se rezolvă. Dacă te apuci de ceva, până la urmă îl și gați, vorba bătrânilor.

Chiar mă gândeam acum câteva zile, când mă duceam să aduc caii din poiată, că au trecut cinci ani de zile, și au trecut foarte repede, pentru că timpul îmi este plin până peste poate.

De-atunci s-au întâmplat o grămadă de lucruri. Dacă gândești raportat la câte lucruri s-au întâmplat, la câți oameni au trecut pe aici, timpul se răsfrânge. E ca burduful unui acordeon. Când îl deschizi, se întinde foarte tare".

GALERIE FOTO. David îmbracă un costum tradiţional, în casa de oaspeţi.
Casa pentru oaspeţi a familiei Suliman.

În primii doi ani, familia Suliman a locuit în clădirea fostei școli din sat. Gabriel a învățat să călărească și să facă lucruri pe care înainte nici măcar nu și le imaginase.

Au cumpărat două case vechi și le-au strămutat pe terenul lor, bârnă cu bârnă, cu tractorul sau cu boii. Când au terminat, au început să apară turiștii. Numai anul trecut le-au trecut "pragul" peste 1.500 de oameni.

Un belgian a venit cu bicicleta mai bine de 2.000 de kilometri, special ca să-i cunoască. Mărturisea că a făcut un soi de călătorie inițiatică.

Un grup de cehi campează în fiecare vară pe terenul "bucureștenilor" și îl ajută pe Gabriel la muncile gospodăriei. Sunt uluiți de frumusețea Apusenilor.

Locurile s-au schimbat în ultimele decenii. Cu 50 de ani în urmă, țăranii din Cheia coseau iarba începând din spatele casei până în vârful muntelui.

Taman de acolo, de sus, trăgeau cu funiile de cânepă clăditurile de fân − claiele care cântăreau vreo 500 de kilograme. Le aduceau așa până la loc drept, de unde trăgeau la jug boii.

Bunica Praja își amintea că, seara, nu-și mai putea închide palmele din cauza durerii.

În tinerețea ei, zona era mult mai despădurită. Acum, natura și-a reintrat în drepturi, iar pădurea a coborât mult, acoperind locurile de pășunat de altădată. Și toate dovezile trecerii omului.

"Găsesc case băgate undeva, în munte, care se năruie de la an la an. Parcă ar fi din Blair Witch Project, ceva horror. Dar ele erau cândva gospodării foarte faine, cu teren de cosit.

În fiecare an veneau turiștii și găseau încă o casă pusă la pământ. Într-o zi, ne-au găsit pe noi. S-au trezit că doi copii le sar în față și li s-a părut un fel de renaștere. − Ce-i cu voi aici? − Păi ne-am mutat. − De unde? − Din București.

Lor li s-a părut fascinant, exotic, deși pentru noi era o necesitate: fierbeam să facem lucrul acesta.

Unii ne-au felicitat spunându-ne că asta e viața adevărată, iar cei care sunt înglobați și care sunt în sistem au avut reacții adverse: ce idioți, uite ce le fac copiilor, că n-au cu cine să se joace..."

Gabriel spune că traseele din Cheile Râmețului triază oamenii. Aici nu ajung orice fel de "pantofari".

Din acest motiv, nu s-a străduit să satisfacă prea mult nevoia de confort tipică orașului. Nu încălzește casele cu calorifere, ci cu sobe construite de el.

La televizor renunțaseră încă din ultima perioadă când locuiau la București. Au acces la Internet, ca să mai poată urmări un serial de pe Netflix sau să revadă documentarele BBC narate de David Attenborough. Își încarcă laptopul cu ajutorul unui panou solar.

"Munții nu sunt doar Bucegii, Valea Cerbului, mici, grătare. Mai sunt și alte zone. Vizitați-le cât încă mai există.

N-au Apusenii înălțimile Făgărașului, dar au niște trasee care pot scoate untul din tine. Aici ajung oameni cărora le place să stea la munte, să se adune seara în jurul unui foc, la un vin fiert și o chitară, să descopere o tihnă revigorantă.

Sunt oameni pasionați de munte, oameni interesanți. Ne cunoaștem, învățăm unii de la alții și, finalmente, ne străduim să devenim puțin mai buni".

Recent, Gabriel s-a apucat de un proiect nou: vrea să refacă o moară tradițională. Dacă doriți să-l ajutați, puteți face donații pe internet sau prin SMS.

În rest, Cristina şi Gabriel, împreună cu copiii lor, vă invită să descoperiți o lume de o frumusețe uluitoare, cu oamenii ei pe cale de dispariție.

Așa cum e tanti Mărioara, care stă de-o viață la munte, în locul numit Strâmtură − cum traversezi cheile Geogelului. Și care, într-o iarnă, i-a spus Cristinei ceva ce nu va uita niciodată.

− Amu'-i gata cu minie. Îmi simt rădăcinile cum și le simte frasinul, iarna. Seva s-o retras din mâni, chicioare, uite-aşa o simt, în chiept. Aici, în chiept, e moşu' mieu, muma, bărbatu' mieu, copilu' ce l-am chiert de mic. Numa' ce l-am născut şi-o pierit ca o brumă. Ca o brumă s-o tochit. Aşa m-oi duce şi io. Ca o brumă.

− Mai e vreme, bună!

− E vreme, câtâ-i lume'! Dară nu pentru minie...

Vedere spre Piscul Vulturului. Foto: Raul Ştef

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează