Spotlight

Când eram adolescent, mă uitam cu groază la emisiunea „Reflector” a Televiziunii Române, în care ziariștii comuniști îi puneau la stâlpul infamiei pe concetățenii lor.

E adevărat că expunerea unor defecte ale semenilor noștri constituie una dintre funcțiile presei, dar nu orice act jurnalistic devine bun în sine. La fel putem spune și depre „Reflectorul” american (Spotlight, 2015), recompensat anul acesta cu premiul Oscar pentru cel mai bun film.

Mărturisesc că nici nu aș fi scris despre Spotlight dacă nu primea această distincție. Pentru că nu orice film cu un subiect „tare” devine automat și un film de calitate.

Un film nu e „bun” pentru că exprimă o opinie „bună” despre lume și viață; nu e bun pentru că prezintă ceea ce e „bun” în societate; nu e bun nici măcar atunci când ne descrie faptele bune ale unor oameni. Asta pentru că filmul nu trebuie să fie nici etică, nici educație civică. Dar nici propagandă nu trebuie să fie.

Sigur, istoria sinistră a acelor preoți catolici americani care abuzau copii din diecezele lor este tulburătoare. Dar filmul „Reflector” nu reușește să fie o poveste despre cumplitele suferințe produse copiilor abuzați și cu atât mai puțin o explorare a tragediilor trăite de abuzatori.

În acest sens, filmul lui Tom McCarthy nu are nici nuanțe, nici profunzimi. Este doar un film „corect” (și politic, și estetic), care reconstituie niște evenimente într-o manieră aproape banală. Și, la fel ca bătrânul „Reflector”, care era prezentat drept un program despre „adevăr”, și acest film a fost promovat ca fiind „bazat pe evenimente autentice”.

Nici aici nu e ceva nou – majoritatea poveștilor cinematografice sunt întemeiate pe fapte reale. Numai că, uneori, filmele nu fac decât să maimuțărească viața atunci când ne arată o versiune edulcorată și împachetată frumos a acestei „realități”. Nu tot ce e „inspirat” din real devine automat și realul-real.

E drept că trei dintre actorii principali – Mark Ruffalo (în rolul reporterului Michael Rezendes), Rachel McAdams (în rolul lui Sacha Pfeiffer) și Michael Keaton (editorul Walter Robinson) – construiesc personaje veridice. Dar, în rest, filmul nu conține nimic cinematografic în ceea ce privește reconstruirea atmosferei.

Cel mai grav este că nu există nicio viziune regizorală care să ne ducă dincolo de acțiunile prezentate în derularea lor cronologică. Nu există nicio inovație de imagine ori vreun element narativ care să ne ajute să trecem peste simpla poveste. Nu găsim nimic din acea subiectivitate specifică filmului, nicio ambiguitate care să adauge complexitate.

Totul e bazat pe mitologia jurnalismului eroic, care a fost tot timpul apreciată la Hollywood. De la All the President’s Men, până la mai recentul Fifth Estate (scris tot de către Josh Singer, scenaristul lui Spotlight), s-au turnat zeci de filme care promovează ideea că presa este un fel de sanctuar al dreptății și justiției.

Să nu uităm că Superman însuși este jurnalist. Așa că nu e de mirare că poleiala de omnipotență cu care sunt portretizați oamenii celei de-a „patra puteri” din stat este evidentă și în Spotlight.

Puterea presei este incontestabilă, fapt dovedit și prin recompensarea campaniei duse de cotidianul The Boston Globe cu un premiu Pulitzer încă din 2003.

Bernstein și Woodward. Captură Youtube

Cei patru ziariști din echipa Spotlight, aidoma celebrilor Bernstein și Woodward (autorii seriei „Watergate”), ne sunt prezentați ca eroi ai dezvăluirilor și luptători împotriva nedreptăților.

Pe Via Danubiana la Giurgiu. Cum ar putea orașul să se întoarcă cu fața spre Dunăre

Giurgiu e unul dintre orașele pe lângă care aproape toată lumea trece în drum spre Bulgaria, fără să știe cât de densă și fascinantă îi este istoria. L-am vizitat într-o zi insuportabil de caldă cu Smaranda Șchiopu, antropoloagă, pasionată de Dunăre și de cele două maluri ale ei, care a studiat locul dintr-o perspectivă socială.

Ce greșeli fac românii când vine vorba de bani. Cum ne putem construi un plan financiar stabil în timpuri instabile? (P)

Am stat de vorbă cu economistul Corneliu Ionescu (Banometru) ca să înțelegem de ce, mai ales într-o perioadă cu prețuri care tot cresc și cu multă incertitudine, ajungem să luăm decizii financiare pe moment — și ce am putea face ca să ieșim din această capcană și să ne organizăm mai bine banii.

Filmul eludează însă realitatea că The Boston Globe primise informații suficiente împotriva acestor preoți vreme de un deceniu, dar nu făcuse nimic.

Ar trebui să ne punem o întrebare dură, la care Spotlight nu răspunde: câți copii au fost abuzați de către preoții pedofili în această perioadă? Nu este și responsabilitatea celor care știau ce se întâmplă, dar nu și-au îndeplinit rolul social?

Mai puternice decât acest film sunt documentare precum „Mea maxima culpa. Tăcere în Casa Domnului”, realizat de Alex Gibney în 2012, sau „Și ne mântuiește de Cel Rău”, realizat de către Amy Berg în 2006. Sunt producții în care problematica pedofiliei din Biserica Catolică nord-americană este expusă mult mai nuanțat decât în Spotlight.

În plus, pe tot parcursul filmului persistă senzația de abordare superficială. Dialogurile schematice și lipsa de profunzime a interacțiunii dintre personaje conturează mai degrabă o stare de artificialitate decât o viziune originală a unui cineast sau o revoluționară abordare a unei teme aparent epuizate.

În plus, monotonia vizuală a acestei producții, filmată de Masanobu Takayanagi cu aceleași tehnici folosite în mult mai influentul Silver Linings Playbook, contribuie la efectul general de platitudine.

Cum se face că o producție fără valoare cinematografică ajunge să câștige Oscarul la cea mai importantă categorie numai membrii Academiei americane de film știu. Și, poate, explicația este în politicile cinematografiei globale, care depășesc limitele cinematicului, după cum au demonstrat luările de poziție ale oficialilor Bisericii Catolice.