Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură

În America anilor ’50, zoologul Alfred Kinsey publica rezultatele cercetărilor statistice ale echipei sale de cercetători, dedicate sexualității cetățenilor Statelor Unite. Acele rezultate contraziceau într-o atât de mare măsură ideile comune și pudica imagine publică despre viața sexuală a americanilor, încât a urmat un enorm scandal.

Americanii nu puteau să accepte gândul că aproape jumătate dintre bărbații lor mărturiseau că „reacționaseră” sexual, ca adulți, față de persoane de ambele sexe și că 37% dintre ei avuseseră măcar o experiență homosexuală.

Nu era simplu de acceptat nici că un sfert dintre respectabilele femei căsătorite declarau că avuseseră măcar o aventură sexuală extraconjugală înainte de 40 de ani.

Modificarea relației dintre viața sexuală și discursul despre corp a fost cea mai importantă consecinţă a publicării rapoartelor. Ea a dus la modificarea perspectivelor din care sexualitatea era abordată psihologic, antropologic, social și economic. În locul unei imagini idealizate și ideologice, a putut să iasă la lumină imaginea reală a corpului și a vieții lui secrete.

Episodul este menționat în Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură, volumul de peste 600 de pagini publicat anul acesta de Andrei Oișteanu la Polirom.

Este relevant și pentru că, schimbând contextul și magnitudinea, el dă o imagine destul de exactă a reacțiilor pe care le va stârni în mediul românesc chiar volumul amintit.

Anumite pudori naționale vor fi cu siguranță lezate de documentele și textele aduse la lumină de antropologul și istoricul religiilor Andrei Oișteanu în această carte care se deschide și către publicul larg, nu doar către specialiști.

Lucrarea nu este singulară prin temă sau prin maniera de abordare.

Dimpotrivă, se înscrie într-o serie (destul de populară în alte părți) de analize antropologice și de istorie a vieții private.

Un exemplu celebru, tradus și la noi, este Corpul și sexul de la greci la Freud, al istoricului și sexologului Thomas Laqueur.

La noi, tot mai mulți istorici români se dedică acestui tip de cercetări, de la Constanța Vintilă-Ghițulescu la Constantin Bărbulescu.

Volumul lui Andrei Oișteanu apare însă pe fondul ascuțirii fundamentalismelor – inclusiv în chestiuni care țin de sexualitate, dar și ca ilustrare a unui paradox românesc.

Există o discrepanță uriașă între hipersexualizarea sferei publice românești, în tonuri de o vulgaritate traumatizantă, și pudibonderia discursului dedicat înțelegerii acestui fenomen, vizibilă începând cu absența oricărei educații corporal-sexuale din curricula școlară.

Argumentele autorului sunt alese din trei câmpuri predilecte: din documentele istorice, din textele și cutumele religioase și din literatură. Nu este întâmplător că, deși lucrată fără un plan prestabilit, cartea insistă destul de mult asupra unui comportament sexual foarte încărcat de mesaj social: „dreptul primei nopți”.

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Discutat mai ales în prima parte a studiului, ius primae noctis denumește dreptul stăpânului (politic sau religios) de a deflora toate fecioarele în noaptea nunții. Înțelesul simbolic al actului nu se rezumă la manifestarea puterii senioriale, ci are de a face și cu ritualurile de agregare socială a viitorului cuplu, respectiv cu cele de protejare magică de sângele himenal, mereu amenințător în culturile tradiționale.

Aceasta este, de fapt, cheia în care autorul gândește sexualitatea: ca act social. Cu câteva excepții care se ocupă de fetișizarea unor elemente precum părul sau piciorul, capitolele cărții tratează câte un „drept” manifestat printr-un comportament sexual.

Este vorba despre tot atâtea situații de utilizare a naturii pentru a formula un mesaj cultural, de obicei unul legat de stabilirea unei ierarhii și a unor relații de putere.

Cu o formulă memorabilă, Andrei Oișteanu se referă la om numindu-l „cel mai rasat animal din punctul de vedere al Culturii și, tocmai de aceea, cel mai ratat animal din punctul de vedere al Naturii„.

Cu totul savuroase, exemplele cu care lucrează autorul variază de la unele destul de cunoscute (Freud, Casanova și Don Juan), la unele mai puțin familiare publicului interesat de temă.

Acestea vin majoritar din cultura și literatura română:

„Straniu este faptul că /…/ Mircea Eliade era de partea procurorilor, «nu de partea lui Bogza». /…/ În primul rând, Eliade nu-l considera scriitor pe Geo Bogza («e mai mult ziarist», «nu e nici membru la Societatea Scriitorilor Români»), iar în al doilea rând el credea că «versurile lui Bogza sunt pornografice și patologice»”.

Pentru edificare, iată și un citat din poemul incriminat de Eliade:

„Scriu despre tine poemul acesta/ Pentru a face să turbeze de ciudă fetele burgheze/ Și să se scandalizeze părinții lor onorabili/ …/ Deși m-am culcat cu ele/ de nenumărate ori/ Nu vreau să le cânt/ Și mă urinez în cutiile lor cu pudră/ În lenjeria lor/ În pianul lor/ Și în toate celelalte accesorii care/ le formează frumusețea”.

Marele merit al volumului este că suplinește o lacună a câmpului analitic românesc. Tabuuri ale vieții literare de la noi sunt desființate cu textele la vedere, standarde duplicitare ale discursurilor de putere sunt expuse prin întoarcerea la texte arhicunoscute specialiștilor, precum cronicile sau cântecele populare.

Marea părere de rău din această recomandare este că spațiul ei nu permite citarea extensivă și cu atât mai puțin descrierea tuturor capitolelor care ar fi meritat discutate.

Ați fi aflat cât de amuzante sunt multe dintre practicile descrise și cât de nuanțate modurile în care intimitatea sexuală devine comunicare publică. Prin urmare, vă rămâne să le descoperiți singuri.