Scriitorul Attila Bartis: "Fotografia este frica de a pierde lumea"

Attila Bartis împlinește 50 de ani în această lună. Foto: Raul Ștef

L-am descoperit, citit și întâlnit pe Attila Bartis în decursul a trei săptămâni, ca și cum trebuia să primesc încă o dovadă că nimic nu este întâmplător. A fost așa:

Răsfoind online-ul, descopăr un titlu de roman care mi se pare interesant − "Tihna", al scriitorului maghiar Attila Bartis. Cumpăr cartea și încep să citesc.

Pe măsură ce înaintez, îmi tot spun cât de vizuale sunt descrierile și ce mult mi-ar plăcea să fotografiez scene din poveste.

După câteva zile, apropiindu-mă de sfârșitul lecturii, caut pe internet alte cărți de același autor și aflu că Attila Bartis este și fotograf. Încep în grabă "Sfârșitul", titlu tradus recent în românește, și mă opresc la următorul citat: "Nimic nu este mai aproape de moarte decât fotografia".

Îmi spun, așa, ca idee, că trebuie să-l întâlnesc pentru a-i cere "explicații". În zilele următoare, dau pe Facebook de afișul unei librării care anunță o seară de lectură a lui Bartis.

Restul este interviul de mai jos, realizat atunci.

Attila Bartis, încadrat de scriitoarea Ruxandra Cesereanu și de muzicianul Marius Tabacu, traducătorul romanului "Sfârșitul". Foto: Raul Ștef

− Cum ați descoperit fotografia?

− Fotografia este ca scrisul. Toată lumea scrie și toată lumea face fotografii încă din copilărie, dar atunci nu poți să vorbești despre artă sau despre literatură.

Întrebarea este când devine acest lucru atât de important în viața ta, încât ajunge să fie cel mai important mod de expresie.

Desigur, am făcut poze în copilărie, mai ales că tatăl meu lucra la un ziar și mergeam foarte des cu el când făcea reportaje. Mergeam în trei: tatăl, fotograful de la revistă și cu mine, care aveam 4-5 ani. Am petrecut mult timp și în camera obscură cu ei.

− Ce vă fascinează la fotografie?

− Totul. Fotografia este o vrajă foarte mare. Noi nu mai vedem asta foarte clar din cauză că nu mai găsim pe nimeni pe stradă fără un aparat de fotografiat − toată lumea îl are pe telefon.

În anii '70, fotografia era deja foarte răspândită, dar nu ca acum. Atunci, fotografia era un lucru serios.

− A fost fotografia calea spre literatură?

− Nu. Scrisul a devenit foarte important cu puțin înaintea fotografiei. Dar este clar că există o influență din ambele părți. Și fotografia îmi influențează scrisul, dar și scrisul, fotografia, deși sunt două domenii foarte diferite.

Cred că poza și textul sunt la cea mai mare distanță posibilă în capul omului. De altfel, cred că se și află în părți diferite ale creierului.

Când fac ordinea la o carte cu fotografii sau la o expoziție văd clar cum lucrează nu numai fotograful, dar și scriitorul.

Brad de Crăciun, fotografie de Attila Bartis. Sursa: lfi-online.de

− Puteți descrie prima imagine de care vă aduceți aminte?

− Prima fotografie am făcut-o când eram copil mic și mi-o amintesc tare bine, dar am pierdut-o. Era o fotografie foarte frumoasă, foarte bună. Era turnul primăriei din Tîrgu-Mureș între doi brazi, puțin pe diagonală.

Aveam cam 10 ani și eram tare mândru de fotografia asta, că era excelentă. A fost o expoziție mare la Palatul Culturii din Tîrgu-Mureș, unde am văzut cel puțin 15 fotografii exact ca a mea, cu aceeași compoziție.

Din păcate, nu mai am această poză. În 1985, tatăl meu a fost în SUA și, când s-a întors, am primit un aparat de fotografiat. Eram la Budapesta, unde ne mutaserăm în 1984. Atunci am început să lucrez cu fotografii zilnic, permanent. Celelalte sunt amintiri din copilărie.

− Dar fotografia pe care nu ați făcut-o, dar v-ați fi dorit?

− Ieri dimineață (4 decembrie 2017 - n.r.) veneam cu trenul de la Timișoara la Cluj și, înainte de Oradea, cum intra trenul în pustietate, era zăpadă mare, iar în mijlocul câmpiei era o limuzină.

Era atât de suprarealist și nu era nimic, nici o turmă de oi, nimic, numai pustietatea, iar în mijloc, o limuzină tare lungă, albă, cu geamuri negre și acoperită cu zăpadă.

Asta am văzut ieri, am avut aparatul cu mine, dar eram în tren și imaginea a fugit.

− Cum și unde se întâlnesc cele două limbaje, scrisul și fotografia?

− Nu pot să spun cum se întâmplă, nu-mi dau seama, văd doar rezultatul. Văd cum se influențează unul pe altul.

De exemplu, în primul meu roman, "Plimbarea", există un fotograf bătrân. După ce am terminat romanul, am făcut o serie de portrete în studio și brusc mi-am dat seama că făceam portretele care deja fuseseră făcute de personajul din roman.

Relația cu fotografia a devenit și tema unei piese de teatru, intitulată "Prăpădul", dar nu există nici o formulă cum trebuie să fie. Se întâmplă în mod firesc.

− Ce și cine vă inspiră în fotografie?

− Mă uit zilnic la sute și sute de fotografii zilnic. Sunt câțiva fotografi care au fost foarte importanți, deși făceau un gen tare îndepărtat de ce fac eu.

Eu nu am făcut niciodată fotojurnalism sau fotografie de modă, dar sunt fotografi mari care au făcut asta. Sunt câteva poze suprarealiste ale lui Henri Cartier-Bresson a căror atmosferă nu are nimic de-a face cu fotoreportajul.

În partea cealaltă a fotografiei îmi place Sally Mann: relația ei cu eroticul este foarte aproape de mine.

La fel de important este și André Kertész. El spunea că este un diletant, un amator, și că vrea să rămână un amator toată viața, ca să fie liber. A avut o foarte mare influență asupra lui Brassai, asupra lui Cartier-Bresson și a multor altora.

Pot să mai amintesc multe nume, de exemplu Robert Mapplethorpe. De multe ori nici nu știi cine te influențează, fiindcă se întâmplă absolut inconștient.

− Colecționați fotografie?

− Am destul de multe pe care le-am primit cadou sau pe care le-am găsit, dar nu sunt colecționar.

− Ce motto ar putea avea fotografia pe care o faceți?

− Ce a reprezentat un motto foarte puternic pentru mine a devenit titlul cărții de acum 7 ani. Țineam un fel de jurnal când telefoanele încă nu făceau poze cum trebuie.

Era al doilea sau al treilea telefon al meu, care făcea fotografii de o calitate foarte proastă. Timp de 4 ani, am făcut poze numai cu el. În 2010 a fost publicată cartea, iar titlul a fost "Liniștea, așa", o frază care nu este terminată.

Cuvintele erau, de fapt, o poză pe care o făcusem din greșeală. Eram în avion și aveam pe picior cartea pe care o citeam. Stewardesa mi-a cerut să închid telefonul și am apăsat butonul involuntar.

Așa am făcut o poză cărții, dar, telefonul fiind între degete, doar atât se vedea din fraza aceea – liniștea, așa... De aici titlul cărții mele.

Momentul a devenit foarte important, deoarece în acea seară am avut un preinfarct. Apoi, când am conceput cartea, nu mi-am amintit paragraful, nu mai știam de unde sunt cuvintele.

Cineva a căutat și a descoperit că era vorba despre un volum de interviuri cu János Pilinszky, unu dintre cei mai mari poeți maghiari.

Om dislocat, fotografie de Attila Bartis. Sursa: lfi-online.de

− Ce înseamnă o fotografie "reușită" pentru dumneavoastră?

− Sunt două lucruri foarte diferite: există fotografie bună făcută de altcineva și fotografie bună făcută de mine.

Pentru mine, fotografia e bună dacă este capabilă să mă transpună în aceeași stare cu cea pe care am simțit-o în momentul în care am declanșat aparatul.

Dacă fotografia, peste luni și ani, este capabilă să mă readucă în aceeași stare sufletească și psihică, atunci cred că este o imagine bună.

În general, nu cred deloc în doctrine. Nu cred că fotografia trebuie să fie analog sau digital, alb-negru sau color, nu cred în dogmele astea.

Înțeleg de ce avem nevoie de aceste dogme, dar eu vreau să fiu liber Dacă vreau să folosesc un telefon, folosesc telefonul, iar dacă vreau să folosesc Leica, atunci folosesc Leica.

Fotografia depinde tare mult de tehnica folosită și fiecare are locul și sensul ei. Sunt lucruri pe care poți să le faci numai cu digital și invers. Acum lucrez la o expoziție programată în primăvară, la Budapesta, și pur și simplu nu pot fi puse pe perete, unul lângă altul, un print digital cu unul mărit manual.

E ca în pictură, un tablou este în ulei, altul cu acuarelă. Sunt două lumi absolut diferite. Fotografiile din expoziție sunt făcute în Indonezia, dar din imagini nu reiese clar această localizare. Sunt imagini legate de viața mea de acolo.

− Spuneați într-un interviu că tehnica este importantă pentru dumneavoastră. Ce aparatură preferați?

− Tehnica aparține esteticii. La analog, cel mai mult folosesc Leica M6, la digital  Leica M8, iar în studio, un Linhof. Am cumpărat de la Berlin și vreau să folosesc o hârtie Ilford direct pozitivă, pe care o folosești ca planfilmul pentru Linhof. Dar am lucrat și cu telefonul.

Trei fotografii realizate de Attila Bartis. Sursa: lfi-online.de

− Vă place să plănuiți în amănunt înainte de a face fotografii?

− Depinde. A fost o perioadă în care făceam planuri și schițe, dar acum nu prea mai fac. Cred că este o diferență foarte mare între o fotografie plănuită și una neplănuită. Este ca diferența dintre o imagine din secolul XIX și una digitală.

Este diferența între a face ordine și a găsi ordine în lume. Deci, sunt lucruri foarte diferite, dar valide, ambele.

− În romanul "Sfârșitul" spuneți că "nimic nu este mai aproape de moarte decât fotografia". De ce?

− Fotografia, într-un mod inconștient, este un act religios. E vorba despre intenția de a face nemuritor pe cineva.

În adâncul acestei intenții se află frica de moarte, frica de a pierde lumea și amintirile. Chiar dacă inconștientă, aceasta este o motivație foarte adâncă a fotografiei.