Sebastian Lăzăroiu: Am scris "Balena albastră" ca posedat de o forţă de dincolo de mine

Mihnea Măruță

Redactor

Sebastian Lăzăroiu a ales ficţiunea. Scufundat ani de zile în „burta balenei”, în acel prim cerc concentric, deopotrivă magnetic şi mizerabil, al puterii politice, fostul consilier prezidenţial a decis că i-a fost de ajuns atâta realitate.

După 6 luni de la lansarea primului său roman − „Balena albastră”, el mărturiseşte că nu va mai face politică niciodată: se va dedica, pe viaţă, literaturii.

L-a ajutat, probabil, să ia această hotărâre şi experienţa de care a avut parte scriind cartea − în numai o lună, ca un posedat, ca şi cum el ar fi fost doar vasul prin care se transmite şi capătă formă o poveste scrisă deja într-o altă dimensiune.

Romanul său aduce un aer proaspăt în literatura de la noi. Nu e introspectiv până la plăsele, nu recuperează istorie locală, nu are tentă ideologică. Nu e cu români şi nu se petrece în România.

Agentul secret Aleksei Sokolov e trimis de şefii săi de la Moscova în cel mai friguros loc de pe planetă – Oimiakon, în Iakuţia –, ca să-l identifice şi să-l captureze pe diabolicul Znaiuşki, Ştiutorul, vinovat de a fi conceput un joc virtual în care, dându-le mai întâi un rost, împinge adolescenţi debusolaţi la sinucidere.

Povestea are suspans şi adâncime de mit, iar personajele sunt credibile pentru că, sub masca protectoare, fiecare se bate cu deznădejdea, cu singurătatea, cu lipsa unui drum vizibil la capătul căruia sacrificiul să fie investit cu sens.

Sebastian Lăzăroiu nu şi-a atins încă punctul de maxim al scriiturii: mai are de rafinat ritmuri şi timpuri, mai trebuie să înveţe cum să nu se lase vrăjit de cuvinte tari. Dar el reuşeşte, şi asta e cel mai important, să creeze o atmosferă de roman rusesc, în care toate întâlnirile importante sunt duse la extrem şi fiecare destin frizează nebunia.

În interviul care urmează am vorbit mai întâi despre cartea sa, iar în partea a doua, inevitabil, despre politică şi despre România.

− Ce-a fost la început: ideea cărții sau știrea despre jocul „Balena albastră”?

− La început, la început, a fost Oimiakon. Niște filmulețe pe care le-am văzut pe YouTube despre cel mai friguros loc de pe planetă. Minus 71 de grade au fost acolo la un moment dat, prin 1936, și asta m-a făcut foarte curios: cum trăiesc oamenii acolo?

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Moș Gerilă vine cu racheta. Cum au furat comuniștii Crăciunul?

O săptămână am așteptat, m-am tot sucit, iar nopțile am visat la seara de Crăciun pe care urma să o petrecem la familia G. Am repetat în minte poezia de George Coșbuc, fiindcă părinții băgaseră spaima în mine că dacă nu o spui frumos, "ca pe apă", sacul Moșului rămâne ferecat.

Ce fac oamenii ăia la minus 60 de grade, șase-opt luni pe an? Care-i viața lor, ce mănâncă, cum își cresc copiii, cum se împerechează? Întrebări pe care un sociolog sau un antropolog și le pune în mod obișnuit.

Și-atunci am început să studiez. Abia după aceea a ajuns la mine știrea despre „Balena albastră”. Cartea, în mod evident, nu e despre jocul „Balena albastră”, dar se folosește, ca un pretext, de notorietatea acestui joc.

După care cartea a început să curgă pur și simplu prin mine – toată acțiunea, personajele. A fost ceva foarte neobișnuit…

− Primele articole despre „Balena albastră” au apărut în martie 2017 – mă refer la presa din România –, iar cartea a fost lansată în iulie. Când ați scris-o?

− Am scris-o în luna aprilie. O lună mi-a luat s-o scriu. E o poveste interesantă, cel puțin pentru mine. De fapt, scrisesem o altă carte, care mi-a luat vreo doi ani, o dădusem deja editurii Polirom spre evaluare…

− Tot ficțiune?

− Da. Și în luna aia cât le-a luat să evalueze cartea de dinainte, am scris-o pe asta. A venit pur și simplu, a curs prin mine. Am plecat de la setting-ul ăsta, al Oimiakonului înzăpezit, și am ajuns la această desfășurare de personaje și acțiuni, cu pretextul „Balenei albastre”.

M-am dus la editură și nu le-am spus că am mai scris o carte în luna aia (râde – n.r.), că nu m-ar fi luat prea în serios, ci le-am zis − „Uite, mai am o carte și cred că ar fi mai bine să ieșim cu asta, că e mai accesibilă”.

Le-am zis că subiectul e mai de actualitate și ei au fost de acord. Așa că am ieșit cu „Balena…”, iar cealaltă carte o să apară anul ăsta, în martie-aprilie.

− Știți pe cineva care să fi jucat jocul „Balena albastră”?

− Eu nu știu pe nimeni.

− Pentru că, în perioada martie-aprilie 2017, în presa de la noi au apărut o sumedenie de articole și totul a părut construit pe o ficțiune. Nu exista nici o dovadă concretă, dar presa gonfla subiectul zi de zi.

− Eu nu știu pe nimeni. Am auzit și eu teoria că totul ar fi fost un balon umflat de ruși, că le-ar fi folosit lor în nu știu ce context.

Dar un prieten foarte bun, care lucrează pe lângă guvernul din Republica Moldova, mi-a spus că a vorbit cu procurori de-acolo și că au existat dosare ale unor cazuri de sinucidere pe acest tipic, al „Balenei albastre”.

Adică oameni care intraseră într-un joc al provocărilor și care, în final, au acceptat ultima provocare, cea fatală. Deci, au existat cazuri, cel puțin în Republica Moldova. Nu le-am văzut eu, dar sursa e credibilă.

− Cum poate folosi politicul un asemenea fenomen?

− Poate fi folosit dacă reușești să induci o anumită panică, o neliniște. Nu neapărat în rândul adolescenților, fiindcă ei s-ar putea să reacționeze neașteptat la genul ăsta de joc…

− Adolescenții sunt atrași, părinții sunt disperați…

− Da, părinții devin neliniștiți și în momentul ăla poți să impui, de pildă, cine știe ce restricții pe rețelele de socializare, cum ar fi Vkontakte, la ruși.

Ei puteau să facă asta, să spună – Dom’le, trebuie să impunem restricții, altfel există o primejdie pentru copiii noștri. Deci, jocul poate fi folosit politic.

Băştinaşii din Lamalera (Indonezia) au voie să vâneze balene pentru a trăi. Sursa foto: YouTube

− În roman apar două regiuni exotice pentru cititorul român. Pe una ați menționat-o deja, Oimiakon, în Republica Saha din Siberia, iar cea de-a doua este Indonezia. Ați spus, la lansarea cărții, că n-ați călătorit niciodată acolo, așa că întrebarea este: cum v-ați documentat?

− Comunitatea Lamalera din Indonezia e o comunitate a vânătorilor de balene care există în realitate. Acum, când vorbim, acolo trăiesc oameni care se ocupă cu asta.

Deși vânătoarea de balene e un subiect controversat la nivel global și se discută despre interzicerea ei, acolo, în Lamalera, doar pentru simplul fapt că localnicii trăiesc din asta, încă le e permis să vâneze balene.

Am descoperit comunitatea și a trebuit să citesc multe studii antropologice. Am avut material încă de prin anii ’70-’80, există și documentare, inclusiv la BBC.

E interesant: multe dintre ritualurile din carte, de pildă Mei nafa, care e un soi de mărturisire colectivă, există și au fost documentate…

− Ce religie au cei din Lamalera?

− Ei sunt catolici, dar la un nivel mai degrabă formal, din ce am citit în studiile respective.

− Și există un sincretism…

− Da, cu o religie animistă. Practic, chiar și preoții catolici de acolo închid ochii la ritualurile astea necreștine din comunitate.

− Iar despre Oimiakon?

− La fel, am citit mai multe studii sociologice și statistici espre Iacuția (Republica Saha). M-a ajutat să-i înțeleg și faptul că am făcut un studiu în Mongolia, iar ei seamănă într-un fel, sunt din aceeași ramură.

− Cum ați ajuns în Mongolia?

− A fost un studiu făcut de niște americani în 2003. Am stat vreo 3 luni în Mongolia și n-am rămas în capitala Ulan Bator, ci am vizitat comunități izolate.

Mongolia are o densitate foarte mică a populației, locuințele sunt foarte răsfirate, iar noi am mers sute de kilometri prin țară și am cunoscut mai multe familii de mongoli.

Experiența din Mongolia m-a ajutat să înțeleg cultura și tradiția iacuților. Ei au o epopee de-asta fundamentală, care se numește Olonkho. E o epopee în versuri, uriașă ca volum, din care n-am reușit să citesc decât o parte…

− În ce limbă?

− În engleză. Nu știu rusă, deci toată documentarea pe care am făcut-o a fost în engleză sau în franceză.

− Pentru că cititorul are senzația că sunteți un cunoscător al limbii ruse…

− Dacă am reușit să transmit asta, mă bucur. Sunt un împătimit al literaturii ruse, al clasicilor ruși.

− Ca să rezumăm: prima dată a fost decorul, după care a venit scânteia…

− Da, de la un decor a pornit, apoi a fost pretextul – jocul „Balena albastră”, dar cartea, repet, a avut un destin ciudat.

Nu poți să scrii o carte într-o lună. Eu sunt conștient că n-o să mai scriu niciodată într-un asemenea ritm.

− Unde erați când ați scris-o?

− Acasă. Dar a fost o lună în care nu făceam decât să scriu, uitam să mănânc…

− A fost un soi de posesiune, cu ghilimelele de rigoare?

− Da, am fost cumva posedat, mai ales că, dacă eram obosit și la 10-11 noaptea mă așezam să dorm, parcă cineva mă împingea din pat și eram invadat de idei, de continuare.

Era ca și cum cineva mă împingea și-mi zicea – Nu dormi, apucă-te, continuă și scrie. Și am dormit destul de puțin în perioada respectivă. Deci, pot să zic că am fost posedat, așa, de o forță de dincolo de mine.

− V-ați speriat?

− Nu, nu m-am speriat, fiindcă mi s-a mai întâmplat. Știu cum e cu inspirația, cu momentele zilei, când o idee e valoroasă sau nu, adică nu pot să zic că eram un novice și m-am speriat.

Dar m-am speriat, într-adevăr, când am văzut că, după o lună, cartea era gata. Pentru că, înainte, lucrasem mai bine de un an și jumătate la altă carte și văzusem că nu e de joacă.

„Dacă eram obosit și la 10-11 noaptea mă așezam să dorm, parcă cineva mă împingea din pat și eram invadat de idei, de continuare. Era ca și cum cineva mă împingea și-mi zicea – Nu dormi, apucă-te, continuă și scrie”.

*

− În partea a doua a interviului, vreau să trecem în zona politică.

Râde.

− Inevitabil ? . Prima întrebare ar fi asta: când erați în „burta balenei”, ca să păstrăm metafora, cum se vedea dezbaterea de idei din spațiul public? Cine contează și cine nu? Ce-i spune un consilier de politică internă președintelui țării? „Ia în seamă ce-a zis X, ce-a scris Y, emisiunea cutare”…

− Sigur că toate contează. Poate să fie o voce anemică și la un moment dat să devină un ecou, iar dacă n-ai băgat-o în seamă, să creeze un balon mare de săpun.

Pe de altă parte, eu nu pot să nu spun că toate mijloacele astea de comunicare sunt, într-o oarecare măsură, controlate. De „statul profund”, de niște structuri de securitate care au posibilitatea să controleze și să influențeze.

− Spuneți că sunt controlate prin oameni aflați în interior, nu de către cei care le finanțează.

− Să luăm un exemplu. Înainte de pușcărie, Dan Voiculescu era puternic și avea o mare influență asupra politicii editoriale. Dar el însuși a descoperit în interiorul trustului oameni care jucau altceva. Și care aveau colaborări cu serviciile secrete.

Asta se întâmplă peste tot, nu cred că la noi e altfel. Deci, există o doză de control asupra mijloacelor de comunicare și în mâna celui care are puterea politică.

− Adică președintele țării știe, de exemplu, că „în interiorul televiziunii X avem un om care, la nevoie, poate fi îndreptat într-o direcție”?

− Cred că ar trebui să știe lucrurile astea. (Zâmbește)

− Dacă nu știe, poate să ceară acest lucru? Vă amintesc discuțiile de pe finalul mandatului al doilea al președintelui Băsescu, când unul dintre reproșurile adresate lui Teodor Meleșcanu, pe atunci director SIE, era că nu-i pune la dispoziție identitatea unui anume ofițer acoperit.

− Da, atunci a fost cel puțin o dezbatere. Dar când vorbim despre SIE, cred că nici șeful statului nu știe numele unor agenți. Ei sunt protejați. Șeful statului poate să știe despre o anumită misiune, despre condiții speciale, dar nu cred că are dreptul să ceară numele unor agenți, mai ales dacă sunt activi.

Serviciile, în general, își protejează sursele. Șeful statului poate să ceară, dar ei nu sunt obligați să-i dea tot ce știu, în legătură cu rețeaua lor. Pentru că președintele pleacă, dar rețeaua rămâne.

Deci, cred că acest gen de informație, identitatea unor agenți, nu se împărtășește așa de ușor cu un politician, fie el și șeful statului.

Traian Băsescu a ales să rămână în politică după terminarea mandatelor de preşedinte. Foto: Lucian Muntean

− Revenind: ce pârghii are președintele, de exemplu în cazul unei teme care nu-i convine?

− Nu prea are. Dacă se pornește o campanie împotriva ta, e greu s-o oprești. Trebuie să fii și un pic cam primitiv să încerci asta, pentru că, de cele mai multe ori, campaniile astea de opoziție îți fac bine.

− În ce sens?

− De exemplu, toată campania pe care au dus-o trustul lui Voiculescu și trustul lui Vântu în 2009 l-a ajutat enorm pe Traian Băsescu să câștige alegerile. L-au transformat în victimă și s-a poziționat „singur împotriva tuturor”. Cumva i-au dat mandatul pe tavă.

În 2009, dacă vă amintiți, era guvernul PSD-PDL, deci un mare guvern de uniune națională. Președintele avea putere prin prerogativele funcției și mai avea și guvernul lui: cum ar fi fost să zică lumea că are și presa de partea lui?

Chiar glumeam cu colegii mei de la Cotroceni, și le-am zis − Dac-aș fi în locul lui Voiculescu și-al lui Vântu, eu l-aș lăuda pe Băsescu ca pe vremea lui Ceaușescu. Ar pierde alegerile.

Sunt convins că se putea întâmpla asta, dar au fost foarte primitivi. Dacă ei ar fi dat senzația că Băsescu are o putere uriașă și că se tem de puterea lui, eu cred că lumea ar fi votat masiv împotriva lui.

− Cu mintea de acum, care credeți că era miza celor doi patroni de presă?

− Ei lucrau în acest sistem primitiv că, dacă ataci permanent un om politic, îl erodezi, își pierde încet-încet capitalul de simpatie și apoi şi alegerile. Dar ăsta este calcul de începutul secolului XX, care nu ține în lumea modernă.

În lumea modernă ai o sumedenie de oaze, și noi am și folosit acele oaze în 2009. În campanie, pentru că nu aveam acces pe televiziuni, făceam transmisii live pe internet și lumea urmărea pe internet mesajele și mitingurile.

Miza lor a fost ca Traian Băsescu să piardă alegerile și să-și pună ei un președinte convenabil. Geoană era prieten cu Vântu, era prieten cu Voiculescu. Dar tot nu știi ce s-ar fi întâmplat.

De exemplu, eu sunt convins că, dacă Ponta ar fi ajuns președinte în 2014, deși le era dator lui Voiculescu și celor care îl sprijiniseră, i-ar fi decapitat pe toți. Deci, nu știi niciodată, pentru că nimeni nu e de capul lui.

Ponta nu era de capul lui. Poate nici Geoană, dar ăsta fusese pariul pe care îl făcuseră Vântu și Voiculescu, să fie ales un președinte mai prietenos. Dar eu nu garantez că Geoană ar fi fost mai convenabil.

− Tot cu mintea de acum: Traian Băsescu a fost un președinte bun?

− Da, a fost un președinte bun.

− Care ar fi principala realizare a mandatelor sale?

− A avut mai multe. O dată, a condamnat comunismul, ceea ce a însemnat enorm pentru o bună parte a populației, pentru un segment important al susținătorilor din mediul intelectual − deci, tot curentul anticomunist a fost foarte fericit. Și cred că, și din punct de vedere simbolic, era un gest care se lăsa așteptat.

După părerea mea, a fost făcut foarte târziu. Nu ne așteptam de la Iliescu, dar putea să-l facă președintele Constantinescu. Nu l-a făcut.

Apoi, a fost întărirea justiției, care, după terminarea mandatului, s-a întors și împotriva colaboratorilor lui (râde − n.r.), ceea ce arată că a fost construită pe niște baze solide. Aici, după părerea mea, noi am avut un sprijin mare de la partenerii noștri occidentali.

− Care persistă.

− Care persistă, da. Și cred că asta e șansa cea mai mare pe care o avem. Ăsta e motivul pentru care eu nu sunt dintre cei îngrijorați de actualele legi ale justiției, pentru că știu că nu vor trece.

Sistemul nu le va lăsa să treacă. Pentru că sistemul, în mare parte, este sub influența acestor forțe occidentale. Din 2002, după ce am intrat în NATO.

Ăsta a fost jocul. Unii nu l-au înțeles, unii nu l-au luat în serios, dar realitatea e că, după ce am intrat în NATO, toate structurile statului s-au aliniat unei anumite politici. Pe care uneori n-o vedem, dar îi simțim efectele.

Și o a treia realizare − a contat enorm discursul lui Traian Băsescu despre funcționarea instituțiilor. Nimeni nu vorbea înainte de Băsescu despre instituție și despre funcționarea instituției, despre comportamente instituționale. Totul era, așa, ca la noi.

Dar eu știu oameni simpli care mi-au zis − „în două mandate ale lui Băsescu, am învățat Constituția României”. Au învățat cum se propune un ministru, cum se revocă un ministru, deci, până la urmă, a fost un proces educativ, prin simplul fapt că președintele a vorbit sistematic despre asta.

Uite, mulți dintre cei care protestează acum au idee cum se face cu promulgarea de lege, cu contestarea la Curte. Deci, lumea a început să învețe…

− Cum vă explicați evoluția președintelui Băsescu de după încheierea mandatelor?

− Cred că a făcut o alegere. Așa-mi explic: avea de ales.

− Între?

− Mulți oameni din jurul lui au fost într-o situație dificilă după ce și-a terminat al doilea mandat. El putea să apere ceea ce a construit sau să-i apere pe acei oameni…

− A fost un fel de sacrificiu, asta ziceți…

− Da, a fost ca un fel de sacrificiu. Lui niciodată nu i-a plăcut – și asta am văzut-o de multe ori – să fie considerat neloial oamenilor din jurul lui. Nu i-a plăcut să fie considerat un om care te-a luat și pe urmă te-a aruncat.

− Dacă citim cartea Adrianei Săftoiu, tocmai asta îi reproșează, că se debarasa foarte ușor de colaboratori…

− Știți cum e? Pe mine, președintele m-a revocat din funcția de consilier prezidențial a doua zi după ce am făcut o declarație despre UDMR, că ar fi un ONG, că nu e un partid politic.

Cum era ca eu să ies și să spun − „președintele se debarasează de oameni”? Puteam să spun că i-am fost util, iar acum nu-i mai sunt. Dar greșisem.

Asta e diferența. Adică Adriana Săftoiu a făcut greșeli. Nu mai putea lucra în echipa aia. Eu am prins doar o lună când ea mai era la Cotroceni, dar cam știu povestea.

Sigur, nu se înțelegea cu Elena Udrea, și asta se vede și din cartea ei. Dar, pe de altă parte, un consilier nu vorbește în afară despre ce se întâmplă în interiorul instituției. Or, ea era prietenă cu toată lumea din presă.

Pot să înțeleg asta – ca purtător de cuvânt, trebuie să ai prietenii cu oameni din presă, dar nu poți să începi să speli rufele… Pentru mulți, ce povestește Adriana Săftoiu în carte n-a fost o surpriză, fiindcă știau de la ea. Cartea a fost doar o extindere a publicului…

− Ați zice că nu se face așa ceva, să scrii o asemenea carte, sau nu atât de repede?

− Eu zic altceva. Ea a greșit în interiorul instituției. Multe lucruri care se întâmplă – chiar dacă nu sunt în regulă – nu le vorbești în afara instituției, cu jurnaliști. Or, ea asta făcea. Eu n-am făcut niciodată asta. Erau lucruri în interior care poate nici mie nu-mi plăceau, și aveam și eu prieteni jurnaliști.

Ești un pic cam disperat să scrii o carte la puțin timp, într-adevăr. Dacă ajungi la o anumită vârstă și începi să-ți amintești, poate e altceva. Eu n-aș fi făcut așa ceva și mulți dintre colegii pe care i-am avut n-ar fi făcut așa ceva.

Liviu Dragnea a fost, ani de zile, „gospodarul de pe lângă SRI”, spune Sebastian Lăzăroiu. Foto: Lucian Muntean

− Într-un interviu pe care l-ați dat anul trecut, în vară, ați zis așa: „Îi sfătuiesc pe cei care urmăresc pătimaș evenimentele politice să fie mai relaxați, pentru că există cineva care veghează să nu se întâmple derapaje majore”. Așa se termina interviul.

− Da. (Râde)

− Întrebarea firească era: cine?

− Am zis mai devreme: partenerii internaționali ai României. Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană. Și asta se întâmplă, repet, din 2002 încoace, după ce noi am intrat în NATO și n-am mai fost de capul nostru. Și n-am mai fost nici o frunză în bătaia vântului, ba la răsărit, ba la apus.

Ne-am ales un drum și de atunci suntem vegheați de un înger păzitor, pe drumul ăsta, pe care l-am ales atunci. Și asta se va întâmpla și cu legile justiției. Sunt pericole în continuare, atacuri din interior, din exterior, dar are cine să ne protejeze. Și serviciile noastre sunt mult mai profesionalizate față de acum 15-20 de ani.

− V-am întrebat „cine” pentru că în ultimul an a crescut această temă: de exemplu, într-un interviu pentru PressOne, deputatul Ovidiu Raețchi, care este vicepreședinte al Comisiei de Apărare din Parlament, lansează expresia „grupul securizator” − despre care spune că este o structură informală, neoficială, care se asigură că lucrurile sunt sub control, că se menține stabilitatea țării. Grupul ăsta ar fi format din ofițeri din serviciile secrete, militari și polițiști. Într-un fel, e teoria pe care o susține și generalul SRI Rogojan, fost șef de cabinet al generalului Iulian Vlad, într-o carte denumită „Factorul intern”, care ar fi altă denumire pentru același grup.

− Eu știu că există în SRI un departament de apărare a Constituției, care are misiunea asta. Apără principiile fundamentale ale statului. Nu știu de alt grup, n-am idee.

Dar știu că mai mulți politicieni au vorbit despre acel departament de apărare a Constituției din cadrul SRI. Care cu asta se ocupă. E ușor să deviezi de la Constituție, fiindcă nu există sancțiuni.

− Ce pârghii are acest departament?

− Resurse umane. În toate structurile statului. (Râde). De pildă, întreb: toată tulburarea asta care a apărut în PSD la început de an e o chestie, așa, spontană? (Interviul a avut loc în 10 ianuarie, înainte de demisia premierului Tudose − n.r.)

Dintr-o dată, Bădălău, care părea un fidel al lui Dragnea, a apărut el, așa, cu un document, apoi Oprișan… De unde-au apărut ei, așa? Și-au dat seama că lucrurile merg rău? Să nu fim naivi.

Dragnea însuși nu e ce vrea să pară. El a tăiat porcul în curtea SRI, cu mâna lui. Asta nu-i poveste. E realitate. Era gospodarul de pe lângă SRI, ani de zile. S-au servit: și el pe ei, și ei pe el. A fost reciproc.

Autorul „Balenei albastre” şi profesoara Alexandra Halma, care a vorbit despre carte la Cluj. Foto: Raul Ştef

− Apelez din nou la sociologul care sunteți. Fenomenul politic și economic care a debutat anul trecut, această re-naționalizare, această întoarcere în anii ’80 − atacul la valorile occidentale, apelul la protocronism, înființarea de firme ale primăriei Capitalei care să preia ce știu să facă mult mai bine companiile private –, tot acest fenomen este o inițiativă românească?

− Există grupuri în România care sunt interesate să câștige capital din acest gen de mesaje. Dar, în mod evident, unele dintre ele, cu sau fără știrea lor, sunt instrumentate din Rusia.

Rușii nu fac asta doar la noi. Uitați-vă și în Occident. Toate sentimentele astea sunt destul de primitive și le folosesc cum le convine lor.

− Întrebarea, în subtext, era: ne aliniem tendinței din Ungaria, Polonia, Cehia?

− Eu sunt îngrijorat cu economia. S-au creat dezechilibre mari între veniturile din mediul privat și cele de la stat, plus povestea cu primăriile care-și fac firme proprii.

Dar astea sunt surse de corupție, n-au legătură cu naționalismul. Când primăriile își fac servicii publice, înlocuind contractele pe care le aveau cu firme private, cineva își ia niște bani. Nu e vorba de niciun patriotism. E sursă de corupție.

Pe mine nu mă îngrijorează așa tare curentul ăsta. El există în mod latent la români și cred că e majoritar, dar e bine ținut sub control, tot de către cei care apără Constituția. Până acum l-au ținut foarte bine sub control.

− Problema e că pe partea cealaltă nu apare nimic de anvergură. Excepție ar fi mișcarea #Rezist, care însă nu are cheag identitar, e doar o copiere a unor valori occidentale.

− După părerea mea, mișcarea #Rezist, curentul ăsta pe care cândva l-am numit Albă-ca-Zăpada, chiar dacă numeric e mai restrânsă, este mult mai influentă decât curentul majoritar.

− Pe termen lung?

− Da, pe termen lung. Pentru că acel curent majoritar este servit de persoane în vârstă, frustrate din cauza sărăciei și a problemelor de zi cu zi, persoane care nu au putere financiară. Uitați-vă ce s-a întâmplat cu Antena 3 și RTV: momentul care i-a lovit a fost când multinaționalele și-au retras publicitatea.

− Numai câteva multinaţionale au făcut-o.

− Destul de multe. RTV a avut mult de suferit din cauza asta. Ei au lăsat-o, așa, într-o zonă mai OTV-istă, mai hilară. Dar în ianuarie 2017, în timpul mitingurilor din Piața Victoriei, era infernal; ce făcea RTV nu mai avea nici o legătură cu jurnalismul. Când au pierdut contracte de publicitate, s-au potolit.

La Antena 3, la fel. De ce? Pentru că, până la urmă, puterea de cumpărare e la Albă-ca-Zăpada. De bine, de rău, România e un pic de economie de piață. Dacă vrei să mai vinzi publicitate, intervine puterea de cumpărare.

− Ați spus, la lansarea romanului, că ați decis o despărțire definitivă de politică. De ce?

− Fiindcă e un mediu murdar și nu sunt făcut pentru asta. N-am fost niciodată înscris într-un partid, n-am făcut pasul ăla. Nu m-am regăsit în politică, în general. Trebuie să ai stomac pentru asta, să ai curaj. Eu nu am așa ceva.

− Ultima întrebare: despre ce e viitorul roman?

− E tot cu servicii secrete. Un hacker îndrăgostit de o femeie este recrutat, din închisoare, de serviciile secrete. Și el trăiește cu iluzia că, la un moment dat, scapă de sub controlul lor. Și începe să facă tot felul de acțiuni nebunești să-și salveze iubita.

Omul își scrie memoriile, dar și le scrie camuflate în niște povești care sunt răspândite spațio-temporal, din Cuba lui Che Guevara până în Coreea de Nord sau Patagonia lui Magellan. Deci, le scrie sub forma unor povești fără timp și spațiu, sunt lucruri care i s-au întâmplat lui, dar e foarte criptic cu ele.

În final, rămân întrebările. Cine era iubita lui? Scăpase el, într-adevăr, de sub control sau era manipulat ca un șoricel care învârte roata și crede că aleargă la 100 de metri plat?

E o carte cu multe simboluri jungiene, dar pornește de la o poveste captivantă, cu acest hacker care are impresia că el conduce lumea.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€