Scrisorile portugheze

În ton cu promoțiile de sărbători, recomandarea de lectură dinainte de Crăciun este dublu țintită: o carte și un loc al cărților. În locul marilor librării sau al site-urilor de unde vă cumpărați de obicei aparițiile de ultimă oră, vă propun să dați o raită prin anticariatele care vă plac.

Cele mai bune sunt ascunse, miros a carte veche, un pic mucegăită, nu au niciodată rafturi frumos aranjate, dar au, printre maldăre și turnuri de cărți înălțate în orice locșor liber, câte-un anticar genial. Acesta știe întotdeauna de unde să scoată ediția pe care o vrei și, dacă ai răbdare, îți alege lectura perfectă chiar dacă ești nehotărât.

Într-un astfel de anticariat am găsit ediția pe care mi-o doream din Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado, în traducerea Veronicăi Porumbacu și cu prefața lui Alexandru Philippide (Editura pentru Literatură Universală, 1967).

Dacă nu știți nimic despre cele cinci scrisori de dragoste care fac o cărticică mică-mică, e cazul să vă completați lacuna. Dacă știți, n-o să regretați să reluați lectura în preajma finalului de an, despre care se spune că ar fi un moment predilect de recitire, la fel cum vacanța de vară e numai bună pentru citit noutăți.

Cartea a apărut în Franța anului 1669, sub pretextul unui „manuscris găsit”, însumând scrisorile atribuite unei călugărițe portugheze numite Mariana da Costa Alcoforado. Înnebunită de dragoste și de disperarea de a nu fi iubită, călugărița îi scrie cele cinci scrisori amantului său nepăsător, întors în Franța, „în vălmășagul petrecerilor”.

În ciuda numărului mic de pagini, epistolele conțin destulă tensiune, tristețe, trădare și frumusețe pentru a rămâne în atenția cititorilor timp de mai multe secole.

Asociată încă din prima scrisoare cu o formă de cruzime din partea amantului său, iubirea Marianei crește neîmpărtășită:

„Mi-ai arătat o patimă atât de puternică, încât mi-am ieșit din minți și m-am aruncat cu ochii închiși în dragoste. Tu nu erai ca mine, orbit; atunci cum ai putut îngădui să ajung în starea în care sunt astăzi? Ce gândeai să faci cu simțământul meu care era limpede că avea să-ți devină o povară?”

Călugărița își atrage oprobriul familiei și este păstrată doar de milă în sânul mănăstirii. Ea nici nu poate și nici nu dorește să își ascundă dragostea, chiar dacă aceasta o lasă singură în fața tuturor:

„De când am început să te iubesc, onoarea și religia mea constau numai în a te iubi fără margini. Nu-ți spun toate astea ca să te simți obligat să-mi scrii. Nu țin decât la ceea ce ai face din propria ta pornire și refuz toate dovezile de dragoste pe care ai fi mai curând înclinat să le înăbuși în tine. Dacă ți-e mai plăcut să nu te obosești cu scrisul, îmi va face plăcere să te iert. Pornirea mea de a-ți ierta orice-ai săvârși nu are margini. Un ofițer francez mi-a vorbit azi, de milă, trei ore în șir despre tine.”

Reproșându-și ca pe o trădare faptul că nu poate să moară de dragoste, Mariana scrie o ultimă scrisoare în care recunoaște că nefericirea ei este definitivă:

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

„Înțeleg că o călugăriță nu e prea potrivită pentru dragoste. Deși, dacă ar fi vorba de a alege cu oarecare chibzuință iubita, călugărițele pare-mi-se că ar trebui preferate altor femei: pe ele nimic nu le împiedică să se gândească neîntrerupt la pasiunea lor; gândurile nu li se împrăștie între miile de lucruri care distrează și preocupă necontenit femeile libere.”

Presupusele epistole au creat o agitație neobișnuită în lumea erudiților. Deși existența unei călugărițe cu acest nume era dincolo de orice îndoială, atribuirea scrisorilor nu mai era la fel de clară. Suspiciuni au existat încă de la bun început.

Pretinsul lor editor și traducător francez, Guilleragues, a susținut că publică niște pagini care au ajuns la el din întâmplare. Saint-Simon a demonstrat ulterior, folosind analiza unor anumite mărci textuale și de stil, că textul fusese scris, de fapt, chiar de Guilleragues.

Departe de a fi salutată ca o lămurire necesară, descoperirea – deși perfect validă – nu a fost însă deloc bine primită. Ironia istoriei lecturii este că reeditările Scrisorilor portugheze apar încă sub numele Marianei Alcoforado. Încercările de a reatribui scrisorile Marianei continuă încă, deși se fac pe baza unor presupoziții mai degrabă inefabile decât științifice.

Ca și Philippide în prefață, care susține că descrierile stărilor și sentimentelor nu pot să-i aparțină decât călugăriței care le-a trăit direct, există încă editori cărora li se pare improbabilă ideea unei invenții ficționale atât de credibile din partea lui Guilleragues.

De ce se manifestă această primitivă rezistență la ideea de ficțiune din partea unor oameni obișnuiți cu ficțiunile? De ce nevoia de adevăr dintr-o astfel de scriere pare să fie mai mare decât în altele?

Un răspuns simplu vine chiar din cartea în cauză: „Omul se hotărăște greu și călcându-și pe inimă să pună la îndoială sinceritatea celor iubiți”.

Îndrăgostindu-se de Scrisorile portugheze, cititorului îi vine greu să le pună la îndoială autenticitatea, de parcă s-ar teme de o impietate. Rămâne de menționat și posibilitatea ca scrisorile să rămână „trăite”, deci „adevărate”, chiar și așa, scrise de Guilleragues.

Anumiți istorici literari susțin că editorul își ascundea homosexualitatea și că a găsit în felul acesta o cale de a scrie pătimaș despre iubirea pe care altfel nu avea voie să o exprime. În această nouă situație însă, o a treia posibilitate de lectură se deschide odată cu imaginarea conștiinței îndrăgostite a unui bărbat.

Indiferent cui ar aparține, Scrisorile portugheze îl pun, așadar, într-o situație de receptare înduioșătoare și pe cel mai feroce dintre cititori. Ceea ce poate fi un semn că toți ne dorim o scrisoare de dragoste, măcar din când în când.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€