Scrisori către Vera

Printr-o întâmplare fericită, am avut ocazia să parcurg, la finalul lui 2012, cópiile scrisorilor lui Nabokov către soția sa, Vera. Eram la Bard College și mi le arăta traducătoarea lor în engleză, Olga Voronina, care tocmai finaliza ediția americană a Scrisorilor către Vera pentru Editura Knopf.

Îmi amintesc cât m-a frapat numărul mare de scrisori în care, pe lângă declarații de dragoste și probleme curente, Nabokov inventează, pentru femeia pe care o iubește și care îi este departe, tot felul de rebusuri, codificări, probleme de ingeniozitate. Sau îi desenează fluturi pe aripile cărora scrie mici texte și jocuri de limbaj.

Sunt artefacte de unică folosință, pentru alcătuirea cărora marele scriitor consumă destul timp și destulă energie. Scrisorile respective sunt scrise mai ales pe durata internării Verei într-un sanatoriu, dar nu numai atunci.

Târziu mi-am dat seama că motivul pentru care le reținusem mai ales pe acelea era neobișnuitul lor. Ca o devoratoare de jurnale și de epistolare scrise de scriitori și artiști, mi-am dat seama cât de rar încape, în universul interior al acestora și între preocupările lor, și altcineva decât ei înșiși.

Chiar în cazul unor scriitori care au relații sau căsnicii de durată, chiar în cazul celor care scriu despre iubită sau muză sau soție, jurnalele și scrisorile au aerul unei lumi cu un singur locuitor, care centrează universul.

Nu citiți afirmația în sens acuzator, este o observație destul de comună și asociată de mulți cu condițiile marii creații. Or, Scrisorile către Vera sunt despre Vera măcar în aceeași măsură în care sunt despre Vladimir Nabokov, ceea ce spune multe despre umanitatea împărtășită în acest cuplu.

Volumul a apărut și la Polirom (2016), în traducerea românească, nuanțată și adnotată critic, a Veronicăi D. Niculescu, așa că mă grăbesc să-l recomand cu toată căldura și cu toată părtinirea de nabokoviană declarată.

Cartea are peste 700 de pagini și este alcătuită din scrisorile scrise de Vladimir Nabokov soției sale, Vera, intercalând câteva fotografii din arhiva familiei și un aparat critic pe măsura textului pe care îl însoțește.

În prima scrisoare, din iulie 1923, Nabokov este încă impresionat de prima lor întâlnire. La o petrecere, știind că urmează să-l întâlnească pe cel pe care îl admira deja din scris sub pseudonimul Vladimir Sirin, tânăra Vera Slonim își pune o mască neagră de bal, pe care refuză să o dea jos.

Brian Boyd, legatarul familiei, o citează pe sora scriitorului, care era convinsă că „Vera a purtat masca aceea pentru ca înfățișarea ei frapantă, dar nu neasemuită, să nu-l distragă de la calitățile ei unice: receptivitatea ei stranie la versurile lui (putea memora poeziile după două lecturi) și sensibilitatea ei acordată într-un mod ciudat la cel din spatele poeziilor”.

Cea mai mare teamă a candidaților la Cotroceni. 3 lucruri pe care ar trebui să le înțeleagă viitorul președinte al României despre droguri

Candidații la președinție se feresc să abordeze cu adevărat problema drogurilor și se ascund în spatele unor răspunsuri vagi, deși susțin că înțeleg problema cu care se confruntă România.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

La scurtă vreme, Vladimir îi răspunde în același cod, publicând poemul Întâlnirea (înlănțuit de-această stranie apropiere), despre care e sigur că va ajunge sub ochii ei.

Sunt o mulțime de motive pentru care puteți pune Scrisorile către Vera în capul listei de lecturi viitoare: ca să aflați cât de greu, cu cât efort de creație, dar și de socializare, se impune Nabokov pe scena literară europeană, ca să găsiți corespondențe între codificările semantice din romane și cele din scrisori, știută fiind repulsia scriitorului față de lectura facilă, ca să-i descoperiți încă o dată umorul, dar și micile răutăți (vezi scrisoarea în care își roagă prietenii să sune noaptea la fostul lui apartament, pentru a-și „ferici” chiriașii), ca să vedeți de ce consideră Doamna Bovary „cel mai strălucit roman din literatura universală”, dar îl cataloghează drept „tâmpit” pe cel care spune despre Dostoievski că e cel mai mare scriitor din lume.

După mine însă, cel mai bun dintre motivele posibile este lectura intimității de cuplu. Deși descrisă de scriitor drept o căsnicie „fără nor”, povestea celor doi este departe de a fi romanțioasă.

Nabokov trăiește în anii ’30 o poveste pasională peste care Vera va trece cu greu. Este afectat de psoriazisul care îl aduce la un moment dat în pragul suicidului, ea este depresivă și anxioasă. Tocmai concretul acestei povești reale de dragoste este impresionant în colecția de scrisori și, în mod ciudat, tocmai acesta îi sporește misterul.

„Expertă în negarea fără margini”, Vera – care îi supraviețuiește soțului pe care l-a adorat – își distruge toate scrisorile către el. Mai mult, inițial nu permite accesul direct nici la scrisorile lui Nabokov, insistând să le citească selectiv, ea însăși, la reportofon. Apoi, pentru scurtă vreme, îngăduie fotocopierea lor, după care originalele dispar fără urmă.

Se vede aici intransigența protectoare pe care – povestesc cei care au cunoscut-o – Vera o manifesta cotidian ca „administrator, agent, arhivar, șofer, editor, cercetător și asistent la facultate, secretară și dactilografă în patru limbi”.

Duritatea ei l-a făcut pe Boyd să o vadă drept buldogul lui Nabokov, „dar cu siluetă de ogar”, iar pe fiul ei să spună admirativ că șofa „ca un bărbat”.

Fragila Vera deținea cel puțin un pistol și avea încă și mai multe arme de intimidare a celor care ar fi atentat la timpul sau la creația iubitului ei.

Un ultim detaliu înduioșător: scriindu-i despre planurile sale editoriale, Nabokov folosește pluralul „să trimitem”, „dacă mai avem” etc. Este mai mult aici decât o reverență conjugală, e un mic semn că scriitorul îi recunoaște soției sale, conștient sau nu, un statut de partener în creație sau – mai degrabă – în administrarea ei.

Acest lucru m-a făcut să nu o includ pe Vera Nabokov în galeria soțiilor supraviețuitoare care administrează discreționar posteritatea artiștilor. Probabil că, lăsându-l doar pe soțul ei să vorbească, Vera se explică cel mai bine pe sine. În mod cert, dacă e să ne îndrăgostim de Vera, cel mai bine o vom face prin ochii iubitului ei.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€