Scrisori către regele Mihai I. "Sînt femeie de la țară, de la coarnele plugului. Te iubim, Majestate!"

Harul unei magii neașteptate s-a așternut în jurul Palatului Regal, în ultimele ore în care zeci de mii de oameni au venit să își ia adio de la ultimul monarh al țării.

Printre zăbrelele gardului care împrejmuiește clădirea, raze de soare luminează chipul regelui Mihai I – desenat stângaci, cu mina de creion a unui școlar pe coli albe, pictat sau imprimat pe hârtie fotografică.

Nu te vom uita niciodată – promisiunea simplă și adesea înșelătoare imprimată deopotrivă pe crucile din lemn putred și pe criptele din marmură neagră – pare astăzi sinceră.

Mii de oameni sosesc, luându-le locul celor care, noaptea trecută, au venit să îi aducă un omagiu regelui.

La capătul cozii, spre Sala Palatului, un bărbat spune:

„În noi, în noi e mizeria. Măreția – care trebuie contemplată cu modestie – am supus-o la corvezi”. 

„Semnat: Simona, a II-a B”

De peste stradă, din unghiul în care veghează carele de televiziune, mulțimea de oameni care așteaptă în fața Palatului Regal nu are alt chip decât doliul și oboseala. Pe măsură ce te apropii, însă, dai de o energie surprinzătoare, căreia i-am putea spune dragoste.

Oamenii de aici nu au fost aduși de primari, nici de autocare închiriate de partide, nici de zgomot nu au fost atrași. E o liniște ușor tristă, dar încărcată de mirare: tineri și bătrâni se minunează unul de altul, când se descoperă în același loc, cu aceleași emoții.

Doi pompieri de la Inspectoratul pentru Situații de Urgență își sorb cafeaua și citesc mesajul unui copil, scris de mână și așezat printre flori:

14.12.2017.

Îmi iubesc regele

Regele a fost foarte bun cu noi și îmi pare foarte rău că a murit regele Mihai, totuși a trăit nouășase de ani.

A II-a B

Simona

Îmi iubesc țara

– Vezi? E scris chiar de copil… 

– Da, se vede. 

Bărbații masivi, în uniforme, tac o vreme înduioșați.

O jurnalistă blondă își umezește buzele înainte să intre în direct:

– Oamenii continuă să vină…

Într-adevăr, oamenii continuă să vină: traversează din toate direcțiile, ținând în mâini flori sau telefoanele menite să capteze neuitarea.

O mulțime de candele și-au vărsat pe asfalt ceara care s-a uscat.

Între crizanteme și trandafiri albi, o fotografie cu regele și un nou mesaj:

Mă supun doar Majestății Sale

MIHAI I de România.

La capătul cozii, înspre Sala Palatului, o femeie vorbește la telefon. Mai târziu, dintr-o altă conversație, avea să se deconspire: inventase o scuză ca să lipsească de la serviciu și să poată veni aici.

E o femeie la vreo 40 de ani, cu un rucsac în spate, o jachetă matlasată și bocanci – genul sportiv.

– Am fugit de la serviciu cât am putut de repede. Sper să rezist. E o chestie de vreo două ore, cred… 

În fața Palatului, mesajele continuă să curgă.

O femeie își declară dragostea pentru rege și ura pentru bolșevici:

Sînt femeie de la țară / (…) De la coarnele plugului / (…) Te iubim, Majestate, / (…) Îi urâm pe bolșevicii / Care v-au izgonit din țara Domniei Voastre / Și pe cei care nu v-au primit în anul 1989. 

Lângă un portret pictat al regelui Mihai, cineva a imprimat acest mesaj pe o foaie de hârtie:

Poporul român

În numele comuniștilor și securiștilor 

care v-au prigonit timp de 70 de ani vă 

CERE IERTARE.

O pensionară vorbește cu o alta, care a venit și anul trecut să își ia la revedere de la regina Ana. 

– Copiii au stat trei ore. Cu aproximație, atât a durat. 

– Oamenii nu își dau seama cât de vindecătoare este pacea – pacea inimii, cum spun călugării, pacea interioară. Nu trebuie să ne întristăm nici când moare cineva, dar, bine, astea sunt sfaturi…, spune femeia, oftând ușor.

Un bărbat în vârstă începe o poveste. Lângă el, un tânăr cu o jachetă albastră, de alpinist, ascultă:

– Am avut onoarea să cunosc… acum îs mai bine de 25 de ani… un mare român și era călugăr. Se întâmpla în Ardeal. Ei, acest om a avut curajul să îmi spună că nu ne va fi bine nouă, românilor, până când țara nu va fremăta de bucuria țăranilor români! Ei, eu am luat-o așa ca pe… Nu am înțeles ce a vrut să îmi spună. Acum, după 30 de ani, am înțeles: ei au fost baza țării. 

Intervine tânărul cu jachetă de alpinist:

– Ei, mulți spun că dacă era așa, dacă era așa… Nu știi.

– În decembrie 1990, noi aveam nevoie de instituția monarhiei, dar oamenii supun la corvezi… de fapt, asta e părerea mea: că măreția, care trebuie contemplată cu modestie, am supus-o la corvezi. În noi, în noi e mizeria. Lipsesc modelele! Modelele!

La porțile Palatului, oamenii fotografiază, șterg o lacrimă furișă.

Citesc, cu toții, mesajele.

O femeie pe nume Alice scrie că regele îi va lipsi mult:

Trăim rău… suntem triști și mulți dintre noi, SĂRACI… 

Ocrotește-ne, așa cum mereu ai făcut-o!… 

Să-ți ierte Dumnezeu toate păcatele și să te primească în cele mai înalte ceruri ale sale… unde sigur vei găsi PACE ȘI LINIȘTE!!…

Odihnește-te în pace, Majestate! Îmi vei lipsi mult!!!

Cu multă dragoste,

Alice.

13.12.2017.

„Un rege se stinge… dar nu, el nu moare!”

O altă femeie i-a scris regelui o poezie, iar ultimele două versuri sună așa:

Poporului dându-i lumini, nu întuneric,

Un rege se stinge… dar nu, el nu moare!

Ceva mai încolo, o scrisoare:

Celui mai iubit

stindard al românilor,

purtător de înaltă moralitate,

și exemplu de demnitate și

frumusețe sufletească, de

iubire de țară, adevăratului

patriot care a știut să

își servească țara în tăcere

și demnitate, drum bun

printre stele, în regatul lunii.

Vă iubesc dintotdeauna și vă voi iubi până la ultima suflare, regele meu!

Mă înclin cu respect, azi și mâine, și totdeauna, în eternitate. 

Undeva, în mulțime, cineva ridică tonul:

– Sute de mii de hectare de pădure au dispărut!

O altă voce rostește:

– Noi, dacă ne uităm în istorie, totdeauna ne-am descurcat… Ne descurcăm. 

Tânărul în jachetă de alpinist spune că noi, dacă nu suntem cu Roma, suntem cu Moscova. 

Pe măsură ce oamenii înaintează, pe strada Știrbei Vodă, coboară un bărbat îmbrăcat în costum popular. Ține în mâini un steag, iar pe cap are o cușmă:

– Eu? De la patru dimineața am venit, merg acasă. 

O femeie intră în mulțime și se scuză:

– Mă iertați, sunt cu soțul meu și facem cu rândul pentru că suntem bolnavi. 

În vremea asta, câte o cameră de filmat răzleață se plimbă pe lângă șirul de oameni. Operatorul concentrat se mișcă lent, vrând să arate publicului de acasă fiecare crâmpei de emoție.

Din mulțime răzbat dragoste, nostalgie și o credință pe care o vezi, de regulă, la pelerini.

Nu vezi oameni necăjiți, nici vreun cerșetor, nici infirmi.

În aer plutește un sentiment de respect și o decență care, după ce ai văzut români ce se înghesuie la promoții, se bat pe reduceri, ba chiar și pe relicvele sfințeniei, poate fi șocantă.

Regele Mihai nu a fost un sfânt, dar zeci de mii de oameni vin să își ia rămas bun și îi adresează rugi – fără să plângă, fără să se tânguie, doar lăcrimând discret sau privind către portretul său.

Un aer de sănătate și de echilibru se degajă dintre oameni.

E o nostalgie sau, poate, mulțumirea că, la 70 de ani de când regele a plecat în exil, neștiut – astăzi au ocazia să își ia la revedere.

Un nou mesaj, pierdut printre flori:

Dumnezeu să te odihnească, Majestate!

O pensionară care a cântat în clasele primare și n-a uitat „Trăiască Regele!„

O fetiță de 11 ani și-a încheiat scrisoarea către rege cu versuri din imn:

Dragă Rege,

Niciodată n-am fost bună la discursuri, așa că scriu cu inima. 

De când m-am născut am fost mândră că-s româncă. O fi din cauză că tu ne-ai condus țara în timpul războiului și am ieșit triumfători? O fi din cauză că tu ai rămas alături de noi când ai fost forțat să pleci? 

Nu știu. Dar mă bucur că nu ai apucat să vezi România așa cum este acu‘. 

O țară săracă, dezbinată, în care oameni buni nu au cum să iasă la suprafață din cauza incompetenților. 

Cred că a venit timpul, odată cu moartea ta, să ne deșteptăm din visare, să ne unim forțele, să ne apărăm frumoasa Patrie și s-o apărăm așa cum ai făcut tu.

Semnat: Alexandra

Elevă de 11 ani

Deșteaptă-te române

Din somnul cel de moarte

În care te-adânciră

Barbarii de tirani!