Scriitorul rus Evgheni Vodolazkin, la București: "Istoria generală nu e mai mult decât o parte a istoriei personale"

Autorul romanului Laur, scriitorul rus Evgheni Vodolazkin (53 de ani), a dialogat miercuri, 17 mai, cu Horia-Roman Patapievici, pe scena Teatrului Odeon din București.

Evenimentul a fost prilejuit de publicarea în limba română a celui mai nou roman scris de Vodolazkin – Aviatorul – care va fi lansat joi, 18 mai, de Editura Humanitas.

PressOne a fost de faţă şi vă prezintă câteva dintre cele mai interesante fragmente ale dialogului dintre cei doi oameni de cultură.

Vodolazkin și noul său roman

Evgheni Vodolazkin (foto) s-a născut în 1964 la Kiev și este doctor în științe filologice – specialist în literatura rusă veche.

Vodolazkin a scris mai bine de 100 de lucrări științifice, are studii de medievalistică occidentală și a debutat ca autor de ficțiune în 2005, cu romanul Răpirea Europei. 

În 2012 a publicat romanul Laur, considerat cea mai importantă operă a sa de până acum și o revelație a literaturii contemporane.

Romanul Aviatorul, al treilea care i se traduce în româneşte, spune povestea lui Innokenti Platonov, un bărbat născut în 1900 și readus la viață în 1999, după ce fusese înghețat în azot lichid la mijlocul anilor ’20.

Trezit din somnul său de aproape un secol, Innokenti constată că amintirile sale au „înghețat” și ele, așa că începe o călătorie în istoria sa personală, din care ies la iveală, pe rând, Revoluția din 1917, prima iubire și, în cele din urmă, lagărul în care a fost închis.

Despre milă și dreptate 

Evgheni Vodolazkin: „Dreptatea este un țel juridic în oarecare măsură, dar dreptatea poate să fie meritată sau nemeritată; stabilită formal, dar să fie de fapt nedreptate.

Mila este însă ceva ce nu are nevoie de îndreptățire. Nu are nevoie de baze, ci este un dar: eu îți dăruiesc mila mea.

Când se dă un dar, nu întrebi prețul, nimic! Un dar este ceva ce nu are preț, nu se măsoară material. Aceasta este mila și este mai presus decât dreptatea”.

Horia-Roman Patapievici: „Da, dar poți întemeia o situație juridică pe milă? Cineva bate pe cineva și, dacă analizezi, vezi că acela bătut l-a întărâtat, l-a înjurat sistematic înainte pe bătăuș. Nu poți să îi condamni pe amândoi”.

Evgheni Vodolazkin: „Îți amintești când Zidane l-a lovit pe Materazzi, iar Materazzi l-a jignit pe Zidane, dar arbitrul nu a văzut situația, a văzut doar când Zidane l-a lovit? Consideri că în acest caz dreptatea a rezolvat toate problemele?

 Această dreptate a fost, de fapt, o nedreptate. Ar fi trebuit să fie amândoi pedepsiți.

Este important să pricepem că nu există decizii albe și negre”.

Despre conștiință și totalitarism

Horia-Roman Patapievici: „Soluția ta – de fapt, soluția lui Innokenti – la răul provocat de totalitarism nu e judecata, ci revenirea la conștiința personală. E un act de metanoia, de convertire interioară: dacă oamenii vor putea practica acest tip de viață atentă față de ei și de semeni, binele se va revărsa asupra situației sociale. Soluția ta nu e juridică, este individuală”. 

Evgheni Vodolazkin: „De fapt, percep întrebarea ta întoarsă: «Cum poți să te opui totalitarismului doar prin conștiința personală?». Ce este conștiința? Ea este educată, este educată într-o discuție liniștită la un ceai, prin dragostea mamei față de copil, chiar printr-o celebrare ritualică precum sărbătorirea Anului Nou. Ne arată valorile vieții. 

Când omul se gândește la istorie, se vede pe sine ca un punct: un punct pe câmpul de luptă, un punct în arestările în masă. Noi am vorbit despre ce înseamnă totalitarismul: este răul unor oameni legați unul de altul, un rău care trece de la un om la altul, capătă putere.

Dar dacă nu ar transmite fiecare om acest rău mai departe, lanțul s-ar rupe. Iar când lanțul se rupe în mai multe locuri, în numeroase locuri… Cred că acesta este un mijloc de a te opune totalitarismului”. 

Despre destinul Rusiei

Horia-Roman Patapievici: „Dacă Revoluția bolșevică nu ar fi avut loc, Rusia ar fi fost o soluție optimă pentru civilizația europeană. Ar fi fost o Rusie modernă, europeană, un continuum de civilizație”. 

Evgheni Vodolazkin: „Rusia nu a făcut față energiei sale și a explodat. A devenit o gaură neagră din care încercăm să ieșim și astăzi. Nu este o situație lipsită de speranță…

Unul dintre străbunicii mei a fost preot în nordul Rusiei. A fost supus represaliilor și a murit în lagăr. Fusese arestat de trei ori. O dată l-au arestat pentru că faptul că, în 1936, după ce a intrat în vigoare o nouă Constituție care stipula că preoții aveau drept de vot, un vecin l-a întrebat cu cine va vota, iar străbunicul meu, preotul Aleksandr, a răspuns: «Îmi păstrez votul pentru vremuri mai bune». Din această cauză a fost arestat.

Oamenii care își pun funda roșie în piept își iau voluntar sângele celorlalți asupra lor. Poate nici nu își dau seama până la final că așa e. Ei nu se pregătesc să împuște pe nimeni, dar au luat acest sânge asupra lor.

Până când Rusia nu se căiește… Rusia a suferit mult în secolul XX de răsturnări de putere, de fascism, au fost distruse 10.000 de muzee, sute de orașe, au fost suferințe mari. Totuși, să învinuiești pe cineva pentru aceste suferințe, așa cum le place unora să facă, nu are sens.

Noi înșine am devenit vinovați când am permis să aibă loc răsturnarea puterii, când am râs în fața crimelor. Totul stă în oameni”.

Despre bine și rău

Horia-Roman Patapievici: „Folosești o metaforă în roman… La un moment dat, Innokenti spune: «Nu putem vorbi despre o vină individuală, pentru că o revoluție nu are niciodată drept cauză voința unuia singur. Fiecare om este plin de rahat și, când rahatul dintre ei rezonează, așa se explică apariția Revoluției».

Rezonanța răului – oamenii i-au chinuit pe semenii lor într-o manieră înspăimântătoare ani la rând. Dracul gol pare că a lucrat în această crimă comisă pentru a obține durerea și degradarea omului supus”.

Evgheni Vodolazkin: „Răul adesea își ia și o formă de glumă. Este îngrozitor să mori, dar e și mai groaznic când oamenii râd în hohote. Eu am fost uimit de două lucruri: în primul rând, când am citit documentele interogatoriilor, cât de repede se transformă omul în animal; în al doilea rând, de cum se întâmplă ceea ce spui tu, acest rău, acest rău care crește. Nu puteam înțelege.

Odată am discutat cu Lihaciov (Dmitri Lihaciov, lingvist rus specialist în literatura rusă veche – n.r.), și el mi-a spus un lucru care mi-e aproape: «Ce este răul? Este o lipsă de bunătate».

Răul parazitează, parazitează binele.

Istoricii ruși spun adesea că Revoluția din octombrie 1917 a avut loc pentru că parte din populație era la război, în anumite zone era foamete, dar nu este așa. Sigur, războiul și foametea existau, dar au fost și lucruri mai complicate.

Revolta apare din motive interioare, alte motive, iar în fiecare om există bine și rău, așa că, într-o situație normală, răul e ținut în frâu de stat, de societate. Însă, când se distruge structura societății, răul din om începe să iasă la iveală, iar răul individual începe să rezoneze cu răul din ceilalți. Așa apare un rău aparent fără pricină, fără cauză.

În romanul meu, Laur, este unul care făcea colaci, iar nebunii întru Hristos veneau și mușcau câte o bucată, toți se distrau, ba chiar și cel care făcea colacii, însă într-o zi tot el este cel care îl înjunghie pe unul dintre ei.

Am fost întrebat care este explicația. De ce? Pentru că nu îi plăcea de fapt ce se întâmpla, în el creștea răutatea față de acest om absolut nevinovat. Sigur, îi era mai bine că acel nebun întru Hristos mânca din colac, pentru că astfel se cumpărau mai bine, dar el avea o răutate irațională.

O astfel de răutate a pus în mișcare Revoluția”.

Despre istoria personală

Horia-Roman Patapievici: „Citind viața lui Innokenti, eram împărțit între două sentimente: unul – de entuziasm sincer la gândul că toate aceste probleme nu ar exista dacă ne-am propune să fim, pur și simplu, buni; celălalt – de cinism, pentru că mereu sunt oameni care își propun să fie buni, fac asta, dar mereu există alți oameni care îi calcă în picioare pe cei dintâi. E o asimetrie limpede”. 

Evgheni Vodolazkin: „Viața oferă căi stranii de îndreptare a răului. Poate vă amintiți, la Bulgakov este o povestire despre momentul în care la Moscova vin niște personaje stranii, formează un soi de armată ostilă care începe să lupte, dar dintr-o dată începe să ningă și zăpada îi acoperă.

Ei nu suportă zăpada, așa că asta îi învinge, iar Moscova revine la viața sa obișnuită. Cred că mereu trebuie așteptată o astfel de zăpadă.

Însă, în așteptarea zăpezii, trebuie să vedem că există istoria personală și cea generală, iar istoria personală e cea mai importantă. Istoria generală nu e mai mult decât o parte a istoriei personale.

Cred că în asta stă salvarea, în propria conștiință”.