Scriitori la poliție

Pentru săptămânile aglomerate de dinaintea sărbătorilor de Crăciun vă recomand o lectură care se poate face și pe bucăți, fără să se piardă prea multe: volumul colectiv Scriitori la poliție – apărut anul acesta la Polirom și coordonat de scriitorul timișorean Robert Șerban.

Primul lucru la care m-am gândit când am văzut anunțul de apariție a fost contradicția, din percepția comună, între cele două categorii din titlu.

Scriitorii sunt emblema romantică a libertății de creație și imaginație, opunându-se poliției, emblemă la fel de reductivă, în România, a ordinii adesea represive și a disciplinei cazone.

Titlul explică suficient ideea care leagă între ele capitolele, dar în Cuvânt înainte ni se oferă și un argument pentru existența cărții:

„Am auzit, de-a lungul timpului, multe povești născute din intersecția scriitorilor cu oamenii legii, spuse de primii. Majoritatea cu haz. Toate cu tâlc. De ce n-ar sta o parte din ele într-o carte? De ce să nu aflăm noi cum relaționează cele două categorii sociale când au contact una cu alta? Așa că am invitat scriitorii din generații diferite să dea cu subsemnatul despre întâlnirile lor cu poliția. Sau cu miliția”.

După lectură, nu mai cred că despre această întâlnire dintre „două categorii sociale” e vorba în povestioarele scriitorilor, cum auto-ironic formulează Robert Șerban.

Mai degrabă, volumul este despre interacțiunea unui individ care nu reprezintă pe nimeni altcineva cu un individ care vorbește și acționează (nu întotdeauna oficial) în numele unui sistem.

Cert a rămas că poveștile sunt delectabile și se pretind „adevărate”.

Titlurile secțiunilor sunt formulate umoristic, recuperând clișee din discursul despre polițiști și milițieni: Trageri pe dreapta, Actele la control!, Șase! Miliția!, Și cam ce-ar mai fi de declarat?, Mâinile sus! Nu mișcă nimeni!, În slujba cetățeanului.

Or, deși majoritatea întâlnirilor sunt relatate în cheie comică, unele sunt de-a dreptul dramatice și tulburătoare.

Piesa mea preferată din volum se numără printre acestea din urmă și îi aparține Ioanei Nicolaie. Ea construiește cu mijloace minimaliste o tensiune specifică prozei scurte de cea mai bună calitate:

„– A murit Valeruța! zice mătușa în receptor.
– Care Valeruța? Sora mea? Nu, e imposibil, abia dacă împlinise optsprezece ani, cum să moară?! O așchie de gheață îmi explodează în inimă. Într-o secundă.
– Nu… Valeruța mea s-a dus. Doamne, Doamne, de ce mi-ai dat povara asta?”

Nici portretul „poliției” nu este mai omogen decât colecția de povestiri. Dacă poveștile despre milițieni sunt mai predispuse să proiecteze imagini negative, portrete de imbecili, sociopați sau doar proști, cele despre polițiști sunt mai variate.

Pe la jumătatea lecturii m-am întrebat dacă, la capăt, va rezulta un portret-robot al polițistului român de astăzi, nu neapărat în genul Godină, dar din galeria pseudo-eroică de tipul Law and Order.

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Răspunsul e negativ, sunt portrete multe și pestrițe. Totuși, rămâne memorabil cel din textul lui Radu Vancu, care a și inspirat ideea volumului, după cum aflăm în introducere.

În textul lui Vancu, exact ca într-un film de Hollywood, scriitorul – aflat în pericol să piardă trenul care îl duce spre un festival important (de poezie!) – capătă escortă cu girofar:

„Poliție Română, laud și azi, la opt ani distanță, contribuția ta la bunul mers al vieții poeților români. /…/ Nu doar omul, ci și Poliția Română locuiește în chip poetic pe acest pământ! Fiindcă așa au vrut zeii. Și, alături de ei, domnul ofițer”.

Scriitori la poliție are umor, duioșie, umanitate – toate în doza potrivită acestor zile agitate pentru scriitori și polițiști, oameni și zei.

Volumul reunește texte scrise de Lavinia Bălulescu, Lavinia Braniște, Ruxandra Cesereanu, Andrei Crăciun, Oxana Silviu Dachin, Peter Demény, Sorin Gherguț, Ioan Groșan, Florin Iaru, Nora Iuga, Florin Lăzărescu, V. Leac, Ștefan Manasia, Viorel Marineasa, Ioan T. Morar, Bogdan Munteanu, Ioana Nicolaie, Veronica D. Niculescu, Radu Paraschivescu, Bogdan O. Popescu, Alexandru Potcoavă, Daniela Rațiu, Adrian G. Romilă, Radu Sergiu Ruba, Doina Ruști, Ana Maria Sandu, Simona Sora, Moni Stănilă, Robert Șerban, Pavel Șușară, Simona Tache, Marcel Tolcea, un cristian, Mihail Vakulovski și Radu Vancu (i-am nominalizat alfabetic, deși ordinea din volum este tematică).