Sărăcia şi nevoile

Ideea mi-a venit când, în urmă cu două luni, ministrul de atunci al Educaţiei, Liviu Pop, a scris pe Facebook, ca şi cum ar fi fost doar vina altora, că peste 2.400 școli din țară au WC-ul în curte.

Mai întâi, am cerut Direcției de Sănătate Publică informații privind starea și autorizarea școlilor din Cluj. Am aflat astfel că în judeţul meu, care se mândrește că este unul dintre polii de creștere ai României, sute de școli și grădinițe funcționează în clădiri dărăpănate, iar 23 dintre aceste școli și grădinițe au latrine din lemn, situate în aer liber și lipsite de apă curentă.

Având această listă, în următoarele două săptămâni am făcut mai multe drumuri prin județ, singur la volan, înarmat doar cu aparatul foto și cu un carnețel.

Am parcurs, în total, vreo 600 de kilometri, pentru o idee jurnalistică foarte simplă: să găsesc câteva școli cu WC-ul în curte, să le fotografiez, și, pentru comparație, să văd cum arată și primăria comunei, dacă nu cumva e renovată sau chiar nouă, recent construită de la zero.

Cu alte cuvinte, am vrut să aflu ce au considerat gospodarii locali că ar fi o prioritate: copiii lor sau ei înșiși.

Satul Rogojel, comuna Săcuieu

Încep urcușul spre muntele Vlădeasa, cel mai înalt vârf din Apuseni, dar GPS-ul pare să se oprească deodată cu asfaltul.

E primul drum, sunt singur și mă încearcă descurajarea. Noroc cu un localnic care mă ghidează:

„Nu la prima, nici la a doua, puțin mai încolo, peste deal. Când vedeți că se strică șoseaua, vă orientați puțin câș și nimeriți tocmai în școală”.

Exact așa fac și, minune, ajung la Școala Gimnazială sat Rogojel. Aflu că o parte dintre ore se țin aici, iar o parte, la căminul cultural, aflat la 500 de metri mai încolo.

Întâlnesc un profesor care îmi povesteşte despre renovarea școlii:

Acum aproape 10 ani, s-a construit de către Inspectorat o clădire la 20 de metri de școală, unde s-au amenajat grupurile sanitare. Singura problemă este că nu s-a făcut racordarea la apă.

Toaletele stau nefolosite de 10 ani. Gheorghe Cuc, primarul comunei Secuieu, de care aparține satul, spune că Inspectoratul Școlar i-a plătit constructorului factura de aproximativ 100.000 de lei.

Scenariul se repetă la căminul cultural din sat: la 10 metri de clădire există o construcție cu rol de grup sanitar. A costat 69.000 de lei și, spre deosebire de cea de lângă școală, a fost ridicată de primărie, în 2010.

Dar și aceasta e tot în paragină. Prin urmare, copiii nu au altă soluție decât să treacă pe lângă aceste construcții inutilizabile și să meargă, cum au făcut-o și părinții lor, la WC-ul din fundul curții.

Satul Agriș, comuna Iara

În drumul spre satul Agriș din comuna Iara, pădurile se răresc puternic. Opresc să fotografiez decimarea forestieră când, inevitabil, primesc un claxon cu ton de înjurătură, semn că localnicii nu sunt străini de peisajul apocaliptic.

În centrul comunei Iara atrag priviri ciudate. Probabil nu sunt prea mulți fotografi de primării prin zonă. Nu stau mult, mă aleg cu un îndemn să trimit email cu ce vreau să știu despre costurile de renovare a Primăriei și a școlii primare din Agriș.

Ajung rapid în sat. Latrinele destinate elevilor sunt tot în afara școlii, într-o veche construcție din lemn, urât mirositoare. Plec bodogănind.

Satul Uzina, comuna Gilău

În Gilău, comună aflată la 15 kilometri de Cluj-Napoca, găsesc unul dintre cele mai mari sedii de primărie pe care le-am văzut în județ. De altfel, centrul comunei e aglomerat și are deja un aer de orășel.

Aflu că Primăriei, deși are un sediu renovat, îi sunt alocați în acest an, pentru lucrări de reabilitare, 200.000 de lei.

Despre grădinița din satul Uzina, la care merg zilnic 8 copii, primarul Dumitru Sfârlea îmi spune că nu există planuri de renovare, fiindcă imobilul nu se află în proprietatea administrației locale.

Astfel, cei 8 preșcolari din Uzina se adună zilnic într-o clădire veche de peste 100 de ani, friguroasă, murdară și întunecată. Latrina e, bineînțeles, afară.

Galerie foto de la grădiniţa din satul Uzina:

*

Satul Crișeni, comuna Mociu

Alți kilometri, de data asta către est, și ajung în satul Crișeni din comuna Mociu. Primăria a fost renovată în 2008, cu suma de 998.000 de lei, dar pentru școala primară și grădinița din Crișeni, unde copiii folosesc latrine vechi aflate în aer liber, nu există niciun plan.

Satul Dângău Mare, comuna Căpușu Mare

Scenariul se repetă în tot mai multe locuri. În Căpușu Mare, Primăria e mare, nouă și cu barieră în față − o premieră între sediile pe care le-am văzut până acum.

Îmi zic că, la o asemenea construcție, nu se poate ca în comună să fi rămas vreo școală cu latrinele în curte.

Plec spre satul aparținător Dângău Mare, aflat pe lista Direcției de Sănătate Publică la categoria „nereguli la grupurile sanitare”.

Găsesc, într-un vârf de deal, grădinița. Clădirea e închisă și se găsește la doar 30 metri de o sursă de apă a Companiei de Apă Someș SA. Dar latrinele sunt tot în curte, tot din lemn, tot vechi și murdare.

Satul Straja, comuna Cojocna

Primăria comunei Cojocna se află într-o clădire monumentală, dar școala și grădinița din satul aparținător Straja funcționează la mila vremii și în funcție de anotimp.

Deși nu a nins de mult, drumul din sat este aproape impracticabil. Noroiul este gros și, pe alocuri, de netrecut cu o mașină joasă.

Școala se află în margine de sat, la zeci de metri de orice gospodărie. Pare izolată intenționat pe un câmp înnămolit.

Doamna educatoare și-a adunat toți copiii într-o sală, ca să le fie mai cald. De pe geamul clasei se văd, la o distanță considerabilă de clădire, niște latrine murdare, rămase ca de la începutul lumii.

Satele Nireş şi Sânmărghita, comuna Mica

La câțiva kilometri de municipiul Dej se află comuna Mica, al cărei centru e renovat, cu parcări multe, cât să încapă toată lumea. O alee lungă leagă ulița principală de clădirea Primăriei.

De treci bariera, de o parte și de alta sunt edificii realizate de foştii edili, ca o mărturie a istoriei locale.

Pe stânga, închisă și abandonată, este biblioteca comunei. Pe dreapta, tot închis, dar proaspăt renovat, este Biroul de informare turistică − un accesoriu pe care îl găseşti prin toată ţara, indiferent de nivelul de dezvoltare.

Două dintre satele care formează comuna Mica, aflate la câţiva kilometri de Primărie, au școli cu latrine în curte.

Prima este școala gimnazială și grădinița din satul Nireș − o clădire bine spoită, cu steagul UE înfipt în varul gros. Latrinele sunt în spate, la vreo 20 de metri de școală, într-o construcţie la care ajungi urcând niște trepte înghețate.

A doua unitate, aflată într-o situaţie similară, este școala primară și grădinița din satul Sânmărghita, a cărei clădire este mai impozantă decât cea din Nireş.

Când să fotografiez, sunt reperat de femeia de serviciu, care mă duce, ca pe un elev indisciplinat, în fața directorului. Acesta își întrerupe ora și îmi acordă trei minute: „Toate informațiile de care aveţi nevoie pot fi acordate doar de către domnul primar”.

După cele trei minute, îngrijitoarea mă conduce afară și se asigură că părăsesc zona. Și aici, clădirea cu latrine e departe de școală.

Satul Buneşti, comuna Mintiu Gherlii

În Buneşti, grădinița se găseşte la ieșirea din sat spre centura orașului Gherla, la doar câțiva metri de unul dintre cele mai circulate drumuri naționale (DN1C).

Nu doar că grădinița este periculos de aproape de șosea, dar latrinele sunt din lemn și se află în afara clădirii. Alături este o casă nou construită, cu utilitățile în interior.

Explicația Primăriei Mintiu Gherlii este că apa nu a putut fi captată în clădirea grădiniţei. Aceasta ar urma să fie reabilitată printr-un proiect viitor.

Scurt epilog

Drumurile pe care le-am făcut prin judeţ în cele două săptămâni m-au lăsat cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

Cum poți investi în orice altceva înainte de a elimina condiţiile de Ev Mediu în care îţi creşti copiii?

Ce este european, în afară de steagul UE arborat la intrare, într-o școală ce stă să se dărâme?

Cum să te împiedici în birocrație când poți rezolva problema într-un interval relativ scurt, cu o investiţie de câteva mii de euro?

De unde acest dezinteres ruşinos al părinţilor, al întregii comunități?

Toate acestea sunt vizibile, fără niciun efort, dacă ieşim, doar pentru câţiva kilometri, din oraşele în care, pe zi ce trece, suntem tot mai nemulţumiţi.