Săptămâna zen

Iulia Marin

Redactor

Ca să intri în armonie cu tine și cu Universul, adepții meditației îți propun să te așezi în poziția lotusului și să repeți o formulă sacră – mantra – în timp ce încerci să îți golești mintea de gânduri. Adaptată la stilul de viață contemporan, meditația vine la pachet cu îndemnul de a o practica în apartamentul propriu sau chiar la birou. Dar e fezabil?

Vreme de 7 zile, am încercat cele mai simple tehnici de meditație ca să văd cum ar arăta o săptămână zen din viața mea.

*

Meditația despre care scriu în cele ce urmează – și pe care am încercat să o adaptez la stilul meu de viață – este cea recomandată pentru mase: un soi de igienizare a minții, nu foarte costisitoare din punctul de vedere al resurselor alocate (timp, spațiu), și care poate fi exersată chiar de către cineva ca mine – o persoană al cărei contact cu mentalitatea asiatică se rezumă la câte o porție de mâncare chinezească. Un profan, deci.

Locul

Prima condiție musai de îndeplinit pentru a medita este să găsești un loc care să fie, pe de o parte, confortabil și, pe de altă parte, liniștit.

Într-un apartament, o mulțime de locuri par confortabile. Dar este canapeaua, de pildă, un loc potrivit pentru o asemenea sarcină? Probabil că da, mi-am spus în prima dimineață în care m-am așezat confortabil pe o pernă pufoasă, ascultând un podcast care era menit să mă detașeze de ego.

După două minute însă, în loc de ego, m-am detașat chiar de canapea și am decis să caut alt loc: dormitorul era exclus, la fel bucătăria sau baia.

Balconul ar fi fost o variantă, poate, dar al meu are ieșire la bulevard și, oricât de izolat fonic ar fi, riscul ca vecinii să te vadă în lotus sub hainele agățate la uscat este unul de natură să tulbure pacea interioară.

După o cântărire atentă a opțiunilor, am decis să mă așez în sufragerie, undeva între televizor și canapea, pe covor.

Lotusul

A doua condiție: lotusul. Am adoptat poziția cu ușurință, ceea ce m-a încântat, dar, după câteva zeci de secunde, articulațiile au început să scârțâie. În cele din urmă, m-am așezat pe un scaun în fața biroului, cu palmele pe genunchi, ca la școală.

Am închis ochii și, timp de aproximativ 15 minute, am ascultat același podcast, cu mici variațiuni, în care mi se spunea să mă conectez cu sinele infinit și să îmi eliberez creativitatea și compasiunea.

În teorie, destul de liniștitor. În practică, am deschis de câteva ori ochii și m-am uitat la ceas ca să nu întârzii la lucru.

În următoarele două zile, odată rezolvate sarcinile de a alege locul și postura, exercițiul ar fi trebuit să fie simplu: o serie de tehnici de respirație nu foarte complexe, care vin la pachet cu rostirea unei mantre.

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Uneori, ești sfătuit să murmuri, pur și simplu, un mmmmmmmm prelung. Nu am putut  să fac asta, așa că am rămas la rostirea mantrei și la respirație.

Două lucruri s-au petrecut în următoarele două zile, consecutiv: în cea de-a doua zi am adormit preț de jumătate de oră, pe scaun, iar în cea de-a treia am tresărit puternic din cauza sunetului care anunța o notificare pe Facebook, așa că a trebuit să o iau de la capăt.

Namaste

În cea de-a patra zi, mantra a fost namaste – în traducere, se pare că ar însemna mă înclin în fața ta. Mi-a rămas întipărită în minte pe tot parcursul zilei, astfel încât, de fiecare dată când simțeam că mă stresez sau că mă enervez, mă calmam cu: namaste, namaste.

Probabil că, asociind-o cu minutele de relaxare matinală, chiar a ajuns să aibă un oarecare efect, pentru că a funcționat.

În ziua a cincea, în vreme ce îmi scanam fiecare membru, încercând să eliberez tensiunea, gândurile au început să îmi gonească haotic. 

Cum știu că am eliberat tensiunea? Are vreun efect? Sau doar îmi imaginez eu că are un efect?

Scepticismul a început să își arate colții. Am încheiat exercițiul mai rapid decât de obicei, în doar 2-3 minute, dezamăgită de ceea ce îmi părea o revelație.

Coincidență sau nu, a cincea zi a fost și cea în care anxietatea și-a spus cuvântul, astfel că următoarele ore le-am petrecut într-o stare probabil opusă, după toate standardele, celei pe care o urmăresc adepții meditației.

Burghiul

În ziua a șasea, am decis să mai acord o șansă meditației. Era sâmbătă dimineață și, pe măsură ce respiram acompaniată de sunetul unui instrument care părea a fi o harpă, un burghiu dureros a răsunat în apartamentul de deasupra.

Oricât am încercat să măresc volumul podcast-ului, burghiul nu a putut fi acoperit, astfel încât am încheiat sesiunea de meditație descurajată, cu nervii întinși până la etajul superior.

Cea de-a șaptea zi nu a fost cu mult mai norocoasă: duminică fiind, am dormit până târziu, astfel că sarcina de a medita la orele prânzului mi-a părut chinuitoare.

Seara, înainte să adorm – ceea ce se întâmplă după miezul nopții și în niciun caz la asfințit, cum recomandă cărțile – m-am așezat încă o dată, cu podcast-ul în urechi, la birou, într-o liniște desăvârșită.

Vocea a continuat să mă ghideze, spunându-mi că „m-am așezat într-un spațiu de lumină și de dragoste”. Câteva fire de praf de pe birou mi-au atras atenția, iar spațiul de lumină mi-a transmis cu totul alt mesaj decât cel așteptat: trebuie să șterg praful mai des.

La finalul celor șapte zile, în loc de concluzie, o cunoștință ceva mai avansată în tehnicile de meditație m-a sfătuit, plină de compasiune, să încerc măcar să țin telefonul „pe modul silențios, din când în când”.