Săptămâna fără cafea. Sau cum am aflat despre receptorii adenozinici

Iulia Marin

Redactor

Prima săptămână a fost groaznică – dureri de cap, pofte permanente. Eram atât, atât de obosit. După aproximativ 9 zile, durerile de cap au încetat, iar poftele m-au lăsat în pace. M-am simțit mai treaz ca niciodată. Trupul meu era parcă mai curat. (Mărturie a unui autoproclamat dependent de cofeină, preluată de pe Reddit).

La rândul meu, am încercat ca, vreme de 7 zile, să rup relația cu cele trei cești de cafea pe care le beau zilnic.

*

În liceu, cafeaua cu lapte și un corn cu ciocolată erau metoda bunicii de a mă trezi în fiecare dimineață. Nu mă spălam pe față înainte de a bea cafeaua, iar ceașca mă aștepta totdeauna pe noptiera de lângă pat.

În facultate, cafeaua neagră mi-a ținut companie în nopțile în care învățam.

La primul loc de muncă, îmi beam cafeaua cu mai mulți colegi, astfel că devenise și un obicei social. Nu mă săturam să povestesc cum, dimineața, am nevoie de o cafea neagră ca să mă ridic din pat, de a doua ca să plec de acasă și de o a treia ca să încep efectiv să lucrez.

*

Prima zi fără cafea a picat în weekend, așa încât nu am resimțit lipsa licorii și nici nu m-am speriat de câte un pui de somn. A venit la pachet cu o sete care m-a urmărit întreaga zi, dar, pentru că era sâmbătă, nu mi-a afectat (in)activitatea. Același lucru s-a petrecut duminică.

Luni, însă, a fost o cu totul altă poveste.

Nu știu cu ce-aș putea compara o zi de luni fără cafea, dar cred că, la fel ca într-o relație sentimentală, îți dai seama ce-ai pierdut abia când când se termină.

Pe principiul cui pe cui se scoate, întreaga săptămână am înlocuit cafeaua cu o ciocolată caldă cu lapte. M-am ferit de espressor și am fugit de mesele de prânz, pe care le asezonam cu un tradițional cappuccino.

Dimineața, am băut ceai de ghimbir, fiindcă mi se părea că ar avea un vag efect energizant și pentru că durerile de cap care începuseră să îmi dea târcoale păreau să dispară după o astfel de ceașcă.

Am descoperit că nu mă puteam concentra, că simțeam mirosul de cafea ca un ogar antrenat și că îmi era în permanență somn. Într-o zi, când a fost cât pe ce să adorm la birou, m-am plimbat pur și simplu prin ploaie ca să mă trezesc. Pe de altă parte, în fiecare seară am adormit mai devreme ca niciodată, fără niciun efort, iar noaptea am dormit mult mai bine.

Citind un articol din revista de știință Smithsonian, am descoperit că, după ani de zile de băut cafea, creierul meu e altul: aglomerat (cel puțin, sper) de neuroni iuți și furioși care, pur și simplu, nu prea mai iau pauză.

Practic, cercetătorii au descoperit că în creier există niște receptori adenozinici care reglează activitatea neuronilor și care sunt responsabili de senzația de oboseală.

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Pe Via Danubiana la Gostinu: o plajă care încă mai poate rămâne sălbatică

La doar o oră de București, departe de haos și agitație, stă ascunsă o plajă sălbatică, la malul Dunării. Plaja Gostinu, poziționată la doar 20 de kilometri distanță de orașul Giurgiu, se află la capătul satului cu același nume, străjuită de o limbă lungă și răcoroasă de pădure prin care te poți aventura în zilele toride.

În mod normal, receptorii de adenozină recunosc și leagă o moleculă numită adenozină. Cafeina seamănă atât de mult cu adenozina, încât păcălește receptorii și se leagă de aceștia, blocându-le activitatea. În timp, consumul regulat de cafeină provoacă o creștere a numărului de receptori – consecința fiind că băutorii de cafea au o toleranță mai ridicată la cafeina ingerată.

Mai mult decât sevrajul în sine, gândul la receptorii mei adenozinici m-a pus pe gânduri, poate și fiindcă, până să scriu acest articol, nu știam că îi am. ?

Așa că, în ultimele zile, am început să privesc sevrajul (mai mult sau mai puțin) rațional:

– Receptorii mei sunt obosiți, așa că îi las în pace. Nu am de gând să le blochez activitatea.

În ultima zi a experimentului însă – care s-a nimerit a fi vineri –, m-am trezit lucrând la un articol pe care nu mai reușeam să îl termin. La patru după-amiaza, după o săptămână întreagă în care respectasem ritmul de melc al neuronilor mei, am decis să beau o cafea tare. A funcționat: în 4 ore, am reușit să închei ce nu reușeam de două zile.

A fost cireașa de pe tort și a cântărit covârșitor în decizia de a nu renunța definitiv la cafea: neuronii mei vor avea destul timp să fie zen la pensie.

Parafrazând ce spunea Mark Twain despre tutun – Să renunți la cafea e cel mai ușor lucru din lume. Știu, pentru că am făcut asta de mii de ori.