Salamandre: montajul ca formă organică a realității

Cosmin Perța

Colaborator

Unul dintre prozatorii pe care i-am urmărit cu plăcere și care a confirmat întotdeauna este Liviu G. Stan. În acest nou roman nu se dezice de la formula sa, devenită marcă stilistică, care îmbină observația socială viscerală cu teoria, într-un context care, deși se joacă cu mărci ale experimentalismului narativ, are o fluiditate de invidiat.

Salamandre este o poveste a patru personaje asimilate câte unui anotimp și, totodată, este o poveste a societății noastre și, nu doar atât, a percepției inconștiente despre societate. Personajele, deși acest lucru nu este evident de la început, sunt strâns legate la nivel biografic și al destinului.

Primul dintre ele, Antonie Varitz, un chirurg interlop care conduce piața traficului de organe, nu doar din România, are ceva din aerul unui dictator sud-american, desprins parcă direct din Augusto Roa Bastos, același amestec de aroganță, cruzime, ambiție, dar și fragilitate, cu multe zone traumatice care îl transformă într-un psihopat atipic, de care te poți atașa, în ciuda repulsiei pe care ți-o provoacă. Lumea mafiotă în care se învârte este tipic estică, seamănă cu aceea rusească sau ucraineană post-sovietică descrisă de Kurkov, de exemplu, dar miza cărții nu este acolo și destinul lui Varitz se va întrerupe brusc printr-un act de justiție naturală.

Al doilea personaj care intră în scenă, Ida, dansatoare, dar nu numai, artist plenar preocupat de conceptul artistic în sine și cu o predispoziție astrală pentru aventură, este introdusă printr-un stil fragmentar care mizează pe un tip de așteptare a ceva necunoscut și fantastic care trebuie să se întâmple. În primele pagini atmosfera e aproape strugatskiană. Și că ceva se întâmplă, doar că nu ceea ce ne-am fi așteptat noi și nici ea, misterul și tensiunea de la început transformându-se rapid într-un thriller violent și absurd. Acest absurd însă funcționează perfect ca un turnesol pentru psihologiile profunde ale personajelor.

Îl vom cunoaște apoi pe Sebastian, un arhitect subversiv în mod pervers, patologic aproape, a cărui frustrare se manifestă artistic, aducând în discuție termeni de supunere și control, viață privată, viață la comun, dominare, libertate de gândire și altele. Este primul moment în care intenția teoretică este confirmată, deși ea putea fi dedusă mai repede. Și pentru a fi întărită întreaga poveste este răsturnată și deturnată într-un cadru ușor distopic în care lumea este văzută ca un uriaș cinema, cu referire directă la Baudrillard și la teoria copiilor fără original.

În fine, ultimul personaj, Elena, personaj fantomatic, fantastic, cu accente poetice, vine să închidă cercul și să facă conexiunile finale cu toate celelalte. Parcursul Elenei, dus înspre delir schizoid și psihotic, cu influențe mistice (Maria Egipteanca fiind principalul model) ne-o relevă ca fiind fosta soție a lui Varitz (responsabil pentru boala ei psihică) și cea care o va răpi și ataca pe Ida, care Ida, în urma acelei experiențe, va deveni motor al experimentului social în cadrul căruia îl cunoaștem pe Sebastian. 

Pare întortocheat, dar nu e, e doar inteligent construit. Și cum spuneam la început, miza, dincolo de poveștile fabuloase ale personajelor, este în altă parte. Toate aceste povești au în substrat teme filosofice, profunde, l-am pomenit deja pe Baudrillard, dar ar trebui să vorbim și despre Walter Benjamin și teoria sa despre montaj și șoc. Pentru Benjamin, istoria este un montaj de mici și bruște catastrofe care produc șocuri dialectice, psihice și fizice. Și exact asta ne prezintă și Liviu G. Stan în istoriile sale, care exact ca un montaj sunt structurate și prezentate. Dar e un montaj fin, totul se leagă, deși totul este teribil de înșelător. Nu există nimic autentic, doar simulacre care înlocuiesc realitatea și ne consumă. O percepție a unei existențe senzoriale, dincolo de cea fizică, care reconstruiește spațiul și lumea, rearanjează/rescrie sensul realității prin fragmente de viață interșanjabile.

Aici este miza, însă este una discretă, teoria niciodată nu ia locul prozei care e scrisă impecabil stilistic, cu observații tăioase și limpezi care provoacă gândirea și imaginația, totul traversat de un flux vital autentic, puternic, mereu pe muchia degradării și a ratării.

Și da, salamandrele sunt printre cele mai spectaculoase ființe, maestre ale camuflajului și supraviețuirii, trăiesc și pe pământ și în apă, cu un colorit viu, superb, dar otrăvitoare.

*Liviu G. Stan, salamandre, Litera, 2021

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€