"Să nu îmbătrâneşti niciodată", îmi spune bunica

Iulia Marin

Redactor

Ce îți oferă sistemul public de sănătate din România când ajungi să depinzi de el? Cum sunt îngrijiți bolnavii? Ce se întâmplă după externare?

Mi-am răspuns de una singură la aceste întrebări în această vară, petrecând două săptămâni alături de bunica mea – care a suferit o intervenție chirurgicală.

Am văzut cum pacienții vârstnici primesc prea puțină asistență sau deloc, cum este calculată șpaga și cum se împarte o pensie între infirmiere și asistente.

Cum se încalcă dreptul la demnitate al unui om care nu mai e ce-a fost.

Aceasta este o mărturie personală despre o experiență care ilustrează, totuşi, multe dintre problemele sistemului medical. În ciuda caracterului subiectiv al acestui text scris la persoana întâi singular, am încercat să redau întâmplările așa cum s-au desfășurat.

Ce se întâmplă, deci, când ajungi să depinzi în întregime – nu pentru o rețetă sau pentru o injecție – de sistemul de sănătate din România?

Descântecul

„Să nu îmbătrânești niciodată”, îmi spune bunica mea cu un zâmbet misterios – același zâmbet pe care îl avea de fiecare dată când credea că nu îi voi asculta sfatul.

Suntem la începutul lunii august, într-un spital de provincie, iar dialogul nostru este ascultat de alte trei bătrâne imobilizate, la fel ca ea, într-un salon cu ferestrele și ușa larg deschise.

Cele patru femei sunt de vârste apropiate şi au, toate, cam aceeași problemă: fractură femurală, în urma unor accidente casnice. Mai au și alte lucruri în comun: sunt văduve și trăiesc singure. Iar până acum nu au fost niciodată atât de neputincioase și de vulnerabile.

Femeia-model pentru Garda de Fier

Un universitar sibian a realizat o cercetare asupra ipostazelor de feminitate din ideologia legionară şi a urmărilor lor până azi.

Femeia în rochie albastră

„Pe la ora 5 a dimineții zilei de 14, totul părea că se terminase. Într-o liniște sinistră, cu soarele care tocmai începea să răsară în ochi, dinspre Piața Victoriei, într-un uruit înfiorător (care s-a transformat în tropăit grotesc), o umbră hidoasă se apropia constant, într-un crescendo tensionat. Erau primele grupe de mineri care ocupau Piața Universității.”

La secția de ortopedie – unde ne aflăm –, orice urmă de pudoare dispare în fața căldurii din saloane. Femeile se răcoresc cu prospectele medicamentelor din care au încropit evantaie, dau deoparte cearșafurile și tânjesc după apă rece – metode rudimentare care să facă arşiţa mai suportabilă.

Cele venite de printr-un sat din apropiere – care, la ele acasă, poartă basmale pe cap și rochii sau fuste lungi – au îmbrăcat în spital ce-au căpătat de la rude: tricouri cu trupe rock, bluze sport sau maiouri din bumbac.

În salon domină, în majoritatea timpului, liniștea. Bătrânele sunt epuizate de tratamente și sedative, iar imobilizarea și internarea le deprimă vizibil.

Una dintre ele – o pensionară care de câteva zile aproape că nu se mai atinge de hrană – se vaită monoton, în aceeași poziție orizontală.

„Aoleu, aoleu, aoleu” e ca un descântec menit să îi aline durerea. Îl spune de atâta vreme, că fiica sa, pensionară şi ea, s-a obișnuit: e tăcută pe un scaun și privește în gol.

Treptat, ne obișnuim cu toții. 

O altă femeie scapă o folie de medicamente pe podea și se necăjește. Nu poate să o ridice de una singură. De fapt, abia poate duce un pahar cu apă la gură.

De altfel, dacă nu sunt vizitatori, bolnavele nu au de ales și rabdă setea.

*

E prima zi a lunii august. În urmă cu două zile, bunica și-a rupt piciorul. A căzut, pur și simplu, în holul apartamentului său. 

Şi-a rupt femurul și trebuie să stea imobilizată la pat. Înainte de a cădea, se plângea de o vreme de amețeli, dar medicii i-au spus că e ceva normal.

La vârsta ei, 86 de ani, orice stare de rău pare a fi considerată normală.

Își petrece zilele în spital, cu piciorul rupt. Medicii spun că trebuie stabilizată cu medicamente care să o ajute – fiindcă e cardiacă și diabetică – să facă față operației.

Primește și va mai primi calmante puternice, probabil. Cert este că, vreme de o săptămână, nu se prea plânge de dureri.

Singurele momente în care starea i se schimbă și durerea revine sunt cele în care trebuie mișcată și schimbată. Asta se întâmplă, în cazul fiecărei bătrâne, nu în funcție de capacitatea pamperșilor, ci după alte criterii, care urmează o logică mai degrabă comercială.

Banii dictează nivelul îngrijirii. Uneori, o sumă convenabilă produce chiar exces de zel printre infirmiere sau asistente. Dar nimeni nu se poate plânge de prea multă atenție într-o astfel de situație.

Tocmai de aceea, într-un sertar al noptierei de la capul bunicii sunt aranjate 5 bancnote a câte 5 lei.

„Să-mi mai aduci bani schimbați”, mă roagă.

În fiecare zi.

Bancnotele de un leu nu mai valorează nimic. 10 lei reprezintă, totuși, o sumă însemnată pentru o pensionară. Ar trebui să le ofere celor două infirmiere 20 de lei la fiecare ședință de schimbat pamperși.

În cazul ei, aceste ședințe sunt numeroase. Poate și pentru că sunt profitabile. 

Pentru că nu poate bea nici apă de una singură, o întreb cum reușește, cu acul înfipt în venă, să deschidă sertarul și să le plătească pe asistentele care îi schimbă perfuzia sau pe infirmierele care îi schimbă pamperşii.

„Iau ele”, îmi spune. „Au învățat.”

O femeie ceva mai în putere, care e venită de la țară, reușește să împartă banii de una singură. Ține în sân bancnote de un leu, de 5 și de 10. Știu asta pentru că, într-o zi, mi-a dat 2 lei să îi cumpăr o apă plată.

S-a căutat în tricou și i-a numărat, în timp ce alte bancnote cădeau pe lângă ea.

Am învăţat această logică a comerțului din primele ore ale internării bunicii. Şi asta fiindcă, îndată ce un vizitator calcă pragul spitalului, este înconjurat de infirmiere și de asistente.

Cu câteva dintre ele fac cunoştinţă chiar în prima mea oră de vizită, când vin să o schimbe. 

Atunci apar și primele dureri – manevrele sunt brutale, iar chinul provocat de fractură o face să țipe. Celelalte femei așteaptă să le vină rândul, dar, în mod straniu, doar bunica mea e „toaletată” – cuvânt elegant care desemnează o schimbare de scutec. Şi pe care am început să îl folosesc în aceste zile.

Asist la operațiune în scop informativ. Infirmierele își fac treaba, după care zăbovesc puțin în salon. Ulterior aveam să îmi dau seama că această întârziere e un consemn: niciuna nu se grăbește, ci așteaptă o răsplată.

Bunica știe consemnul: îmi face semn să deschid sertarul. Să le dau cei 5 lei cuveniți.

Va suna, poate, ipocrit, dar habar nu am să fac asta. De fiecare dată când am fost într-un spital pentru altcineva sau chiar pentru mine, i-am lăsat pe alții să „dea șpaga”.

Acum, însă, nu mai e altcineva. Suntem doar noi două. Mă irită că, deși are dureri, ea trebuie să se gândească la asta. „Le dau și bani, stai liniștită!”, strig destul de tare, cât să mă audă angajatele spitalului.

Una dintre ele își schimbă expresia, dar nu iese din salon. Și nici nu refuză.

În schimb, când le întind banii, ca un făcut, ambele au mâinile ocupate. Îmi fac semn din cap spre buzunarele halatelor. Banii alunecă în buzunare. Bunica e mulțumită. Toată lumea e mulţumită.

Tehnica în sine mă pune pe gânduri. Faptul că nu ating banii. Mă îndoiesc că e vorba despre o precauție medicală, de vreme ce tocmai au schimbat un scutec. Cred, mai degrabă, că e o formă de a evita responsabilitatea.

„Dacă nu le dai, te schimbă rar. Pe mine m-au schimbat de patru ori azi”, se laudă, cu un aer inocent, bunica.

„Și dacă n-ai, măi, doamnă?”, intervine o femeie. 

A mea se întristează. „Aia e problema: dacă n-ai, ești un om mort. Dați-le câte puțin. Mai bine mai puțin decât deloc.”

Spre sfârșitul vizitei mele, femeile se plâng de căldură. Evantaiele improvizate din prospecte nu mai fac față caniculei de august.

Culeg un pampers curat din teancul de pe noptieră și încep să îi fac vânt bunicii. Celelalte femei mă roagă să trec și pe la ele. Le răcoresc pe toate, cu pampersul, iar ele râd cu poftă. Așa se încheie prima zi. 

**

Săptămâna se scurge fără prea mari variațiuni. În fiecare zi, sertarul cu bancnote de 5 lei este alimentat. În fiecare zi, zece astfel de bancnote se scurg printre degete.

Dacă protestăm, bunica ne spune sec: „Cu ele rămân după ce plecați voi. Dacă nu le dau, nu mă bagă în seamă”. 

Celelalte femei din salon spun că șpaga transformă o femeie cu „mâna grea” la injecție într-un soi de mamă grijulie. O infirmieră care țipă devine un exemplu de serenitate.

Pe lângă toate astea, pentru că spitalul nu are, pacienții își împrumută unul altuia pastile, scutece, creme.

Într-una din zile, e internată o femeie de 82 de ani, după o fractură similară. Are nevoie disperată de un pampers și oferă o banană la schimb.

Aproape că plânge când primește pampersul și i se refuză „plata”.

Din când în când, în salon se simte un miros puternic de mâncare gătită. O femeie împinge o tavă spre bunica mea.

„Pentru diabetici – ciorbiță, da?”

O altă femeie cere și ea o porție.

„N-avem. Decât pentru diabetici”, i se răspunde sec. 

Femeia se resemnează. Când o infirmieră trece pragul salonului, o roagă să o schimbe.

„Mai târziu”, i se răspunde.

După un timp, o asistentă le ia temperatura pacientelor. Cât așteaptă lângă ele, mi se adresează:

„Te duci să-mi iei și mie ceva, te rog?”

Accept, fără să întreb: mă gândesc că e nevoie de pansamente, de scutece sau de creme. Nu ar fi prima dată când aş pleca la farmacie la rugămintea asistentelor, care nu au în spital cele trebuincioase. Desigur, cumpărăturile se fac pe cheltuială proprie.

De data asta însă, asistenta îmi întinde 10 lei.

„Mergi până la piață și ia-mi și mie un pepene roșu, te rog. Mor de poftă.”

***

Există patru tipuri de escare, clasificate simplu: gradul I, gradul al II-lea, gradul al III-lea și gradul al IV-lea. Se diferențiază după adâncimea rănii: o escară de gradul I arată ca o pată roșie care nu dispare, în timp ce printr-una de gradul al IV-lea se poate zări osul. 

Escarele sunt mult mai frecvente în cazul celor imobilizaţi la pat pentru o perioadă mai îndelungată – cu atât mai mult dacă sunt vârstnici și diabetici. Bunica a făcut astfel de răni în spital, pentru că, e drept, are cam toți factorii de risc. 

Îmi dau seama că ai mei nu știu ce sunt escarele – și, probabil, nu vor ști cum să le trateze acasă – când mă informează tandru: „Și tu ai avut când erai mică, erau de la scutece”.

De fapt, escarele nu sunt alergii, nici iritații ale pielii. Sunt, așa cum spuneam, răni deschise, care pot ajunge până la os și care se infectează foarte ușor. Unele supurează, altele formează zone de necroză – un soi de „coji” negre. În cazul diabeticilor, sunt și foarte greu de vindecat.

Tratatele medicale și studiile experimentale pe care le citesc pe internet – în săptămâna pe care o petrec cu bunica, acasă – avertizează cu privire la răspândirea și pericolul escarelor.

Ai mei însă nu au fost informați în spital şi nu știu să le îngrijească. Foaia de externare cuprinde un diagnostic secundar – ulcere de decubit, fără alte precizări. Este și un indiciu că s-au format în spital. Tot de aici i se recomandă o cremă specială.

Infirmierele pe care le chem acasă cunosc prea puțin tratamentele adecvate, la fel și asistentele. De fapt, tratatele medicale vorbesc despre terapii cu pansamente umede, speciale, care îndepărtează delicat infecțiile și stimulează vindecarea țesutului.

Astfel de pansamente lipsesc însă la farmaciile din provincie, care nu le achiziționează.

În cazul bunicii, una dintre escare s-a format la călcâiul drept. E o zonă de necroză sub piele, înconjurată de o „aură” roșiatică. Asistentele ne sfătuiesc să îi schimbăm frecvent poziția și să îi ținem piciorul ridicat.

Aşezăm sub ea o saltea specială pentru escare. E ușor inconfortabilă. Bunica se plânge, dar rezistăm în fața rugăminților ei. Salteaua rămâne.

În prima săptămână de după externare, începe să se simtă rău. Timp de două zile privește în gol, fără expresie, și încetează să vorbească. La un moment dat, mă întreabă cine e ea și de unde vine.

Cineva aprinde o lumânare. Altcineva vrea să cheme un preot.  

Decid, în schimb, să sun la 112, iar de la spital sosește o ambulanță. O femeie care se recomandă drept medic îmi cere informații. „De când e confuză? Cum arată escara de la picior? Are hipotensiune? Cum e glicemia?”

Apoi, când aude că are 86 de ani, se enervează.

„E normal să fie confuză și să îi fie rău la 86 de ani!”, spune medicul.

Îi explic că nu a mai fost confuză și nici nu i-a mai fost rău până acum. De fapt, la patru ore după operație spunea glume.

„Cum te cheamă?”, o întreabă pe bunica, așa cum te adresezi unui copil. 

„Maria”, răspunde ea, iar răspunsul este corect.

„Ei, vezi? E bine! Nu e deloc confuză!”, se enervează ea din nou. „Tre’ să stea cu piciorul ridicat și îi trece escara! Haideți, semnați aici că nu o internați!”

Semnez. Dar gândul că medicii au greșit nu îmi dă pace.

****

Trec trei zile de la vizita medicilor de pe ambulanță, timp în care devin infirmiera bunicii. Escarele de pe restul corpului se estompează pe zi ce trece, grație cremei și igienei riguroase.

Starea psihică i se îmbunătățește, glicemia intră în parametri acceptabili, tensiunea e bună, iar ea chiar încearcă să se deplaseze cu un cadru din când în când.

Caut o femeie care să stea cu ea. Câteva ne calcă pragul, dar niciuna nu rămâne. Altele nu mai răspund la al doilea telefon. Cineva ne spune că și-a îngrijit pe cont propriu ambii părinți.

Altcineva mă sfătuiește să apelez la asistență socială: însă, dacă nu ești imobilizat permanent, serviciile de asistență socială sunt aproape imposibil de accesat. Completăm, totuși, un dosar.

„Ești primul meu bebeluș”, îi spun într-o zi, în glumă, după ce încheiem rutina de îngrijire.

Bunica începe să plângă: „Nu voiam să fiu eu primul tău bebeluș”.

Altminteri, începe să mănânce cu poftă și, din când în când, stăm de vorbă. Redevine interesată de actualitate, se examinează cu atenție, îmi vorbește despre simptomele ei.

Starea de bine durează alte câteva zile.

Într-una dintre diminețile pe care le petrec îngrijind-o, observ că se trezește din nou confuză. Îi verific tensiunea – scăzută. Îmi spune că escara de la călcâi a devenit dureroasă. 

Sun o prietenă care e medic. Încerc să evit să apelez din nou la 112 – poate, totuşi, nu e o urgență.

„Nu trece dacă ține piciorul ridicat?”, îmi întreb prietena, amatoricește, cu gândul la sfatul pe care ni l-au dat medicii care au văzut-o cel mai recent, când am chemat ambulanța. 

„În niciun caz”, îmi spune. „Trebuie internată. Mă mir că nimeni nu a tratat-o până acum„.

Mă sfătuiește să o duc imediat la spital și să chem o nouă ambulanță. „Este grav, nu trece așa ceva. Trebuie curățată necroza printr-o intervenție chirurgicală. Insistă cât poți să o ducă. E posibil să nu vrea, fiindcă e în vârstă. Așa se procedează uneori…”

Pentru a doua oară în patru zile, sun la 112. De data asta, sosește o ambulanță SMURD. Unul dintre băieți o recunoaște: „Am fost aici când și-a rupt piciorul. Tot eu eram de serviciu”. 

Tot el e primul convins că bunica trebuie dusă la spital. 

*****

Femeia care mă convoacă în camera destinată urgențelor majore, la scurt timp după ce ambulanța ajunge la spital, e medic. Şi e foarte furioasă.

„De ce ați mai adus-o, domnișoară? De ce nu o lăsați liniștită?”

Îi spun că nu e liniștită, că se simte rău. Că escara trebuie tratată și curățată. Că o doare.

„E prea târziu. E cangrenă. Eu o curăț, dar nu mai aveți ce face. Rugați-vă. Mama mea a murit la fel”, adaugă medicul. 

Nu sunt în stare să mai spun ceva. O privesc și îi întind, mecanic, o hârtie de 50 de lei. M-am obișnuit, poate? Refuză banii. Nu îmi dă nicio rețetă. O întreb dacă sunt necesare antibiotice, dacă o poate interna, ce pansamente umede îmi recomandă.

„Dă-i orice antibiotic, ia și tu un Zynat”, îmi spune. „Pansamentele umede sunt scumpe, pune-i o cremă, ceva, dacă vrei. Dă-i ceva fetei care îi ia glicemia, dacă vrei”.

Dacă vreau să îi pun cremă? Orice antibiotic? 

Insist: ce pansamente umede îmi recomandă? „Sunt scumpe, domnișoară”, decretează ea, ca și cum m-ar sfătui să nu irosesc banii.

Ies pe coridorul din fața sălii destinate urgențelor și mă aștept ca bunica să țipe de durere în clipa în care îi vor îndepărta necroza. Nu se aude însă nimic și, după 10 minute, e adusă pe targă într-o sală de așteptare.

O tânără asistentă îi ia glicemia. Din greșeală, îi ofer ei cei 50 de lei – pentru minutul petrecut lângă pacientă. Apoi, râd de una singură. Chiar nu mă pricep deloc la treaba asta.

În dreptul călcâiului, bunica a fost pansată cu vrednicie. Mă tem să nu o doară și o întreb dacă au anesteziat-o. „Cred că da”, îmi spune. „Nu am simțit nimic”.

Mă tem să privesc rana pe care o intuiesc a fi deschisă, așa că, deocamdată, decidem să nu îi schimbăm pansamentul. Evident, nu am primit vreo recomandare nici în sensul ăsta.

De fapt, în vreme ce bunica se afla pe targă, aceeași femeie începuse să strige: „Luați-o acasă! Ce mai așteptați?”

Plec fără să primesc vreo hârtie sau vreun document care să ateste că a văzut-o vreun medic, în timp ce ei se plâng că nu au destule tărgi. Cu alte cuvinte, trebuia ca bunica să elibereze targa.

Mă gândesc la diagnostic: cangrenă. Îmi amintesc toate scenele din filme cu soldați care suferă amputări și mă întreb dacă o escară cât o unghie o va aduce în situația asta.

Prietena mea care e medic îmi spune că o va vizita. Nu e convinsă de diagnostic. Îmi recomandă o marcă anume de pansamente umede și, o zi mai târziu, o pansează ea însăși. În mod straniu însă, rana este închisă.

Diagnosticul e infirmat: este o necroză, nu o cangrenă.

Îmi dau seama și că rana nu a fost, de fapt, curățată. Bunica nu a simțit nimic nu pentru că a primit un anestezic puternic, ci pentru că intervenția nu a avut loc.

Aflu că ar fi trebuit să fie analizată rana, că ar fi trebuit făcută o antibiogramă – pentru ca medicul să prescrie exact antibioticul adecvat pentru germenii de acolo.

Nu s-a întâmplat nici asta.

În schimb, am plecat acasă cu o altă recomandare: să mă port frumos cu ea, cât timp mai trăiește.

În loc de epilog

Ieri m-a sunat bunica. Se simțea bine și, mai nou, o amuză cum membrii familiei folosesc mănuși chirurgicale când interacționează cu ea. Insistă că nu e contagioasă.

Am învățat cu toţii să o îngrijim, să schimbăm pansamente, să tratăm escare, să o ajutăm să se miște și să își schimbe poziția.

Am citit texte în franceză despre tratamente experimentale cu vitamina E sau cu oxigen, studii de caz despre tratamentele cu pansamente umede care par a da rezultate. 

Urmăm, printre altele, și „sfatul” medicului: ne purtăm frumos cu ea. E bunica, ea ne-a crescut, şi o iubim. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€