S-a găsit o potrivire. Povestea unei adopții după patru ani de așteptare

Valentin Șchiopu

Redactor

Alina și Florin și-au petrecut ultimele luni ale anului 2021 în așteptarea deciziei tribunalului Sibiu de a le încredința spre adopție două fetițe, surori, de patru, respectiv șase ani.

Când soții Nechifor au început procesul pentru a obține „atestatul de părinți adoptatori”, una dintre ele nu venise încă pe lume. La începutul lui 2017, Alina și Florin aplicau în Italia - devenită de 15 ani țara lor de adopție - pentru ceea ce, în limbaj instituțional, se cheamă evaluarea garanțiilor morale și materiale ale persoanelor care vor să înfieze copii. Patru ani mai târziu, după un drum dificil marcat cu obstacole birocratice, dar și cu o piedică serioasă în perioada de lockdown, familia Nechifor e pe punctul de a se mări. Sau de a se întregi, spune emoționată Alina, asistentă medicală în San Severino Marche, un orășel aflat la 50 de kilometri de Ancona.

„Poate că au existat momente de îndoială, poate că am întâlnit într-o zi un funcționar plictisit sau mai puțin disponibil, dar speranța n-am abandonat-o niciodată. O vreme am lucrat la obstetrică-ginecologie. Ca asistentă mergeam și în sala de naștere. Mamele spuneau, chiar și după 48 de ore de travaliu, că parcă nu li s-a părut că a trecut atât de mult. Uitau de toate când își luau copiii în brațe. Așa și la noi, le uiți pe toate, pe cuvânt.

A trebuit să facem atât de multe, uneori mi s-a părut nedrept. Uneori se face întuneric și nu mai vezi luminița de la capătul tunelului. Dar dacă ești consecvent, o să vezi până la urmă luminița și nu te abați de la drum, indiferent pe ce cale mergi. Alții-s ok să încerce să devină părinți pe cale medicală. Nu e important cum. Important e că, dacă ai ales un drum, trebuie să mergi până la capăt , trebuie să lupți”, spune Alina.

"M-am întrebat de multe ori, de ce toate astea ca să adopți un copil?"

Când au plecat din România, ea și soțul ei, erau foarte tineri și ceva mai curajoși, își amintește asistenta. Au ajuns în Italia la câteva luni distanță unul de celălalt, lăsând în urmă Botoșaniul natal și o situație fără niciun fel de perspectivă. Au muncit să-și facă un viitor, spun acum, 15 ani mai târziu. De câteva ori au cântărit ideea întoarcerii acasă, dar ceva nu se leagă niciodată. Și, pe lângă asta, de câte ori o poți lua de la capăt într-o viață de om?

Când au început demersurile pentru adopție au venit la Botoșani și s-au adresat Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului. E punctul de plecare în cazul adopțiilor naționale, DGASPC-ul unde își are domiciliul familia adoptatoare: aici primești toate informațiile și depui actele de care e nevoie.

La DGASPC Botoșani ușa li s-a închis rapid. Familia Nechifor avea domiciliul stabil în San Severino Marche, Italia. Pentru a putea înscrie cererea pentru obținerea atestatului pentru adopție ar fi trebuit ca în ultimele șase luni anterioare depunerii să fi locuit „efectiv și continuu” pe teritoriul României. „neexistând absențe temporare care cumulat să depășească 3 luni”. Mai mult, ar fi fost nevoie să adauge la dosar și o copie după titlul de proprietate sau alt document care să ateste dreptul de folosință al unei locuințe în România. Nu era cazul, viața lor era cu totul în Italia. Dacă și-ar fi permis, prin absurd, să-și ia 6 luni liber de la serviciu, tot n-ar fi avut o proprietate în România. Varianta sugerată de instituția din țară a fost să meargă pe adopție internațională. Asta presupunea ca soții Nechifor să aplice în Italia pentru atestat și apoi să ceară adopția unor copii din România și tot procesul să fie intermediat de o organizație italiană specializată în adopții internaționale și autorizată de partea românească (ANDPDCA, adică Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții).

Astfel, în ianuarie 2017, Alina și Florin au depus o cerere la un tribunal italian pentru a începe procesul pentru recunoașterea lor ca potențiali părinți adoptatori. Documentul le-a parvenit aproape trei ani mai târziu, la 24 decembrie 2020. Între timp, soții Nechifor au fost supuși la nenumărate evaluări medicale și psihologice, conduse de medici, asistenți sociali și psihologi. După audieri și audieri, cu tot cu pauza cauzată de pandemie, toată povestea le-a pus răbdarea la încercare.

„Pe lângă asta a mai fost și hățișul birocratic. Au fost foarte multe acte de rezolvat. Un exemplu banal: a trebuit să mergem la Primărie în localitatea noastră să ne punem niște apostile, după care cu apostilele respective de la noi de la primărie trebuia să ajungem la prefectură pentru alte autentificări. Nu mai vorbesc de vizite medicale, ecografii, analize de sânge, test Papanicolau, întâlniri cu psihologi, psihiatri. Simplificat, cam aceștia au fost pașii”, povestește Alina.

Cea mai mare teamă a candidaților la Cotroceni. 3 lucruri pe care ar trebui să le înțeleagă viitorul președinte al României despre droguri

Candidații la președinție se feresc să abordeze cu adevărat problema drogurilor și se ascund în spatele unor răspunsuri vagi, deși susțin că înțeleg problema cu care se confruntă România.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

La început, Alina n-a vorbit cu nimeni despre faptul că ea și soțul său au început un proces de adopție. Crede că a greșit, că poate ar fi avut nevoie de un cuvânt de încurajare după o noapte lungă de gardă la spital, care să-i mai alunge temerile. A înțeles că lipsa de informații și birocrația descurajează. A găsit un grup pe Facebook unde alte românce stabilite în Italia discutau despre modalitatea prin care pot adopta un copil din România. La acel moment, Alina făcuse pași importanți în ceea ce privește dosarul familiei sale. Și-a permis să dea niște sfaturi. În plus, și-ar fi dorit să țină legătura cu oameni care ar fi întreprins același demers.

În decembrie 2020, Alina și Florin au primit atestatul de părinți adoptatori. L-au depus la asociația care a intermediat adopția, Serviciu Polifuncțional pentru Adopție Internațională (SPAI), cu sediul la Ancona. SPAI a deschis corespondența cu autoritatea românească, ANDPDCA, iar soților Nechifor li s-a spus că trebuie să aștepte până se va găsi „o potrivire”. Spuseseră că vor să adopte doi copii, frați, ca să nu-i separe. A fost singura lor „condiție”.

În septembrie 2021, Alina a fost sunată de la asociație. Găsiseră o potrivire, în România, undeva în zona Sibiului. Directorul i-a primit în birou. Avea chef de conversație. Le spunea că nu se aștepta să meargă atât de repede. Știa și Alina de la o colegă de-ale ei, medic, care încerca să adopte un copil din Filipine și i se spusese că așteptarea poate dura și doi ani, doi ani și jumătate.

„Directorul stătea în fața noastră și ne tot spunea că nu se aștepta să meargă atât de repede. Deschide odată dosarul! ziceam în sinea mea. A spus că sunt două fetițe. Era o informație nouă, pentru că noi nu spuseserăm că vrem fete sau băieți. N-am pus condiții. Când devii părinte biologic nu poți decide tu sexul copilului, nu? Directorul a început să ne citească dosarul, noi ne uitam numai la fetițe. Vă dați seama, niște poze scoase la imprimantă.

Sincer, eu citisem tot felul de mărturii pe internet că atunci când vezi pozele, vezi copilul, simți că e al tău. Și-mi spuneam mereu că sigur e vorba de o exagerare. Cum e posibil așa ceva? Dar uite că e, exact asta se întâmplă. Simți că e al tău. La noi a fost dragoste la prima vedere”, a mărturisit Alina.

Directorul le-a spus să-și ia o pauză și să se gândească bine, Alina și Florin au refuzat și au semnat imediat că acceptă să le adopte pe cele două fetițe. Au luat apoi legătura cu Direcția pentru Protecția Copilului din Sibiu.

Următorul pas a fost să meargă să le cunoască și să petreacă 30 de zile împreună. Soții Nechifor își lăsaseră intacte toate zilele de concediu pe 2021, tocmai ca să pregătească acest moment. Aveau să-și cunoască în sfârșit fetițele, aflate în grija unui asistent maternal undeva în zona Sibiului.

„Am venit în țară la începutul lui octombrie. Prima oară ne-am întâlnit la Direcție și am vorbit cu managerul cazului nostru. A doua zi le-am vizitat la asistentul maternal. A fost chimie de la început, și noi pentru fete și fetele pentru noi. După a treia zi ne-am plimbat prin oraș, doar noi patru fără altcineva, pentru că fetițele ne-au acceptat și au fost foarte ok. Nu am avut nicio problemă și trăim un sentiment absolut minunat”, a mărturisit Alina.

După 30 de zile s-au întors singuri în Italia și au ținut legătura cu fetițele online. „Copiii n-au răbdare să stea prea mult în fața ecranului. A trebuit să inventăm tot felul de jocuri, de povești. Nu credeam în asta, dar a funcționat. Am fost sfătuiți s-o facem pentru că practic avem acum o legătură și mai închegată față de ce lăsasem. Ne-am întors recent la Sibiu, pentru o ultimă înfățișare la tribunal și în câteva zile, până la Anul Nou, sperăm să primim ultimele documente și procesul de adopție să fie finalizat”.

Conform datelor Autorității Naționale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții, în sistemul de protecție socială ar fi 47.000 de copii, 33.500 dintre aceștia fiind în asistență maternală și în plasament la rude sau cunoștințe, iar 13.500 în centre rezidențial, centre de plasament sau case de tip familial. În acest an s-ar fi încuviințat în jur de 1.500 de adopții. Monitorizarea post-adopție a copiilor adoptați internațional din România are o durată de cel puțin doi ani, fiind solicitate trimestrial rapoarte de monitorizare și fotografii ale copilului sau copiilor.

Alina mărturisește că nu și-ar fi spus niciodată povestea dacă n-ar fi avut siguranța că poate inspira. Așa cum poveștile altor familii care au trecut prin ceva similar au reprezentat o sursă de inspirație și motivație pentru ea însăși.

„Când vedeam un nume povestea avea o și mai mare greutate. Prinzi curaj și te încurajezi: dacă a putut cineva, o să putem și noi. Poate cineva e 80 la sută convins în acest moment să adopte un copil. Dacă după ce va citi povestea noastră va decide să meargă mai departe, să parcurgă restul drumului și să dea o șansă unui copil, atunci acest interviu a meritat”.

Femeia e hotărâtă să nu se oprească odată cu adopția celor două fetițe. Spune că atunci când acestea se vor simți în siguranță în noua lor familie, va dori să înfieze un copil mai mare. Pentru că ei au și mai puține șanse.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€