Rușinea

Un cuvânt care se repetă zilele astea în discursul public mi-a schimbat planurile și recomandarea de lectură.

În loc să scriu despre o minunată colecție de scrisori intime, am luat din nou în mână un roman la care revin aproape o dată pe an.

Tema lui este chiar cuvântul cu pricina:

„«Sharam», acesta este cuvântul. Pentru care nevolnicul «rușine» nu este decât o traducere inadecvată. /…/ Nu doar rușinea îi era interzisă lui Omar Khayyam de către cele trei mame, ci și stânjeneala, jena, decența, modestia, timiditatea, sentimentul de a avea un loc anume pe lume și alte dialecte emoționale pentru care engleza nu are echivalent. /…/ Care este opusul rușinii? Ce rămâne după ce scădem «sharam»? Asta e limpede: nerușinarea.”

Tradus în 2001 la Polirom de Cornelia Bucur, romanul lui Salman Rushdie Rușinea este una dintre cele mai frumoase povești despre responsabilitatea istorică și colectivă, despre legătura imposibil de secționat dintre intimitate și acțiunea socială.

Autorul englez nu are nevoie de prezentare. Este de notorietate că trăiește sub amenințarea pedepsei cu moartea din 1988, de când ayatollahul Khomeini al Iranului a decretat fatwā împotriva sa, după publicarea Versetelor satanice.

Romanul este în parte poveste alegorică, în parte reportaj despre conflictul istoric care fracturează Pakistanul, în parte eseu despre libertate și agresiune în lumea islamică, dar și în lumea occidentală.

Două personaje, Omar Khayyam Shakil și Sufyia Zinobia, centrează oarecum romanul, care rămâne destul de fluid pentru a include însă foarte multe povești secundare, una mai teribilă ca alta.

Omar se naște cu capul în jos și are trei mame – surori care se izolează complet de lume pentru a alcătui treimea maternă perfectă. El va fi toată viața marcat de viziunea unei lumi răsturnate și va suferi de vertij pentru că se crede la capătul fizic al lumii.

Când pleacă de acasă, principala poruncă a mamelor este să nu simtă niciodată rușinea. Nu e de mirare că își va găsi pereche și mireasă perfectă în Sufyia Zinobia, al cărei nume face referire la sufism tot atât cât trimite al lui la poetul Omar Khayyam.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 13-15 decembrie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, Strada Fericirii în Cluj-Napoca, Harababura în Timișoara și bazar caritabil în Iași. Tu ce faci în weekend?

Sufyia este rușinea propriei familii și mai ales a unei mame incapabile să nască un băiat într-o lume în care nașterea unui fiu este singura justificare a existenței unei femei.

Ceea ce unește pe viață acest cuplu straniu este raportul fiecăruia cu rușinea: lui Omar i s-a interzis să o simtă, în schimb Sufyia pare să fi luat asupra ei toată rușinea pe care cei cu care intră în contact nu pot sau nu doresc să o asume, să o trăiască.

Rușinea tatălui trădător, a mamei prea slabe, a surorii care devine fabrică de făcut copii până se sinucide, a dușmăniei și minciunii care fisurează atât masca relațiilor de familie, cât și rețeaua relațiilor de putere.

Fetița debilă își pierde treptat contururile umane și, dintre toate personajele, pare singurul incapabil să rămână într-o singură formă prea mult timp.

Boala ei – căci așa e catalogată condiția ei specială – se manifestă prin crize intense de roșeață și prin temperaturi din ce în ce mai incandescente de câte ori i se acordă atenție, de obicei pentru a fi compătimită.

De la o criză la alta, ea mai pierde un pic din propria umanitate și mai câștigă în monstruozitate până ajunge, la modul cel mai propriu, Frumoasa și Bestia, mai precis Frumoasa-Bestie:

„În societatea civilizată nu e loc pentru monştri. Dacă asemenea fiinţe bântuie lumea, o fac pe la periferia periferiilor, siliţi să rămână pe margine de convenţiile lipsei noastre de credinţă, dar, din când în când, câte ceva o ia razna. Se naşte o Bestie, un «miracol eşuat», în însăşi citadela bunei creşteri şi a cuviinţei.

Aceasta era primejdia în ce o priveşte pe Sufiya Zinobia: că se născuse nu în sălbăticie, laolaltă cu dragonii şi stihiile, ci în mijlocul lumii respectabile. Şi, ca rezultat, lumea aceasta făcuse un efort uriaş de voinţă să ignore realitatea ei, /…/ imposibilul adevăr că barbaria poate apărea pe un teren cultivat, că sălbăticia se poate ascunde sub cămaşa bine călcată a decenţei. /…/ Cu cât devenea Bestia mai puternică, cu atât se intensificau eforturile de a-i nega până şi existenţa”.

În aceste zile de combustie politică și socială mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la Sufiya Zinobia și la cât de atașantă și de umană este bestialitatea ei, față de care cititorul dezvoltă empatie.

Pe vremuri, romanul îmi plăcea mai ales pentru poveștile secundare: mama care-și pierde sprâncenele în incendiu, soția înșelată care țese 18 șaluri cu tot atâtea trădări ale soțului ei, mamele bătrâne ale oamenilor politici care conduc destinele țării, cicălindu-și fiii chiar de la marginea lumii, găinile cu capul rupt care umplu curtea concubinei, superbissima și sclipitor de inteligenta fiică a lui Iskander Harappa, numită Fecioara-cu-chiloții-de-tablă. Romanul are mult mai multe de spus decât o fabulă despre rușine.

Dar istoria tulburătoarei bestii albe, care își caută la final iubitul, după ce a crescut tocmai din lipsa iubirii, le întrece pe celelalte:

„Forța Bestiei rușinii nu poate fi ținută multă vreme închisă în trupul de carne și oase, pentru că el crește, se hrănește și se umflă, până când recipientul se sparge”.

Rușinea neasumată la timp hrănește bestialitatea, nu dispare în neant. Cu precizie arhimedică, ce se adaugă în ordinea bestialității se pierde în ordinea umanității.

Lecția e veche și bine cunoscută: refuzul responsabilității și ignorarea consecințelor sunt combustibilul violenței. Povestea care iese din această lecție veche are însă o forță de atac și seducție căreia îi veți ceda fără greș.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€