Room

Anul acesta, preferatul meu pentru premiul Oscar la categoria „cel mai bun regizor” este Leonard Abrahamson.

După Frank (2014), ciudatul său film în care a construit un personaj aflat în spatele unei măști, el revine cu o poveste la fel de provocatoare, despre o mamă și un fiu care sunt închiși într-un subsol.

În „Cameră” (Room), Abrahamson demonstrează ce este filmul esențializat – capacitatea de a transmite maximum de semnificații cu minimum de resurse.

Nu acțiunile care ne taie răsuflarea, nu decorurile năucitoare, nu vedetele seducătoare, nu incredibilele efecte speciale fac cinemaul să fie cinema. Ci capacitatea de a ne transporta într-o anumită stare, de a înțelege ce se întâmplă cu semenii noștri și cu noi înșine.

Room transpune un roman șocant, apărut în 2010, al scriitoarei canadiene Emma Donoghue, care este și autoarea scenariului. Ea redă o situație cumplită, dintre cele pe care le întâlnim de prea multe ori în presă.

După cum a povestit Donoghue, sursa ei de inspirație a fost cutremurătorul caz al lui Josef Fritzl, austriacul care și-a sechestrat fiica în beci mai bine de 20 de ani, timp în care a făcut 7 copii cu ea.

Și în Canada, țara natală a prozatoarei, s-au înregistrat câteva cazuri similare, unele devenite filme – cum a fost Karla (2006). Statisticile americane sunt și mai sinistre: zilnic, în SUA sunt răpiți 2.000 de copii. Așa se explică, probabil, avalanșa de filme despre ostatici abuzați.

Protagonista din Room a petrecut 7 ani într-un subsol delabrat. Ea îl are numai pe Jack, un băiat de 5 ani, a cărui identitate este pe cât de impalpabilă, pe atât de naturală. El îi spune simplu „Ma”.

Jack și Ma trăiesc în acest spațiu izolat, fără să știe ce se găsește „afară”.

Pentru Jack, doar „Camera” este „realul”: un pat metalic, un geam murdar și o cadă jegoasă. Această lume e frumoasă pentru că „Ma” o populează cu povești datorită cărora universul prinde viață.

Numai că aparenta normalitate e spartă de un adevăr cumplit. Spre surprinderea și șocul lui Jack (dar și al spectatorilor), Old Nick, bărbatul care pare că le poartă de grijă celor doi, se dovedește un psihopat.

Prima parte a filmului, în care avem doar trei personaje – Mama (Brie Larson), fiul (Jacob Tremblay) și monstruosul Old Nick (Sean Bridgers) -, este construită remarcabil. Abrahamson utilizează într-o manieră memorabilă acest spațiu al claustrării, precum și dinamica relațională ce rezultă din apropierea excesivă a personajelor.

Și, deși folosește elemente specifice filmelor cu psihopați, povestea nu conține nimic brutal, nimic mizerabil ori vulgar. Iar regizorul nu doar că gestionează magistral tensiunea, angoasele și jocul de incertitudini, dar apoi le și reinterpretează pe toate.

Poate cel mai bun palier al Camerei este modul cum Abrahamson ne conduce în intimitatea relației mamă-copil, pentru a ne arăta care-i sunt limitele, iar ulterior pentru a ne demonstra natura sa indestructibilă. În contextul dificultății de a lucra cu actori copii devine și mai demn de elogiat jocul lui Jacob Tremblay. care este de o veridicitate înspăimântătoare.

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Abrahamson preia subiectul dificil al răpirii și izolării forțate și îl transformă într-o meditație despre condiția umană.

Room nu este doar un film despre răpiți și răpitori, în genul clasic „de groază”. El problematizează limitele a ceea ce numim realitate.

Oare lumea pe care noi o considerăm ca fiind reală și ceea ce credem că e adevărat despre ea nu reprezintă doar o invenție, doar o poveste spusă de cineva în care avem încredere?

Oare nu cumva chiar cinemaul ne ajută să ne construim această realitate iluzorie, pe care o trăim ca și cum ar fi singura dezirabilă?

Relația dintre personajele din Room este de așa natură, încât ne face să ne gândim la dinamica malignă dintre privitor și acțiunea de pe ecran. Raportul devine și mai subtil când înțelegem că, pentru copilul de 5 ani, tot ceea ce vede la televizor e ficțiune, în timp ce viața lui fără contact cu exteriorul ar fi autentică.

Cu toate că expune monstruosul, filmul lui Abrahamson vorbește mai ales despre incredibila putere a faptului de a fi om. Room este și un film despre speranță, despre șansa de a ieși din izolarea de orice fel și acceptarea bucuriei de a fi în viață.