România, maşina timpului

Mihnea Măruță

Redactor

La ce te gândeşti când spui „România”? La ce ai vrea să se gândească străinii când spun „România”? Cu ce oameni, idei şi poveşti ai vrea să ne asocieze?

Ce ne defineşte astăzi dincolo de limbă şi de teritoriu? Pe scurt, ce e original în România?

Câteva răspunsuri neaşteptate au venit săptămâna trecută, în spectacolul de la Ateneu prin care a fost marcată preluarea preşedinţiei semestriale a Consiliului Uniunii Europene.

Să începem cu sentimentele care ne vor rămâne după acea festivitate.

1. Un înalt oficial străin – preşedintele Consiliului European, polonezul Donald Tusk – a ţinut un discurs integral în româneşte. Rezultat: o ţară întreagă a fost mişcată de această străduinţă respectabilă, ca un copil entuziasmat că părintele îşi face un pic de timp să coboare în ficţiunea jocului său.

2. Tusk a menţionat vârfuri ale culturii române – stimulente instantanee ale mândriei noastre naţionale –, dar momentele în care toţi am rezonat cu frazele lui au fost referirile la Dacia 1300 şi la Sevilla ’86, când Steaua a câştigat Cupa Campionilor. Mesajul subtil a fost: ştiu ce au însemnat comunismul, sărăcia şi rarele voastre bucurii.

3. În contrast cu discursul emoţionant al lui Tusk (care folosise, de altfel, trucul de a vorbi în limba ţării-gazdă şi la Sofia, în 2018), premierul nostru a fost searbăd şi complexat:

4. În contrast cu ideea inspirată de a reuni la Bucureşti o orchestră cu instrumentişti din toate ţările UE a fost videoul pregătit de Guvern: o fată care descrie unicitatea cuvântului „dor”, desfăcându-l în litere ca să-l potenţeze, aşa cum separam pe vremuri culorile tricolorului (albastru era „cerul reflectat în ape…”), şi folosind o intonaţie similară elevilor ce recitau la televizor, în anii ’80, „Tovarăşă Elena Ceauşescu, iubită mamă, noi, pionierii, şoimii patriei, din inimă…”

5. În contrast cu bunul gust şi nobleţea pe care le emană Ateneul am văzut multe − toaletele de naşă, de pildă, sau râsul până la urechi al preşedintelui Iohannis −, însă vom ţine minte, fără îndoială, cum Viorica Dăncilă şi-a „băgat” fiul şi nora în loja oficială (ca orice politruc care „face rost” de invitaţie la un eveniment mult-aşteptat), cum un politician condamnat pentru corupţie la nivel european (Adrian Severin) a fost aşezat de protocol tocmai în cadrul cu reprezentanţii UE, dar şi cum zeci de invitaţi din ceea ce se presupune că ar fi elita României filmau cu telefoanele mobile, ca la Untold, ca să le arate ulterior neamurilor că au fost de faţă la ditai momentul istoric.

Concluzii de etapă:

Istoricul Mădălin Hodor: În 1989 a avut loc o diversiune militară executată de "armata secretă" a Partidului

Conspirațiile Revoluției: "turiștii sovietici" sau "Ceaușescu, vinovat pentru tot". Dar Securitatea?

Tatiana Niculescu: "Dacă n-ar fi fost asasinat, Codreanu ar fi rămas în istorie cel mult ca un personaj excentric"

INTERVIU. Autoarea recentei biografii a lui Codreanu vorbește despre legionarul care a ajuns idolul unui protestatar din orașul american Charlottesville.

− putem fi mândri mai degrabă cu ceea ce avem decât cu ceea ce reuşim să fim;

− nu ştim să umplem formele pe care le-am moştenit cu un conţinut adecvat prezentului.

Donald Tusk, întâmpinat la Ateneu de premierul Viorica Dăncilă. Foto: Octav Ganea / Inquam Photos

*

Din haloul evenimentului de la Ateneu se desprind mai multe direcţii de analiză.

Prima se referă la sensibilitatea noastră, de cultură periferică, în faţa unui discurs care atinge, fie şi numai la suprafaţă, câţiva identificatori naţionali.

De unde vine această vulnerabilitate?

Seminţele sale au fost sădite la finele anilor ’70, într-o mişcare genială concepută de aparatul de propagandă al Partidului Comunist: constituirea protocronismului românesc.

Astfel, din dorinţa de a legitima autarhia regimului şi mai ales pe Nicolae Ceauşescu, o seamă de intelectuali, cu precădere teoreticieni ai literaturii, au lucrat, sub oblăduirea Securităţii, la răsturnarea complexului de inferioritate românesc într-unul de superioritate.

Rezultatul − pe care orice elev român îl cunoaşte, însă fără a şti şi de unde provine − este recitarea „ca pe apă” a aşa-ziselor mostre de întâietate românească în ştiinţă şi artă, de la aparatul de zbor al lui Vuia şi stiloul lui Petrache Poenaru până la clişeele „Brâncuşi – întemeietorul sculpturii moderne” sau „Nadia − primul 10 din istoria gimnasticii”.

Manifestări ale protocronismului sunt, între altele, filmele de epocă ale lui Sergiu Nicolaescu, victimizarea naţională orchestrată de Adrian Păunescu în cântecele de la Cenaclul „Flacăra”, dar şi spumele nostalgice ale lui Corneliu Vadim Tudor de după 1990.

După 40 de ani de la crearea acestui curent mistificator – prin care comuniştii au reuşit să adune într-o ideologie şi domnitori cu adevărat remarcabili, şi moştenirea anti-europeană a interbelicului, dar mai ales disperarea noastră de a sta la „masa unde se iau decizii importante” (vorba doamnei Dăncilă) – România este în acelaşi loc din punct de vedere identitar.

PSD a profitat de lipsa de imaginaţie atât a opoziţiei pro-europene, cât şi a elitei noastre intelectuale – incapabile, timp de 30 de ani, să propună un alt etos − şi a revitalizat, adăugându-le o pioşenie ipocrită, temele cu impact foarte adânc din anii ’80, precum dispreţul faţă de Occident, conspiraţia împotriva valorilor autohtone şi „recâştigarea independenţei”.

Însă dovada cea mai simplă că România nu este o „colonie”, cum clamează principalele canale ale noului naţional-socialism, este că Liviu Dragnea nu a fost mazilit.

Ba dimpotrivă: a putut sfida nestingherit, prin absenţă, tocmai în prima zi, cea mai inocentă, a primului nostru mandat la preşedinţia Uniunii Europene.

*

A doua direcţie de analiză se referă la modelele cu care ne identificăm.

Aţi nimerit cumva, de revelion, pe Antene sau pe România TV? În emisiunile acestor două posturi, dar nu numai, am văzut, comprimată, noua identitate (reşapată) a modelului majoritar.

E o combinaţie stupefiantă − chiar şi pentru un român emigrat, să zicem, care nu s-a mai uitat de câţiva ani la televiziunile de acasă – între cântăreţi de muzică uşoară şi populară, sportivi retraşi din activitate, prostituate din aşa-zisul show-biz local, actori fără cotă internaţională şi, eventual, parlamentari din masa de manevră a coaliţiei majoritare.

Nimic din acest amalgam nu transmite bun gust sau decenţă.

În scurta bătălie dintre cocalari şi hipsteri pentru cucerirea mentalului colectiv, primii au triumfat ca „Moartea din Carpaţi”, încă din prima repriză.

Cocalarul este rezultatul împerecherii dintre orgoliul protocronist format în anii ’80 („noi suntem români, bă!”) şi televiziunea acră care l-a crescut cu manele şi cu „n-o să-ţi vină să crezi”.

Vă amintiţi clipul realizat la comanda Guvernului pentru centenarul Marii Uniri.

De la primul cuvânt, de la modul în care vocea din off rosteşte „Româniaaa”, mintea îţi zboară pe loc la intonaţia de la „WowBiz” − emisiunea aceea în care se dezbate cât de jos poate să ajungă prostul gust în foaierele Capitalei.

Cu ce se mândreşte Guvernul nostru în acest video aniversar?

Cu aceiaşi identificatori pe care îi ştim din şcoală, însă fără a-i citi şi fără a-i aprofunda: emigraţii Eliade, Cioran, Coandă ş.cl. (fiindcă un român valoros devine comoară naţională dacă a murit sau după ce e recunoscut în Vest).

Lor li se adaugă – iar aici, istoria râde cu poftă – Dracula: primul vampir devenit endorser al unui stat suveran şi independent.

*

Ce ne lipseşte pentru a contracara protocronismul?

Fie o educaţie temeinică în spirit critic, fie o credinţă trăită în duhul adevărului. În cazul fericit, ambele, împreună. (Să gândeşti cu mintea ta şi să îţi iubeşti aproapele.)

De aceea generaţia care a făcut războiul, deşi a fost anihilată în puşcăriile comuniste, este, la scara istoriei, o generaţie de învingători. Pentru că le avea pe amândouă.

Într-o carte publicată în 2017 (ale cărei idei sunt comprimate într-un text din 2018), politologul bulgar Ivan Krastev lansează teoria eşecului celor trei versiuni prin care Europa a trecut după 1945:

− Europa postbelică (axată pe reconstrucţie, îngrozită de totalitarisme şi de perspectiva unui nou conflict mondial);

− Europa lui 1968 (a drepturilor omului şi a minorităţilor ignorate, conturată doctrinar de stânga franceză);

− Europa post-comunistă (a cărei evoluţie a infirmat profeţiile referitoare la „sfârşitul istoriei” şi la victoria liberalismului democratic).

Krastev susţine că, în ultimii ani, toate aceste modele politico-mentale s-au prăbuşit.

Europa de Est s-a săturat să mai imite civilizaţia occidentală, spune Krastev, şi a ajuns zona cu cea mai rapidă depopulare de pe glob − ceea ce îi accentuează nevoia de a-şi construi o nouă identitate.

Cercul se închide frumos, după cum vedeţi.

Puterea de la Bucureşti nu este decât expresia autohtonă a unei disperări regionale.

Ai noştri, neştiind cum să gestioneze această boală care-i depăşeşte, apelează la singura perioadă din trecut pe care o pricep: anii ’80.

Întoarcerea în anii ’80 se simte în limbajul golit de semnificaţii, în coeficientul de inteligenţă al celor numiţi să conducă agenţiile statului şi, nu în ultimul rând, în măsurile de închidere economică.

Dar şi mai grav este că niciun lider de la Bucureşti nu pare a realiza că, la noi – nu degeaba suntem ţara vampirilor −, încă se războiesc toate cele trei modele care au murit deja în alte părţi ale Europei.

La noi se zvârcoleşte şi dilema nazism vs comunism ce datează din anii ’40, la noi e vie şi dezbaterea privind incluziunea minorităţilor, iar pierderea de populaţie în favoarea Vestului este, de departe, cel mai dureros subiect al momentului.

Pe scurt, România nici prezentul nu şi l-a ajuns din urmă; darmite să îşi imagineze viitorul.

Aşa că recentul truism al Vioricăi Dăncilă s-ar putea să fie profetic. Pentru că pe-aici, pe la noi, nu e obligatoriu ca viitorul să fie „mereu în faţă”.

*

Şi cu asta ajungem la ultima ramură a acestui text.

Criza identitară, recursul la protocronism, în lipsă de alte proiecte, şi abandonarea României de către o cincime din populaţie, toate acestea mai au o cauză.

Şi ea se leagă de perceperea timpului personal.

Trăim într-o lume care ne hrăneşte speranţa că nu doar copiii noştri, ci chiar şi noi, adulţii, maturii, putem să fim dacă nu fericiţi, măcar un pic liniştiţi, şi asta înainte de a fi prea bătrâni.

Credem, uitându-ne la alte ţări, că putem să ne vedem împlinite o parte dintre visuri într-un orizont palpabil de timp.

Cu alte cuvinte, evoluţia lumii ne spune că nu mai trebuie să ne sacrificăm pentru generaţia viitoare şi că un trai decent este vizibil, ca să zicem aşa, cu ochiul liber.

Din perspectiva sensului pe care toţi îl căutăm în viaţă, „pe termen lung” se transformă, inclusiv datorită globalizării, în „pe termen mediu”.

De aceea nu mai avem la fel de multă răbdare ca părinţii sau bunicii noştri.

De aceea se pleacă din ţară şi de aceea numărul celor care se implică civic e mai mic decât al celor care îşi „urmăresc interesul” sau care, în bună tradiţie românească, se retrag din realitate înăuntrul familiei sau al micului grup de prieteni.

Fuga în codru sau refugierea în munţi de odinioară au fost înlocuite cu emigrarea.

Diaspora este rezistenţa de azi, iar ţările occidentale sunt „munţii” unde se ascund „partizanii” − cei care nu mai acceptă ilegalităţile, incompetenţa şi reaua-voinţă poleite în excepţionalism românesc.

Soluţia nu este − nu are cum să fie! − să plecăm toţi. Soluţia este să nu-i transformăm pe ei în trădători, ci să-i înţelegem şi să-i chemăm acasă.

Pentru că ei au dreptate.

Pentru că şi noi, şi ei avem o singură viaţă şi pentru că sentimentul cel mai apăsător, în aceşti ani, în spaţiul acestor reguli şi al acestui limbaj, este că vom muri fără să mai vedem România ieşind odată din trecut, scuturându-se de îngustimea prezentului şi aşezându-se, vindecată, în viitor.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€