RoÎNDRĂGOSTIREA. Alegerea Sofiei. Sau de ce nu adoptă românii copii

Iulia Marin

Redactor

În România, subiectul adopţiilor este considerat aproape tabu, din pricina ruşinoasei istorii a vânzării de copii. Reluată în campania prezidenţială de anul trecut, când Klaus Iohannis a fost acuzat că ar fi intermediat adopţii ilegale, tema a fost uitată mai bine de jumătate de an.

Recent însă, Guvernul a venit cu un proiect menit să simplifice procedura de adopţie, ba chiar să o încurajeze. Acelaşi lucru îl încercaseră, înaintea Executivului, mai mulţi deputaţi liberali, în frunte cu bihoreanca Florica Cherecheş – care a avut de-a face cu sistemul de adopţii în urma unei tragedii personale. Ea a pornit de la premisa că statisticile dezastruoase din ultimii ani sunt, de fapt, rezultatul unei legi proaste.

Probabilităţi

În cifre, sistemul de protecţie a copilului din România arată astfel: 55.833 de copii înregistraţi în decembrie 2014, dintre care 4060 erau declaraţi adoptabili. Şi doar 1766 de familii cu atestat de adopţie.

Şanse reale de a fi adoptaţi au în special copiii mai mici de 3 ani şi fără dizabilităţi. Or, 2449 din cei 4060 au peste 7 ani. Şi, pe măsură ce cresc, scade considerabil probabilitatea de a fi daţi în grija unei familii.

„Situaţia copiilor defavorizaţi este proastă din două motive: istoricul adopţiilor şi mentalitatea. La noi nu se înţelege că viitorul unei naţii stă în copil”, spune psihologul Ana Muntean, conferenţiar la catedra de Asistenţă Socială a Universităţii de Vest din Timişoara.

Unde sunt, totuşi, blocajele? În lege sau înăuntrul sistemului „de protecţie”? Dacă regimul adopţiilor a fost relaxat în urmă cu trei ani, de ce numărul copiilor pe care nu-i vrea nimeni rămâne atât de mare?

Sistemul

Un aspect care nu se vede în statistici, dar care influenţează decizia părinţilor este etnia, consideră Alina Crainic, care conduce, împreună cu soţul ei, asociaţia „Amia, suflet de copil” din Oradea: „La noi în ţară, cei care vor să adopte refuză, în proporţie de 99%, să ia copii romi. Au pretenţii din astea, de blonzi cu ochi albaştri. Or, cei mai mulţi dintre copiii aflaţi în plasament sunt romi.”

Psihologul Ana Muntean spune că, dincolo de prejudecăţi, sistemul în sine este defect. „Se ştie că cea mai bună soluţie pentru un copil rămas fără familie este adopţia, dar, când să aplice procedura, apar o mulţime de bariere. Una dintre bariere s-ar traduce astfel: dacă toţi sau aproape toţi copiii ar fi daţi spre adopţie, ce s-ar întâmpla cu celelalte sectoare din Sistemul de Protecţie? Interesele particulare ale celor din sistem sunt, deci, o barieră în calea adopţiilor„.

Foto: Arhiva personală Ioan Baciu

Sofia (foto), o fetiţă de 3 ani şi jumătate, este unul dintre copiii care au avut noroc. Acum are păpuşi, rochii cu buline şi şosete cu dantelă. Are şi patru fraţi mai mari care o veghează, şi doi părinţi, mai ales doi părinţi, care n-au ţinut cont că e de etnie romă când au adoptat-o. Nu i-a speriat nici că, până la un an, Sofia fusese internată în spital de vreo zece ori, bătută de femeia care o născuse.

Abuzul

Tatăl adoptiv, Ioan Baciu, a cunoscut-o pe Sofia când ea avea doar 9 luni. „Eram în vizită la Spitalul Municipal din Oradea şi am văzut-o purtată pe braţe de asistente, de colo până colo. Era foarte fragilă, fusese bătută grav de mama ei”, îşi aminteşte Baciu.

„Era a unsprezecea oară când ajungea internată. În alte zece dăţi fusese maltratată şi nimeni nu se autosesizase, deşi, din câte ştiu, personalul din spital ar fi trebuit s-o facă. Când am intrat noi pe fir, ne-au pus tot felul de piedici. Brusc, asistenţii sociali au început să se intereseze de ea. Concret, o asistentă ne-a spus la un moment dat că mama fetiţei, care stătuse internată cu ea mai demult, o dăduse cu capul de calorifer pentru că plângea prea tare. Am întrebat: de ce nu aţi luat nicio măsură atunci? Nu mi-a dat nimeni niciun răspuns”, povesteşte Baciu.

Pasărea din stema României vânează și cu 320 de kilometri pe oră

Când atacă în picaj, acvila de munte este una dintre cele mai iuți vietăți din lume.

22 de cuvinte dintr-o lume dispărută

Pentru copiii de azi, dar și pentru nostalgici, am alcătuit un mic glosar cu expresii din vremea comunismului.

Abuzurile suferite de Sofia înainte de a fi dată în plasament de urgenţă către familia Baciu nu sunt o excepţie. Din cei peste 55.000 de copii înregistraţi în sistem, peste 12.000 au fost abuzaţi. Iar felul în care statul a gestionat situaţia arată aşa: 9307 dintre aceşti copii au rămas în familie şi peste 7000 de dosare au fost închise. Urmărirea penală a părintelui agresor a început doar în 528 de cazuri.

Din cei 12.000 de copii abuzaţi, aproximativ 5.000 aveau mai puţin de 6 ani.

„Oamenii care lucrează în adopţii au nevoie de cunoştinţe în domeniul traumei pentru a-şi schimba mentalitatea. Lumea zice – poate să se întâmple orice la vârstă mică, el nu-şi dă seama! Nu-i aşa! Tot ce ţi se întâmplă până la 3-5 ani îţi va determina conduita la maturitate, pentru restul vieţii, iar acele întâmplări nu vor fi uşor de rememorat şi nici de prelucrat”, explică Ana Muntean.

Din spusele tatălui adoptiv, Sofia nu pare, deocamdată, să fi rămas cu urme ale abuzurilor. Dar familia Baciu are în plasament şi un băiat pe care ar dori să îl adopte, iar la el se văd.

„Băieţelul a suferit şi el traume, încă se resimte. Am citit în rechizitoriu că, la câteva luni, a fost prins cu degetele în uşă de mama lui, care a şi fost închisă ulterior. Până astăzi, el, când vrea să prindă ceva, o cană, un pahar, prinde cu tot pumnul. Nu descleştează degetele”, spune Ioan Baciu.

Mai există însă, pe lângă culoarea pielii şi traumele suferite în primii ani, un alt motiv care influenţează decisiv decizia multor cupluri de români de a nu adopta copii „din sistem”.

Handicapul

„Pe aceştia, în primul rând, nu îi vrea nimeni”, spune Alina Crainic, care s-a specializat în copii cu dizabilităţi.

Câţi sunt în această situaţie?

„În Oradea, din 25 de centre, doar două nu sunt pentru copii cu handicap. Iar cei mai mulţi suferă de retard sever. Când sunt în liceu, îi învăţăm să scrie şi să citească. În străinătate ar avea o altă viaţă, alt fel de îngrijire. Din 2012, regulile pentru adopţiile internaţionale s-au mai relaxat parţial, dar condiţia este ca un copil să fie declarat adoptabil. Asta durează foarte mult, iar copiii cu handicap sever nu au acest timp. Ei trebuie să se recupereze. Se tergiversează foarte mult lucrurile şi, v-am spus, familia biologică e o problemă. Avem acum un caz, doi copii, ambii cu probleme oftalmologice grave, şi am avut ocazia să îi ajutăm cu o operaţie, însă nu s-a putut. De ce? Pentru că o bolnavă mintal nu şi-a dat acordul! La 18 ani, când vor putea decide ei, va fi prea târziu”, avertizează Alina Crainic.

Conferenţiarul Ana Muntean e de părere că statul ar trebui să sprijine familiile care adoptă copii cu handicap: „În America, sau în alte ţări, nu contează dacă iau un copil cu dizabilităţi: oamenii se simt eroi, părinţi şi salvatori în acelaşi timp, dar adoptă şi pentru că serviciile sociale îi ajută. Eu n-aş condamna o familie din România care nu vrea un copil cu dizabilităţi. Am auzit şi situaţii idioate – o familie a adoptat un copil, a descoperit abia ulterior că are un handicap şi atunci a renunţat la adopţie. Cred că un rău mai mare nu i se poate întâmpla unui copil. Dar, cât timp nu există un sprijin pentru aceşti părinţi, nu îi pot condamna că le e frică”.

Sunt străinii soluţia?

Legea nu permite adopţia internaţională decât dacă unul dintre soţi este cetăţean român. Un cuplu fără vreo legătură cu România nu are, deci, nici o şansă.

„Străinilor nu le pasă dacă acei copii sunt de etnie romă sau dacă au handicap. Iar regulile sunt destul de stricte: un copil dat spre adopţie în străinătate e controlat ulterior de Direcţia de Protecţie a Copilului din ţara respectivă. Sunt monitorizaţi ani de zile. Sigur, în orice situaţie pot exista şi abuzuri, dar sunt destui cei care au plecat din ţară când adopţiile internaţionale erau redeschise, copii cu handicap grav, şi care au ajuns oameni!”, spune Alina Crainic.

Ana Muntean consideră că adopţiile internaţionale au fost oprite pentru că politicienii s-au speriat: „Foarte mult a atârnat în balanţă fantoma anilor ’90, acele zvonuri despre adopţii ilegale, zvonuri care au speriat politicienii. Probabil nu era o altă soluţie la acel moment, când s-au interzis adopţiile internaţionale, dar cred că, acum, copiii ar trebui să se bucure de şansa unei familii. Nu sunt însă convinsă că există o reală dorinţă de a ajuta aceşti copii”.

O dorinţă există, totuşi. Întrebarea e dacă suntem dispuşi să mai credităm iniţiative ale politicienilor.

Modificările

Deputatul Florica Cherecheş, unul dintre iniţiatorii proiectului de schimbare a legii adopţiilor, spune că a fost motivată de o istorie personală: „După moartea primului meu soţ, copiii mei au fost adoptaţi de cel de-al doilea soţ, care a vrut ca ei să înţeleagă că suntem o familie, că au un tată. La mine însă a fost mai simplu, nu s-a pus problema de potrivire. Toate astea s-au întâmplat în urmă cu 20-21 de ani. Acum, în schimb, e mult mai anevoios, iar familiile care doresc să adopte se lovesc de foarte multe probleme”.

Potrivit deputatului liberal, una dintre problemele sistemului este că mulţi copii nu sunt nici cu familia naturală, nici cu una adoptivă. Părinţii refuză să-i dea spre adopţie, dar îi lasă în plasament.

Potrivit noilor reglementări adoptate de Guvern, dacă părinţii biologici nu se prezintă la două termene consecutive fixate de instanţă, se consideră că refuză să colaboreze cu autorităţile şi, practic, sunt decăzuţi din drepturi. Mai mult, termenele din instanţă vor fi reduse, iar familiile adoptive vor beneficia de o indemnizaţie lunară de până la 3.300 de lei, în cazul în care adoptă copii cu vârsta de peste doi ani.

În timp ce politicienii consideră că legea va produce o schimbare, conferenţiarul Ana Muntean e reticentă: „Problema e că aceşti copii nu sunt rapid investigaţi. Ancheta socială nu se face în timp util, astfel încât să fie declaraţi adoptabili cât mai repede. Lucrurile stau aşa: există părinţi care, orice ai face cu ei, terapie, suport material, nu vor ajunge părinţi buni pentru copiii lor. O altă problemă este că la noi se copiază modele de legi din alte state fără să se ţină cont că situaţia României nu este deloc comparabilă. Înainte, adopţiile de la noi erau extrem de rare, aproape accidentale, iar România nu are o tradiţie a adopţiilor. Despre copii nu se vorbeşte”.

Tatăl adoptiv al Sofiei-cea-norocoasă este însă încântat de modificarea legii. De pildă, când vine vorba despre formalităţi sau despre scurtarea termenelor din instanţă. „Noi suntem părinţi biologici, aveam trei copii, iar acum o avem şi pe Sofia, şi îl avem şi pe băieţelul care e în plasament. La momentul adopţiei Sofiei aveam, deci, copii. Şi ne-au pus să facem un curs de părinţi, chiar aşa se numea, Curs de părinţi. Şi nu înţeleg de ce. Apoi mai e faptul că se fac multe greşeli. Sunt diverse documente care ajung redactate greşit la instanţă, iar instanţa le respinge. Trebuia să treacă încă 30 de zile până faci altele, şi tot aşa”, spune Baciu.

*

„Am fost la o conferinţă în Cipru, unde se afla şi o doamnă ministru care a spus, în discurs, aceste vorbe: Noi suntem o ţară centrată pe copii! Nu vreţi să ştiţi ce am simţit atunci! Când vor spune şi politicienii noştri aşa ceva?”
Psihologul Ana Muntean

*

Normalii

Până la urmă, obstacolele din calea adopţiei ţin de mentalitate. Iar românii mai au de învăţat la acest capitol, recunoaşte deputatul Florica Cherecheş.

„Copiii îmbătrânesc în sistem şi asta mă doare. Ar trebui să avem o strategie de formare a unei culturi a adopţiei”, crede parlamentarul liberal. „Cei mai mulţi oameni care nu au copii vor să ia unul blond cu ochi albaştri, şi în două săptămâni, dacă se poate. Dar toţi copiii au nevoie de o mamă şi de un tată”.

Încă o dată: Sofia (foto) a fost norocoasă. Soţii Baciu au vrut-o chiar şi aşa, şatenă cu ochi căprui. Dar nu le e uşor.

„Unii nu au înţeles gestul nostru, pentru că fetiţa e romă. Am avut probleme la grădiniţă, iar părinţii celorlalţi copii chiar au făcut o şedinţă, convocaţi de educatoare, pe motiv că fetiţa e hiperactivă. Ni s-a spus să plecăm, urlau după noi pe holuri… Fetiţa nu e hiperactivă. Am dus-o la evaluări şi ni s-a spus că e un copil normal”, spune Ioan Baciu.

În prezent, Sofia merge la o grădiniţă privată, unde a învăţat să cânte şi să spună poezii. Tatăl ei insistă că e un copil foarte cuminte.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€