RO 038. Campionii mondiali dintr-un oraș pustiit

„Welcome to Hunedoara!” scrie pe un banner la intrarea în oraș. Ca simboluri, au fost alese trei imagini, într-o asociere pe care numai o minte fâșneață de primar stăpân pe situație o poate crea:

1) o piscină rotundă, cu apă albastră, înconjurată de șezlonguri albe din plastic;

2) superbul castel neogotic al lui Iancu, fiul lui Voicu și tatăl lui Matia Corvin, regele ungurilor;

3) un tigru de bengal cu figură sobră, cu care, evident, nu e de glumit.

Nu departe, lângă o țeavă de gaz făcând volute și fundițe în fața scărilor de bloc, e un sens giratoriu cu tematică centenară. Deloc subtil, pietrele au fost vopsite toate, formând un tricolor impresionant.

Am constatat acest fenomen umblând prin țară. Cu cât e mai incapabil primarul să astupe gropile din oraș, cu atât mai pregnant trebuie să fie tricolorul.

Să urle la tine, ba sub forma unui drapel enorm, ba sub forma unei clădiri pictate sau a unui sens giratoriu. Patriotismul acoperă totul, iartă totul, in your face.

Nimeni, dar nimeni n-a părut să ne vadă trecând pe zebre, în miezul zilei. Și nici n-a dat să oprească. Sau să ne șteargă măcar cu privirea, cât să ateste minimal că ființăm.

De fapt, era ca și cum n-am fi existat. Asta poate fiindcă șoferii sunt atât de neobișnuiți cu oamenii, pe cât sunt puținii oameni învățați cu mașinile. Parcă te-ai fi întors în anii ’70, când copiii puteau bate mingea pe stradă, la amiază.

Oraș bicefal, cu două primării − una enormă, neoclasică, iar peste drum, una mică, dar strident de modernă, cu absurde arcade grecești încastrate în sticlă, − Hunedoara pare părăsit, gol, mort.

Lângă o intersecție, o femeie fumează ținând între picioare un uriaş urs mov. Nu departe, pe un pod de tablă ruginit care trece peste râul Cerna, o altă femeie aplecată peste balustradă cheamă cu glas mâțâit un cățel abandonat.

În rest, mai nimeni. Terase goale, magazine închise şi case adormite, cu tencuiala căzută pe trotuar.

Un basorelief socialist în care niște siderurgiști cu figuri invincibile împing un căruț de cărbune spune ceva despre istoria recentă a acestui loc, unde acum 30 de ani se produceau anual în jur de 3 milioane de tone de oțel.

Pe atunci, populația era cam dublă față de cea din prezent. Astăzi, în acest oraș unde nu mai oprește niciun tren, au rămas cam 45.000 de oameni.

Singurul loc viu pare să fie piața, unde La Nașu se frig mici și cârnați. Drojdieri bucuroși suflă-n pumni și își freacă palmele, doar e o zi luminoasă. Chiar dacă soarele e aspru, miroase a frunze galbene, iar ușile farmaciilor se închid și se deschid des, vesele.

Se prefigurează o toamnă lungă, în care sănătatea va triumfa. Exact așa cum promite un grafitti de pe treptele Teatrului, în fața căruia se sapă de zor la o arteziană: Sănătate Dragoste Pace.

Nu departe, se vinde la felie „pizza în patru colțuri”. Nu ne-am prins de ce, dar e bună. Taximetriștii fumează super-plictisiți, așteptând clienți care nu se arată.

O gheretă promite „golit, scărmănat și curățat de perne”. Pare o afacere în dezvoltare, cu tehnologie germană, câtă vreme pensionari cu perne în brațe amușină în jurul ei și își fac programări.

Aici, la Hunedoara, într-unul dintre orașele părăsite ale României, un profesor pasionat de robotică a creat în jurul său un nucleu de energie, din care respiră o ființă mică și aparent nesemnificativă, ca ouăle cu pojghiță subțire ținute la incubator.

E pulsul secolului în care trăim.

Romania FIRST: hunedorenii au dat peste cap afișajul

La competiția internațională de robotică FIRST Global (For Inspiration and Recognition of Science and Technology) − desfășurată în august în capitala Mexicului −, echipa României, formată din elevi de la Colegiul Național de Informatică „Traian Lalescu” din Hunedoara, a fost cea mai bună la toate cele cinci capitole de joc.

Adolescenții români au câștigat toate cele 12 meciuri disputate, totalizând cel mai mare număr de puncte. Arbitrii s-au văzut puși în fața unei situații de tip „Nadia Comăneci la Montreal” − și anume dacă este posibil ca afișajul să arate mai mult de 1.000 de puncte, cât era maximum programat pentru un joc.

Liceenii de la „Traian Lalescu” au câștigat mai multe puncte decât kilometrii parcurși de la Hunedoara până în Mexico City.

Competiția FIRST Global este destinată școlilor cu profil informatic din întreaga lume. E un fel de olimpiadă de robotică care testează viitoarele speranțe ale industriilor performante de pe glob.

În România, concursuri de profil FIRST sunt organizate de asociația Nație pentru Educație (program de CSR al BRD−Groupe Société Générale).

Ministerul Educației de la București nu include această competiție în calendarul său oficial. În schimb, cea mai bună universitate tehnică din lume, Massachusetts Institute of Technology (MIT), are anual locuri bugetate integral pentru câștigătorii competițiilor FIRST.

Primăria Hunedoara i-a premiat pe elevii de la Traian Lalescu, iar profesorului Nistor i s-a decernat, la întoarcere, titlul de cetățean de onoare al orașului. Tot Primăria i-a și sponsorizat pe campioni cu o parte din costurile pentru achiziționarea unui al doilea kit de concurs.

*

Echipa campioană se numește RO 038 și a fost formată din Răzvan Vîrtan, Andrei Cunțan, Radu Cîndea, Cristian Budiul, Andrei Lörinczi și Andrei Preda − conduși de profesorul lor de fizică, Mircea Nistor.

Ei nu sunt singurii elevi pasionați de robotică de la Colegiul „Traian Lalescu”. Încă o seamă de băieți și fete, din clasa a VII-a și până într-a XII-a, șurubăresc cât e ziua de lungă într-o fostă sală de clasă transformată în laborator.

Stau chirciți pe un tatami de plastic, încercând să descopere singuri secretele îmbinărilor care pot da viață unui ansamblu de tije și roți.

Cei mari, aproape-absolvenții, lucrează deja cu imprimante 3D, ale căror ace se mișcă în ritm sacadat peste rumoarea de voci vesele, încât par niște hulubi colosali, cu plămâni cât China, care și-au făcut cuibul între patru pereți.

„Ei sunt campioni mondiali la robotică. Mai mult de atât nu se poate. Dar nu putem să le dăm o bursă de merit de 140 de lei pe lună, cum se ia dacă ai media de 9,50 sau ai câștigat o olimpiadă pe județ. Fiindcă nu se acordă bursă de merit decât dacă ai câștigat un concurs care e în calendarul oficial al ministerului”.

Mircea Nistor, profesor de fizică

Clubul Fizitec

Mentorul acestui grup de elevi care au ajuns campioni mondiali într-un domeniu atât de pretențios este profesorul de fizică Mircea Nistor.

Dacă el n-ar fi, nu s-ar povesti despre robotică la Hunedoara.

„De mic m-a interesat aplicabilitatea. De pildă, elevii învață timp de un semestru despre procesele de încălzire și răcire. Dar nu mai ajungem să le și aplicăm la ceva, că în semestrul următor îi învățăm altceva.

Nu le legăm niciodată. Nu legăm nici fizica de matematică. Fiecare își face culoarul lui, iar copiii, deși au învățat integralele la matematică, nu știu să le folosească, fiindcă sunt alte notații, au alte semnificații. Acolo e mereu cu «x», aici poate să fie cu «t», și asta e suficient de bulversant pentru ei.

Am vrut să văd ce înseamnă învățare naturală, adică fără constrângeri, fără lecții din acelea plictisitoare, ci cu provocări, și am încercat să învățăm din mers de toate. Asta se întâmplă de mai mult de 20 de ani.

În plus, am experimentat lucrul cu copii de vârste diferite, din clasa a 7-a până într-a 12-a. Lucrează împreună fără nicio problemă.

A-i pune în bănci după data de fabricație e…, doar așa, să ne îmbătăm cu apă rece. Ei pot fi echipă și peste barierele de vârstă”.

În urmă cu aproape 20 de ani, profesorul Mircea Nistor a fondat un club de informatică centrat pe robotică. Se numește Fizitec.

De aici au plecat câțiva dintre primii antreprenori din domeniul IT de la noi. O parte sunt astăzi părinții acestor copii care se joacă fără sfială cu concepte ce par SF pentru școala românească.

„De ani de zile, în spatele ușilor închise, în incinta acestei clădiri au avut loc experimente ciudate. Zvonuri vorbeau despre mașinării autonome și inteligente”, se spune, auto-ironic, în acest filmuleț despre începuturile roboticii de la Colegiul „Traian Lalescu”.

„Radu venea din clasa a II-a la orele de fizică, că soră-sa n-avea cu cine să-l lase. Mi-l aduc aminte, o mogâldeață de copil, foarte cuminte. Asculta, probabil nu înțelegea nimic, și într-un târziu a venit la mine și m-a întrebat: sâmbătă sunteți la școală? Da, Radu, vrei să vii și tu? Da, aș vrea să construiesc un electromotor. M-a topit!”

Profesorul Mircea Nistor,
despre unul dintre membrii echipei RO 038

*

În laboratorul de la parterul Colegiului Lalescu, elevii care fac parte din clubul Fizitec se simt bine. Ai zice că se distrează.

Dar asta nu le-a afectat performanța școlară, dimpotrivă. O parte dintre ei dețin brevete de invenții decernate la concursuri organizate pentru oameni mari.

Profesorul Nistor este, cu siguranță, un personaj ahead of his time, înaintea timpului său. Gândește educația la modul integrat, lăsându-i pe fiecare dintre micii oameni de știință să-și descopere punctele de interes și atuurile.

„Câteodată mă înfurie că, de pildă, Andrei (ne indică, dintr-o mișcare a capului, un elev aflat deasupra unei mese cu scule − n.r.) și-a luat o dronă pe care n-am completat-o, și o completează, când nouă, acum, ne arde să terminăm robotul.

Dar m-am învățat. Fiecare face cam ce vrea, dar merge nemaipomenit pe termen mediu și lung. Pare debandadă, copiii lasă multă dezordine, lasă mizerie. Acuma, că ați venit dumneavoastră, au mai strâns ceva pe-aicea, dar eu le accept felul lor de a fi.

Sunt lucruri pe care le caută înnebuniți, că nu mai știu pe unde le-au pus, e contraproductiv. Dar… să-i bată pe toți ăia! Dacă ați fi văzut, o sută șaizeci și ceva de țări!”

Profesorul e mândru de elevii săi, campioni mondiali, și nu se mai străduie să-și ascundă această mândrie.

− Când ați făcut senzorii ăia de umiditate și temperatură? întreabă el.
− Aaa, când eram în clasa a 9-a! i se răspunde.

Acum, ucenicii sunt ocupați cu chestii mai importante.

„Știți hârtia grafitată? Are mult grafit în ea și o oarecare conductivitate. O bucățică de astfel de hârtie era senzor și de umiditate și de temperatură, fiindcă grafitul ăla e influențat și de umiditatea din aer, dar și de cât de cald este.

Răspundea, din păcate, la doi factori deodată și nu puteai să-i deosebești unul de altul. Atunci, am mai făcut un al doilea senzor, l-am învelit în bandă adezivă ca să nu îl atace umiditatea, ci numai temperatura, și l-am dat unui program de inteligență artificială Eureka, să deosebească una de alta din maldărul de date pe care l-am obținut.

Și așa am făcut cel mai simplu senzor din lume − costă probabil fracțiuni de bani. Răzvan se duce acum la astfel de competiții, de fizică aplicată cu calculatoare cuantice. Cam cu asta se ocupă copiii ăștia”, explică proful.

În 18 mai 2018, echipa de la Hunedoara și-a primit kitul de joc din care trebuia să își construiască robotul pentru competiția din Mexic. Au fost ocupați toată vara.

În timp ce ei munceau, alți membri ai clubului au participat la Salonul Internațional de Invenții și Inovații „Traian Vuia” din Timișoara. S-au întors cu trei medalii de aur și una de bronz.

Soluția cea mai apreciată a fost un panou care folosește colectoare solare cu module termoelectrice, un domeniu care îi interesează pe cei de la Hunedoara de câțiva ani, ne explică profesorul Nistor.

„E vorba despre un efect termoelectric descoperit acum mai bine de 150 de ani − spune profesorul −, dar pe care numai unii știu să-l folosească.

De pildă, ați auzit de Curiosity, Roverul care e pe Marte. El așa își obține energia electrică. E de ani de zile acolo, pe Marte.

Soarele nu e foarte intens, așa că e incapabil să alimenteze mașinăria aia, care e cât un automobil. Curiosity are câteva kilograme de material radioactiv care sunt mereu fierbinți, și apar modulele astea termoelectrice pe care, dacă le încălzești pe o parte și le ții reci pe cealaltă, fluxul acela de căldură antrenează și electronii în drumul lor, separă plusul de minus și generează, prin miracol, energie electrică.

Una dintre lucrările noastre a fost un panou care avea o lentilă de focalizare, o lentilă Fresnel: se încingea, o răceai cu apă și prin asta îți încălzeai apa, deci nu era doar un panou care genera electricitate, ci și căldură, și, deci, și apă caldă. Panoul se orienta singur după soare și era făcut așa, la nivel de prototip și funcțional”.

A primit medalia de aur.

Șansa țărilor mici

Mircea Nistor e convins că Occidentul trăiește un nou Ev Mediu, fiindcă oamenii au încetat să mai fie interesați de progres tehnologic și își aleg cariere în domenii mai confortabile.

Ar putea fi, spune el, șansa noastră, a țărilor mici; fiindcă, aici, nevoia de a recupera decalajele este presantă, iar creierele caută încontinuu soluţii.

„Pe la 1500, se întâmpla de vreo mie de ani aceeași poveste ca acum. Occidentul, partea asta europeană, își pierduse interesul și apetitul pentru știință și tehnologie, exista Inchiziția, mureai dacă aveai vreo idee neconformă… și s-a stagnat.

Nu întâmplător, ce se întâmplă pe urmă numim Renaștere. Noroc cu Orientul, că arabii, indienii, chinezii au mai mișcat ceva”.

Argumentele lui Mircea Nistor ţin de nivelul la care au ajuns China și India în tehnologia informației, dinamica extraordinară din Coreea de Sud și Singapore, dar și potențialul imens din România.

Și totuși: cum se poate ca o mână de copii dintr-un orășel mono-industrial − unde, de șase luni, nu mai oprește nici un tren − să sfideze toate șansele și să bată tot într-un domeniu ultraperformant?

Povestea de la Hunedoara rezistă numai și numai fiindcă pasiunea este o voință de fier. Și fiindcă un profesor dăruit nu e uitat niciodată de elevii săi.

De pildă, un fost absolvent al Colegiului Lalescu, informatician care trăia la București, s-a hotărât să se întoarcă în orașul natal și să-și înscrie și fiica la clasa fostului său profesor de fizică.

„Fetița a fost transferată de la ICHB, Liceul Internațional de Informatică București, pentru că orașul le devenise de nesuportat. Fetița pierdea cam 3 ore pe zi în trafic”, spune Mircea Nistor.

Tatăl fetei a donat clubului de robotică două imprimante 3D, un dispozitiv CNC (Computer Numerical Control) și o stație de lipit.

„Cea de-a treia imprimantă 3D am primit-o cadou de la un om de afaceri, acum o săptămână. E nou-nouță. Ne-a mai adus și vreo 16 kilograme de filament, n-am avut în viața noastră atâta filament, deci putem printa fără niciun fel de opreliști. Fiica lui mi-a fost elevă cu mulți ani în urmă”.

Și tot un fost elev a donat o parte din banii cu care copiii se vor putea înscrie la competițiile viitoare.

„Nu mai știam nimic de el, spune profesorul Nistor. A făcut rost de adresa mea de email, mi-a scris și apoi ne-a făcut un ordin de plată pentru 20.000 de lei.

Ne-am bucurat foarte tare. Ce faci?, l-am întrebat. Mi-a spus că a vândut un soft de gaming și și că s-a retras undeva ca să-și deschidă o fermă de monede virtuale”.

Trei băieți se plimbă prin Hunedoara. Uite, aici e locul unde mănâncă. Aici e crama unde mai rad câte-o bere. Aici e parcul ăla pe unde ar fi mai bine să nu treci seara, știți voi de ce. Iar aici e traseul pe care are loc Inițierea.

Ai crede că e un ceremonial masonic, dar e doar un joc iscodit de ei. Inițiații trebuie să recunoască obiecte nelalocul lor în peisaj.

De data asta, a fost receptorul singurului telefon cu fise rămas nedemontat, pe care îl vor așeza cu susul în jos. Cine își dă seama e bine primit în gașcă.

Cei trei prieteni, campioni mondiali la robotică, se plimbă pe străzile goale, povestind. Ne arată locuri-cheie, se întristează de pustiul din orașul lor. Însă în tonul lor descifrezi, încă de pe acum, germenii nostalgiei care-i va măcina pe toți cei care pleacă.

O să le fie dor de pustietatea asta.

Băieții sunt încă elevi, colegi, dar nu pentru multă vreme. Viitorul e deja foarte aproape. Acum povestesc de toate, râd, sunt relaxați și, mai ales, isteți foc. Pe deasupra, sunt articulați, politicoși, de-a dreptul înțelepți.

Păcat că vor pleca fiecare, la ceas sortit, spre lumi ceva mai puțin pustii. Deja aplică pentru universități din afară, fac planuri, visează.

E doar o chestiune de timp până vor părăsi orașul Castelului, locul unde pietonii nu există, pentru că șoferii nu-i văd, fiindcă sunt atenți la tricolor.

Acestea sunt frânturi din ce ne-au povestit Andrei, Andrei și Răzvan.

„Tot ce se mai întâmplă aici se întâmplă în jurul Castelului. Dacă nu ar fi Castelul, orașul ar fi total lipsit de orice identitate. Doar acolo se mai petrec uneori concerte, evenimente.

Ca multe orașe ale României, Hunedoara e un oraș al exodului masiv. Indianul care a preluat fabrica amenință periodic că, dacă statul nu îl sprijină, își ia jucăriile și pleacă. Tigrul ăla de la zoo cică a fugit odată, dar l-au adus înapoi.

Vezi turnul ăla de apă? În câteva zile i-au tăiat scara de metal pentru fier vechi. În rest, toate clădirile astea frumoase sunt abandonate. Acolo, pe deal, lângă castel, cică se face un hotel, de către cineva cu spate și bani mulți.

Aici, la terasa asta, mai venim uneori, să mâncăm pizza. Și mai mergem la noul cinema, unde popcornul e bun, dar de nachos e bine să nu te atingi”.

„Ne-am resemnat că nu ne vom întoarce la totul gata, că vom fi cei care vor trebui să construiască”.

Răzvan Vîrtan, elev în clasa a XII-a la
Colegiul Național de Informatică din Hunedoara

„Eu repar pick up-uri. Andrei are mâna cea mai ușoară și tehnică la lipit… Eu acum joc șah la nivel competițional, dar vreo trei ani am fost pasionat de popice. Doar pentru că era un prof mișto la Clubul Copiilor.

Pe vremuri umbla la recrutat tineri pentru popice, azi un sport pe cale de dispariție. Un om, un singur om poate schimba totul.

Vezi colegiul ăla? Era cel mai tare din oraș cândva. Până proful nostru s-a mutat de la ei la noi. În rest, mai nimic pe-aici. Pentru orice, inclusiv tren, mergi cu un autobuz 20 de kilometri mai încolo, la Deva”.

„La Castel ce se mai petrec evenimente. E bine că l-au renovat. Dar acum au virat-o spre senzaționalism, spre povestea cu tortura. Se pare că prinde la turiști, mai ales în țara lui Dracula.

Normal, toți cred că e castelul lui Dracula, câtă vreme la gherete se vând tricouri cu oameni trași în țeapă.

Și noi, când am fost la campionatul mondial de robotică din Mexico City, am ales ca simboluri Transilvania și Castelul, mândria orașului”.

„Implicarea și nivelul la care s-a ajuns în timp atât de scurt ne arată că noi chiar avem oameni cu care să facem treabă. Dacă măcar o parte din oamenii ăștia rămân în România, lucrurile nu au cum să meargă prost. E surprinzător că suntem atâția. Suntem foarte mulți. Dintr-o dată am ajuns să fim cu miile și nimeni nu-și imagina că o să ajungem atâția”.

Andrei Lörinczi, elev în clasa a XII-a la
Colegiul Național de Informatică din Hunedoara

„Chiar nu ne-am așteptat să câștigăm, să batem Japonia, China și Statele Unite. Dacă nu era proful? Nu știu cum ar fi fost. Cred că rău.

El a adus lumina în viețile noastre, ne-a mentorat, ne-a motivat, ne-a eliberat cumva de sub tirania școlii. Ne-a făcut să vedem lumea altfel, ne-a făcut să visăm departe, foarte departe…”