Recitind "Idiotul"

Mihnea Măruță

Redactor

Am recitit de curând cartea care m-a influențat cel mai mult în adolescență − Idiotul lui Dostoievski.

Nu mai țineam minte mare lucru: doar inocența lui Mîșkin, care nu face calcule în relațiile cu alţii și nici nu urmărește vreun obiectiv, în sensul acela pe care îl deprindem de mici – dacă fac asta, se poate întâmpla asta, deci e mai bine să (nu) o fac.

Mîșkin nu e un șahist al vieţii, nu-și gândește mutările dinainte, ca-ntr-un arbore al reacțiilor, nu-și programează intervențiile și nu e pragmatic. E chiar opusul pragmatismului.

E totalmente deschis: nu joacă un rol, nu se protejează și nu se dă drept altcineva.

Nu se promovează deloc pe sine, cum am spune astăzi.

E considerat idiot pentru că, deși înțelege ce se întâmplă, chiar la un nivel mult mai adânc al implicațiilor, nu se folosește de această înțelegere ca de un mijloc.

Continuă să spună adevărul de fiecare dată când e întrebat, pentru că aşezarea sa sufletească este incompatibilă cu omiterea intenționată a fragmentelor care i-ar putea fi defavorabile.

*

Ar fi interesantă, pentru cercetătorii din domeniul neuroștiințelor, dar și pentru teoreticienii literaturii, o scanare comparativă a creierului unui om care citește aceeași carte la interval de 20 sau 30 de ani.

Conexiunile pe care le faci în tinerețe sunt, în mod normal, mult mai puține decât cele de după 40 de ani.

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Însă mai important e ceea ce rămâne dincolo de timp, persistența inexprimabilă, ceea ce rezonează cu tine și prima oară, și a doua, eventual și a treia oară, pentru că acolo rezidă mesajul care e numai al tău, acolo ești tu-cel-neschimbat, și acolo te întâlnești cu scriitorul pentru totdeauna.

În cazul Idiotului, abia acum pot să formulez sentimentul pe care l-am trăit atunci și pe care l-am regăsit cu uimire: totala vulnerabilitate a omului care nu minte și paradoxala ei forță asupra tuturor celorlalți (care mint).

E un magnetism pe care îl exercită omul care nu se ascunde, ca o reamintire că, atunci când suntem singuri cu noi înșine, fiecare își dorește, conștient sau nu, să nu mai aibă nevoie de strategii și de tertipuri, să fie sincer și gol ca-n grădina Edenului.

Prințul Mîșkin e tot ce nu ne mai permitem a risca să fim.

Din cauze sociale, din educație sau pur și simplu pentru că suntem slabi.

*

Într-o scrisoare din 1868, vorbind despre Idiotul, Dostoievski îi spune unei nepoate că „ideea principală a romanului este de a reprezenta omul cu adevărat frumos”.

Iar asta se leagă cu o problemă care ne preocupa foarte mult pe noi, adolescenţii anilor ’80: ridicolul.

Omul frumos, cel care se dăruiește fără contabilitate de sine, nu doar că e mereu vulnerabil din această cauză, dar nu poate fi decât ridicol.

Este o idee pe care o dezvoltă psihiatrul Ion Vianu în eseul „Frumusețea va mântui lumea – comentarii la o temă dostoievskiană”: prințul Mîșkin − la fel ca și cealaltă figură hristică din Idiotul, Ipolit Terentiev (anarhistul în vârstă de 18 ani care știe că nu mai are mult de trăit și își ratează sinuciderea) − e ridicol în aparițiile sale, ca un clovn care „ratează sistematic ceea ce vrea să întreprindă”.

E ridicol felul în care se îmbracă (pentru că a aterizat în societate dintr-un spațiu protejat și atemporal), e ridicol felul în care vorbește (pentru că oferă toate detaliile atunci când spune o poveste), e ridicol felul în care ia decizii (pentru că ele exprimă integral ceea ce simte în acel moment).

Frumusețea bunătății – căci acesta e idealul uman pe care își propune să-l construiască Dostoievski, pe model platonician − nu e de pe această lume: e stranie, deconcertantă și, la o adică, nu știm cum să ne purtăm în prezența sa.

Așa mi-a venit o întrebare care m-a dat peste cap înainte de a scrie această pseudo-cronică de carte: cine, dintre cei pe care îi cunosc cât de cât, este un om frumos?

Cine e altruist și deopotrivă neascuns, vulnerabil și ridicol?

V-aţi gândit așa? Cine, dintre întâlnirile noastre, e un om bun fără rest? Dacă există, îl urmăm ca pe un model? Îl tratăm diferit? Îl protejăm, la nevoie, de spaimele celorlalți?

Sau îl considerăm idiot?

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€