Recitind "Idiotul"

Mihnea Măruță

Redactor

Am recitit de curând cartea care m-a influențat cel mai mult în adolescență − Idiotul lui Dostoievski.

Nu mai țineam minte mare lucru: doar inocența lui Mîșkin, care nu face calcule în relațiile cu alţii și nici nu urmărește vreun obiectiv, în sensul acela pe care îl deprindem de mici – dacă fac asta, se poate întâmpla asta, deci e mai bine să (nu) o fac.

Mîșkin nu e un șahist al vieţii, nu-și gândește mutările dinainte, ca-ntr-un arbore al reacțiilor, nu-și programează intervențiile și nu e pragmatic. E chiar opusul pragmatismului.

E totalmente deschis: nu joacă un rol, nu se protejează și nu se dă drept altcineva.

Nu se promovează deloc pe sine, cum am spune astăzi.

E considerat idiot pentru că, deși înțelege ce se întâmplă, chiar la un nivel mult mai adânc al implicațiilor, nu se folosește de această înțelegere ca de un mijloc.

Continuă să spună adevărul de fiecare dată când e întrebat, pentru că aşezarea sa sufletească este incompatibilă cu omiterea intenționată a fragmentelor care i-ar putea fi defavorabile.

*

Ar fi interesantă, pentru cercetătorii din domeniul neuroștiințelor, dar și pentru teoreticienii literaturii, o scanare comparativă a creierului unui om care citește aceeași carte la interval de 20 sau 30 de ani.

Conexiunile pe care le faci în tinerețe sunt, în mod normal, mult mai puține decât cele de după 40 de ani.

Însă mai important e ceea ce rămâne dincolo de timp, persistența inexprimabilă, ceea ce rezonează cu tine și prima oară, și a doua, eventual și a treia oară, pentru că acolo rezidă mesajul care e numai al tău, acolo ești tu-cel-neschimbat, și acolo te întâlnești cu scriitorul pentru totdeauna.

În cazul Idiotului, abia acum pot să formulez sentimentul pe care l-am trăit atunci și pe care l-am regăsit cu uimire: totala vulnerabilitate a omului care nu minte și paradoxala ei forță asupra tuturor celorlalți (care mint).

E un magnetism pe care îl exercită omul care nu se ascunde, ca o reamintire că, atunci când suntem singuri cu noi înșine, fiecare își dorește, conștient sau nu, să nu mai aibă nevoie de strategii și de tertipuri, să fie sincer și gol ca-n grădina Edenului.

Prințul Mîșkin e tot ce nu ne mai permitem a risca să fim.

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Din cauze sociale, din educație sau pur și simplu pentru că suntem slabi.

*

Într-o scrisoare din 1868, vorbind despre Idiotul, Dostoievski îi spune unei nepoate că „ideea principală a romanului este de a reprezenta omul cu adevărat frumos”.

Iar asta se leagă cu o problemă care ne preocupa foarte mult pe noi, adolescenţii anilor ’80: ridicolul.

Omul frumos, cel care se dăruiește fără contabilitate de sine, nu doar că e mereu vulnerabil din această cauză, dar nu poate fi decât ridicol.

Este o idee pe care o dezvoltă psihiatrul Ion Vianu în eseul „Frumusețea va mântui lumea – comentarii la o temă dostoievskiană”: prințul Mîșkin − la fel ca și cealaltă figură hristică din Idiotul, Ipolit Terentiev (anarhistul în vârstă de 18 ani care știe că nu mai are mult de trăit și își ratează sinuciderea) − e ridicol în aparițiile sale, ca un clovn care „ratează sistematic ceea ce vrea să întreprindă”.

E ridicol felul în care se îmbracă (pentru că a aterizat în societate dintr-un spațiu protejat și atemporal), e ridicol felul în care vorbește (pentru că oferă toate detaliile atunci când spune o poveste), e ridicol felul în care ia decizii (pentru că ele exprimă integral ceea ce simte în acel moment).

Frumusețea bunătății – căci acesta e idealul uman pe care își propune să-l construiască Dostoievski, pe model platonician − nu e de pe această lume: e stranie, deconcertantă și, la o adică, nu știm cum să ne purtăm în prezența sa.

Așa mi-a venit o întrebare care m-a dat peste cap înainte de a scrie această pseudo-cronică de carte: cine, dintre cei pe care îi cunosc cât de cât, este un om frumos?

Cine e altruist și deopotrivă neascuns, vulnerabil și ridicol?

V-aţi gândit așa? Cine, dintre întâlnirile noastre, e un om bun fără rest? Dacă există, îl urmăm ca pe un model? Îl tratăm diferit? Îl protejăm, la nevoie, de spaimele celorlalți?

Sau îl considerăm idiot?