Radu Paraschivescu: "Să nu ne ferim de cuvinte: sunt foarte mulţi proşti"

Cel mai recent volum publicat de Radu Paraschivescu, "Cartea râsului și a cercetării", e un clasor al imposturii contemporane, de la scriitorii din pușcării la micii șamani TV care promit slăbitul-minune cu câteva tuburi de pastile extrase din plante sau pietre.

Autorul trece granița și nu-i iartă nici pe deja celebrii cercetători, fie ei britanici sau de altă naționalitate. Numeroasele lor descoperiri inutile, din categoria "un pahar de vin roșu echivalează cu o oră la sală", sunt inventariate și comparate cu mult umor.

Am căutat, într-un dialog cu Radu Paraschivescu, să descopăr sursa credulității față de toate aceste goange, cum le spune el. Am ajuns să vorbim foarte serios despre sărăcia, dezolarea și ignoranța în care trăiesc milioane de români.

*

− Citind "Cartea râsului și a cercetării", am dat peste acest cuvânt care m-a îngrozit: autorlâc. Vă rog să-l explicați cititorilor.

Radu Paraschivescu: Autorlâcul are o rezonanță turcească și, de aceea, multă lume presupune și o intenție peiorativă. Nu vreau să generalizez, dar există situații în care teminația asta arată că nu e totul chiar în regulă.

Amantlâc, la fel. Crailâc. Sunt lucruri care, de obicei, dau o notă negativă, dacă nu chiar defăimătoare. Autorlâcul, spre deosebire de condiția de autor propriu-zis, presupune un comerț precar − ceea ce creezi sau te faci că produci cu cartea.

Autorlâcul din "Cartea râsului și a cercetării" este acel tip de pseudo-literatură pe care o scriu cei aflați în detenție și care au găsit aici o scurtătură către scurtarea detenției. De ce au reușit să găsească scurtătura asta?

Pentru că era în lege. Am vorbit cu oameni din justiţie care mi-au spus: Judecătorii nu aveau ce face. Trebuia să le dea drumul.

Și am întrebat: − Bun, dar dincolo de litera legii, nu intervine și spiritul ei? − Da, dar trebuie să respectăm legea.

Bun, dar respectând legea, nu trebuie să-ți respecți și discernământul, şi sistemul de valori, și informația primară care-ți spune că un om cum e Cristian Borcea nu poate scrie o carte?

Nu poate scrie nici un bilet de tramvai, pentru că nu are deprinderile elementare pentru așa ceva.

− Dar are alte talente.

− Are alte talente, pentru alea și plătește. Deci, autorlâcul se referă mai degrabă la aceşti falși autori care asumă o condiție cu totul străină pentru a ieși dintr-un impas în care au intrat din propria vină.

Sigur că autorlâcul mai poate însemna și tipul ăsta inflaționist de cochetare cu literatura, în care toată lumea scrie.

− De la Titu Maiorescu încoace.

− Da. Dar înainte aveai niște filtre, pe de-o parte bune, pentru că opreau impostorii, pe de altă parte proaste, fiindcă opreau și talente. Și dacă înainte aveai strunga asta a ideologiei, a cenzurii, a surdinei, de vreo 2-3 decenii încoace ai o liberalizare totală, care vine cu riscurile de rigoare.

Fiecare fenomen de genul ăsta produce niște efecte secundare. Efectul secundar aici este creșterea galopantă a imposturii. La asta mă refer când vorbesc de autorlâc: toată lumea scrie.

"... autorlâcul, în general, ține de acea iluzie a fiecărui om din România că în el se află un scriitor. Are penița de scriitor, simte o gheară care-i sfâșie prometeic ficatul și, de acolo, din sfâșierea aia, trebuie să-i vină marile idei și să erupă magmă prozastică sau poetică sau eseistică, și asta face că și pompierul voluntar, și chelnerul, și cântărețul de muzică populară și mai știu eu cine, jucătorul de hochei, toată lumea poate deveni scriitor".

Radu Paraschivescu

*

− Paradoxal, piața de carte din România e cea mai mică din UE.

− Da, în mod sigur e cea mai mică. Ultimele studii indică o piață de vreo 65 de milioane de euro, la care, dacă adaugi și piața de carte la chioșc, poţi să zvâcnești spre un 75 de milioane, maximum 80. Mai mult, în niciun caz.

Asta în condițiile în care Ungaria, care e o țară de două ori mai mică, are o piață de carte de trei sau de patru ori mai mare. Și-n condițiile în care în Germania, de pildă, e vorba despre un nivel de miliarde de euro. Miliarde. Nu zeci de milioane, nu sute.

Suntem puchinoși din punctul ăsta de vedere, iar editorii se aprovizionează cu două baloane de oxigen − târgul de vară și târgul de toamnă.

Deci, Bookfest-ul și Gaudeamus-ul sunt cele două teste care ne spun nouă că încă avem semne vitale, că pulsul e, dacă nu normal, în orice caz satisfăcător, și că avem de ce să sperăm și pentru cine să ne facem meseria.

− La ultimul mare târg de carte am avut, de altfel, și un eveniment dedicat autorlâcului.

− Am avut. Cenaclul Rahova. Știu, m-am întâmplat pe-acolo în imediata apropiere și am văzut nu numai evenimentul, ci și felul în care a ricoșat el în conștiința publică a unora și în ceea ce ține de conștiință publică la alții. Și felul în care a fost înțeles sau răstălmăcit.

Pentru că nu toată lumea a înțeles exact ce s-a petrecut acolo, iar unii dintre cei care au comentat evenimentul i-au dat o cu totul altă turnură.

Ca să precizăm: a fost o dublă lansare "penală", Adrian Năstase și Dan Voiculescu. Lansați de Editura Rao, care nu e la prima opțiune de tipul ăsta.

Acolo au mai apărut Virgil Măgureanu şi tot felul de domni şi doamne. Iar editura pare să fie îngăduitoare cu acest tip de oameni.

Ok. Ce s-a întâmplat mai departe: ca să se ferească de admirația năvalnică a cititorilor, editorii i-au pitit pe cei doi autori undeva în mijlocul standului, încurcând pe toată lumea.

Și pe cei care voiau să vândă, adică oamenii editurii, și pe cei care voiau, poate, să cumpere. Nu doar Dan Voiculescu și Adrian Năstase, că mai erau cărți la Rao. Și pe cei care erau pe-acolo și voiau să se uite la rafturi, să vadă oferta.

În mod normal, așa ceva nu se face la stand. Se face în afara standului, mai ales că acolo era un loc foarte bun acolo. Eu știu cum arată standul lui Rao, suntem vecini. Iar o editură care vrea profit și vrea o asistență numeroasă are grijă să-și pună vizitatorii în postura cea mai avantajoasă.

Or, după ce a fost semnalat că acolo se lansează niște oameni cu probleme, și asta nu e neapărat un fapt cultural, și după ce Lidia Bodea (directorul general al Editurii Humanitas − n.r.) și-a dat demisia din Consiliul Editorilor, am văzut reacții de genul: Ea e o fată simpatică, dar n-a judecat cu mintea ei, a fost pusă!

Asta venind din partea editorului de la Rao. Deci, Gabriel Liiceanu e diavolul, Lidia e o biată păpușă care n-are cu ce gândi și care, atunci, copiază și preia automat ce i se spune.

Cealaltă reacție, de o imbecilitate uriașă, este că Editura Humanitas încearcă să taie profitul Editurii Rao.

− Din invidie?

− Da, din invidie. Noi nepublicând așa ceva, chinuindu-ne cu Cărtărescu și Boia și Pleșu... mă rog.

Repet, dacă Rao ar fi urmărit profit, i-ar fi scos pe cei doi în fața standului și ar fi avut public. Așa cum au făcut la toate celelalte lansări și așa cum face orice editor care vrea să vândă cartea.

De asta se leagă autorlâcul de la Gaudeamus, iar autorlâcul, în general, ține de acea iluzie a fiecărui om din România că în el se află un scriitor.

Are penița de scriitor, simte o gheară care-i sfâșie prometeic ficatul și, de acolo, din sfâșierea aia, trebuie să-i vină marile idei și să erupă magmă prozastică sau poetică sau eseistică și asta face că și pompierul voluntar, și chelnerul, și cântărețul de muzică populară și mai știu eu cine, jucătorul de hochei, toată lumea poate deveni scriitor.

Nu e chiar așa. Adică a fi scriitor nu înseamnă a respira un alt tip de oxigen și nu înseamnă a avea un regim de calorii culturale cu totul diferit față de restul oamenilor, dar nu oricine poate fi scriitor și nu oricine are de spus lucruri interesante celorlalți.

Și aici intervine cealaltă parte dăunătoare a cenaclului Rahova – faptul că au bagatelizat meseria de scriitor. I-au făcut pe oameni să creadă că e accesibilă.

Au banalizat-o și au dus-o în ridicol. Dacă George Becali poate scrie cinci cărți în câteva luni − iar despre cărțile alea nu mai vorbim, e altă poveste −, atunci oricine poate scrie.

Ceea ce e valabil și pentru ceilalți din Dosarul Transferurilor, și pentru alți oameni, de tip Dan Diaconescu sau Ioan Niculae.

− Vorbiți și acum, și în carte, despre un întreg spectru de impostură.

− Da. Iar asta este impostura fără efecte concrete asupra organismului. E o impostură care nu-ți dă boli, nici de piele, nici de plămâni, nici cu transmitere sexuală. Poate textuală. Dar e o impostură aparent mai puțin vinovată.

Impostura vinovată cu adevărat este cea pe care o întâlnim la televizor și pe internet, acea impostură medicală care-ți recomandă tot felul de leacuri, pilule și substanțe din partea unor oameni care n-au legătură cu fenomenul.

Pentru că recomandările sunt făcute la posturile de televiziune care îngăduie așa ceva, și CNA-ul îngăduie așa ceva. Sunt făcute cu binecuvântarea televiziunilor și fără ca oamenii care conduc acele televiziuni să se întrebe: Măi, dar nu cumva e periculos ceea ce se întâmplă aici?

− În volumul acesta aveți o secțiune destul de generoasă pentru pastiluțe și cure-minune de slăbit.

− Da. Şi dacă sunt luate ca atare, dacă sunt urmate sugestiile și indicațiile acelea, poți ajunge în mari impasuri. Poți să nu te mai ridici de jos.

În momentul în care cineva îți promite că, luând nu știu ce pastilă, slăbești 18 kile pe săptămână, trebuie să te duci să-l reclami.

Reacția sănătoasă asta ar fi: să dai o fugă la Poliție sau la Parchet  și să spui − Cineva s-ar putea să-și bată joc de viața noastră.

Sigur, în anumite situații, omul care face acest gen de recomandări deține un post de televiziune.

Și atunci nimeni nu-l poate controla, în afară de CNA. Dar CNA-ul, pe lângă mici gesturi absolut scenografice, se complace într-un soi de picoteală.

− În ultima vreme nu mai reușesc nici să facă ședințe, din lipsă de cvorum.

− Da. N-au cvorum. N-ar trebui să fie complicat, adică oamenii par că ar fi buni la capitolul comunicării. Și ar putea să-și comunice acest adevăr simplu: Trebuie să ne întâlnim miercuri, la 4. Ca să discutăm următoarele cinci chestiuni.

Dar ei nu se întâlnesc. Din când în când, mai dau câte-o amendă. Simbolic. Cel care o primește mai degrabă râde decât e pus într-o situație delicată. Și nu se întâmplă mare lucru.

Asta este a doua parte a imposturii. Este o impostură tolerată, încurajată, și care relativizează altceva. Relativizează medicina adevărată.

În momentul în care vine un om care doinește în județul Teleorman, întâmplător Teleorman, și îți recomandă în aceeași răsuflare și-o loțiune împotriva chelitului, și ceva pentru reumatism, și ceva pentru bătături, și ceva pentru ficat, începi să te întrebi dacă nu cumva am luat-o razna.

− Cum vă explicaţi că există un segment consistent de public care nu-și pune întrebări?

− Pentru că și în România, ca în alte țări, sunt mulți oameni fără informație, fără discernământ, sunt oameni săraci, disperați și naivi. Combinația asta produce efectele de care vorbeați. La fel ca la alegeri.

La alegeri, dacă vii cu o promisiune bine formulată, vei fi crezut. Aduceți-vă aminte că Dan Diaconescu a trecut pragul electoral cu un program pe care, dacă-l citiți acum, e foarte greu să vă opriți din râs, adică trece foarte bine de SF.

− Parcă promitea bani...

− Da, dă 25.000 de euro fiecărui român care vine să-i ceară. Cu condiția să-și înceapă o afacere. Păi, eu pot să mă duc să cer 25.000 de euro și, dacă mă întreabă care este afacerea, zic: trecerea timpului. E o afacere.

− Adevărul este că se poate investi foarte bine în asta.

− Da. Pe urmă, el mai propunea înființarea unui fond pe care să-l controleze tot el și din care să dea, în mod comunist, fiecăruia după nevoi.

Propunea tot felul de bazaconii, printre care creșterea tuturor salariilor, creșterea tuturor pensiilor − nu se spunea de unde și pe ce bază, dar și suprimarea tuturor taxelor și impozitelor. Țin minte și fluturașii pe care-i arunca partidul lui Dan Diaconescu.

Și sunt oameni care citesc și cred. Zic: Uite, în sfârșit, da' de ce n-a fost încurajat omul ăsta până acum?! Nu l-au lăsat să vorbească, bandiții!

Și, cu aceste povești, omul a intrat în Parlament. Nu e singurul exaltat și nu e singurul om care n-avea ce să caute în Parlament și-a ajuns acolo.

Dar vreau să vă spun că asta face combinația dintre lipsă de discernământ, sărăcie, disperare și naivitate. Și prostie. Să nu ne ferim de cuvinte: sunt foarte mulți proști.

− E o carență de sistem al educației?

− Cred că da. Sunt oameni care, din motive diferite, n-au dat pe la școală. Unii n-au putut, pe alții nu i-a interesat, alții au disprețuit școala. Se perpetuează încă o teorie idioată, și anume că școala, fiind un element de represiune pe vremea lui Ceaușescu, trebuie suspendată, pusă între paranteze.

E bine să te educi tu altfel, nu prin școală. Cei care judecă așa n-au auzit de Spiru Haret, n-au auzit de Asachi, n-au auzit de marii oameni din învățământul nostru.

Ei cred că totul a început cu Nicolae Ceaușescu și cine mai era ministru la învățământ. Ei bine, pentru oamenii săraci, acest tip de impostură este posibil și crește.

Și dacă nu i se va pune capac tare și cu amenzi drastice, acest tip de impostură va crește și mai mult. La fel cum au crescut jocurile piramidale. E aceeași situație. Un joc piramidal nu poate înflori în Danemarca.

Nu veţi găsi Caritas în Danemarca și Norvegia, decât dacă Danemarca sau Norvegia ar fi avut enorm de suferit în război și ar fi fost pustiite și sărăcite. Poate, atunci, așa ceva ar fi prins.

Dar într-o țară bine așezată, într-o țară în care oamenii respectă legile, își pun întrebări și știu exact valoarea lucrurilor, așa ceva nu are cum să prindă. N-o să găsiți FNI în Finlanda.

O să găsiți și acolo câte un om corupt, de care lumea află cu stupefacție, cum a fost premierul Islandei, și care pleacă. Roșește și pleacă. La noi, lucrurile astea au fost posibile.

La începutul anilor '90, așa ceva a fost monedă curentă. Caritas, Gerald, Mondo Prosper, SAFI, FNI... Categoria asta avea un termen foarte simpatic, așa, de jucărie, ceva diminutival care le descria pe toate Era un cuvânt-umbrelă, dar nu mi-l amintesc acuma.

Ei bine, impostura de tip medical și cea de tip literar, autorlâcul, vin tot din această "celulă moale", cum zicea Titu Maiorescu. Celula valahă e moale. Fiind moale, admite și așa ceva și nu se scandalizează, nu se revoltă.

− Pe un site cu soluții de slăbit și conspirații am găsit un articol despre faptul că te poți vindeca de cancer singur, în trei săptămâni...

− Așa mult?

− ... iar trei articole mai jos, era o listă cu alimente despre care eram avertizați că ne vor pune în pericol de a face cancer. Sunt convinsă că există oameni care le citesc pe amândouă cu aceeași seninătate.

− Absolut! Da! Și le cred pe amândouă. Și nu admit că ele se pot exclude unul pe altul, puse față în față. Ar trebui să aibă un filtru. Nu.

Și în cartea asta pe care am scris-o sunt două descoperiri care se bat cap în cap cu vânătăi mari, dar asta nu împiedică pe nimeni care le descoperă să facă mai departe carieră.

Una este că s-a descoperit nemurirea. În sfârșit! Și toată lumea e veselă, o să trăim 714 ani! Câteva zile mai încolo, alt grup de cercetători constată că, peste puțină vreme, omenirea va dispărea. Și atunci, ce concluzie tragi?

Că dispari, dar dispari din calitatea de nemuritor. Ceea ce-i o mare consolare. Te duci naibii, dar te duci naibii știind că, de fapt, nu mori. Sunt multe lucruri de genul ăsta.

Dar, spre deosebire de impostura noastră − care de multe ori e rentabilă, fiindcă îți aduce fie libertate nemeritată, fie câștiguri −, impostura din Occident e doar caraghioasă.

Nu te învinețește, nu-ți creează mari dezavantaje de sănătate, mari dezechilibre. Mai degrabă vrea să te remonteze psihic. Să-ți spună că e bine oricum ai arăta, orice mănânci, că poți să faci orice.

Vrei să slăbești? Mănâncă ciocolată! Eu am mâncat ciocolată și n-am slăbit. Ani de zile.

Vrei să ai un corp bine lucrat și armonios? Bea vin roșu! Nu are rost să mai mergi la sală, bea vin.

Dacă ai cămașă roz, câștigi cu vreo 1500 de dolari mai mult decât dacă nu ai cămașă roz și nu vii cu ea la serviciu.

Dacă te culci târziu, e foarte bine. Ești teribil de inteligent. Dacă te culci foarte târziu, frizezi genialitatea. Dacă ești femeie și ai fundul mare, e semn de istețime.

În toate astea, nimic nu-i de rău! Ai drogul ăsta presărat peste masa zilnică și te gândești că totul va fi bine.

"Să crezi că există detoxifiere?! Nu există așa ceva. Orice medic de meserie îți spune asta. Este o goangă, este un moft. Dar sunt oameni dispuși să vândă asta. Naivitatea e o chestiune planetară".

*

− Vi i-ați închipuit vreodată pe aceşti cercetători?

− Am încercat de câteva ori. Cred c-am tras niște porții de râs cosmic, pentru că nu pot să cred că s-au putut lua în serios vreodată. Ar fi trist să se fi luat în serios.

Inclusiv un celebru nutriționist britanic, care asigură lumea că micul dejun e o masă, în general, inutilă. Noi știm altfel și toată lumea spune altfel. Dar el vine și spune că el nu ia micul dejun. Și ăsta e argumentul științific: Nu-l iau, deci nu-l luați nici voi!

A primit și premii! Și nu premii de umor, ci premii pentru aport în domeniul nutriționismului. Pericolul ăsta este, să pui între paranteze medicina adevărată.

Întâmplător, la Gaudeamus s-a lansat și cartea Simonei Tivadar, care este un medic nutriționist foarte bun, şi, la un moment dat, cărțile noastre s-au întâlnit în această alianță întâmplătoare împotriva prostiei și imposturii.

Să crezi că există detoxifiere?! Nu există așa ceva. Orice medic de meserie îți spune asta. Este o goangă, este un moft. Dar sunt oameni dispuși să vândă asta. Naivitatea e o chestiune planetară.

După Cupa Mondială din Argentina, în '78, un amator de fotbal cu instinct comercial a vândut pungi cu iarbă de pe stadionul unde se jucase finala. Și-a mai vândut și niște pungi cu aer de Buenos Aires.

Și au existat oameni care au cumpărat asta, mari colecționari, din Rusia, din China... Dacă asta se poate, atunci se poate să te și detoxifiezi.

− Pe lângă site-urile care-ți spun că te poţi vindeca singur de cancer, sunt cele cu panoul de siguranțe de sub Bucegi, apoi cele care rescriu istoria. Și afli, de pildă, că Primăvara de la Praga a fost un act de salvare a Cehoslovaciei de către Rusia.

 Știu. Da. Sunt și impulsuri revizioniste. Dar asta cu propaganda e veche de când lumea. Să nu uităm că Goebbles, care era ministrul propagandei, asta spunea: Dacă repeți o minciună la nesfârșit, ea va deveni adevăr.

Și asta se întâmplă și aici: dacă tot pisezi cu asta, dacă repeți de trei ori pe zi, la un moment dat oamenii te vor crede. La fel cum noi ne amintim, chipurile, nişte întâmplări de mai demult, dar ni le amintim așa cum am fi vrut să se întâmple, și în care noi avem rolul bun. Și ne autoconvingem treptat că ele chiar s-au întâmplat așa.

Ele nu s-au întâmplat câtuși de puțin așa! Dar, repetându-ne lucrul ăsta, ajungem să-l credem și ajungem să-l povestim și altora. Și, la un moment dat, chiar ajungem să credem că așa s-a și întâmplat.

− Fake it till you make it.

 Exact. Așa e și aici. Trebuie despărțite apele, totuși. Site-urile alea pline de bazaconii au avut și la noi niște reprezentanți. Defunctul Lorin Fortună, de exemplu, era o arteziană de asemenea lucruri. Și putea ține ecranul 5 ore pe noapte vorbind despre șerpilieni, vulturieni, nu știu...

− S-ar putea să înceapă să vorbească și politicienii despre aceleași subiecte, în câțiva ani.

 S-ar putea și asta. Iarăși, trebuie să practici nişte reflexe, și de veghe civică, și de discernământ. Și să le spui și celor din jurul tău cum se desparte grâul de neghină.

Există niște proceduri simple: niște surse de istorie corect citită, niște studii de documentare autentică. Una e studiul de bibliotecă și de arhivă, și alta este elucubrația, zvonistica asta manipulatorie care, observ și eu, începe să prindă tot mai bine.

Dar trebuie să-i spui omului care e pericolul, trebuie să i-l arăți. Altfel, el va crede că bieții cehoslovaci abia așteptau să fie mântuiți de cineva și s-au bucurat de n-au mai putut că au venit rușii.

Iar Emil Zátopek, care era mare campion olimpic, a ajuns în mina de uraniu. A fost unul dintre cei care pus garoafe-n puști.

Lucrurile astea trebuie spuse mai ales pentru cei care deschid ochii în viață, care au 20-30 de ani. Și care cad sub influența unor formule de... de criptocomuniști. Dar nu sunt nici criptocomuniști. Sunt niște oameni care pur și simplu detestă dreapta!

− De multe ori, pe bună dreptate.

 De multe ori, da. Dar mai e ceva. E și doza asta de șic pe care o presupune acum amplasamentul ăsta de stânga.

− Dar cred că l-a presupus întotdeauna.

 Păi, da! Oamenii care făceau povestea asta în Franța, în Italia, încă și-au trimis delegați și aici. Și aici sunt băieți absolut încântați de ipostaza asta, fără să-și dea seama că ipostaza asta poate aluneca foarte ușor în altceva.

− Și am testat asta!

 Știu. (Râde)

− Rezultă cumva că tot la educație trebuie să ne întoarcem. La începutul acestei luni am citit o știre cu șomerii dintr-un judeţ al Româniie, dintre care 7000 au între 16 și 25 de ani, iar 5000 dintre ei nu se pot angaja din cauză că nu știu să scrie și să citească. Se semnează cu degetul.

 E medievală imaginea. Pe de-o parte. Pe de alta, sunt și oameni care știu să citească, dar nu știu ce citesc. Și sunt foarte mulți. Sunt analfabeți funcțional care pot pronunța ceea ce e trecut pe hârtie, dar, dacă îi întrebi după aia ce au citit, habar n-au. Unde s-a produs ruptura?

Nu știu. N-am explicație. O explicație ar putea fi dată de experimentele galopante care s-au făcut cu școala și care i-au răvășit și pe profesori, dar în primul rând pe elevi. Elevul a fost bramburit până n-a mai știut ce i se cere.

Te muți dintr-o paradigmă în alta, mergi pe un sistem de inspirație franceză, după care treci în paradigma germană, apoi te repliezi, te duci în altă parte... fără să-ți dai seama că elevul e un om.

Și este un om aflat la o vârstă la care este modelabil și la care influențele joacă un rol cât se poate de puternic. Și alea bune, dar mai ales alea rele.

Or, în momentul în care practici experimentul de dragul de a-l practica, ai pierdut meciul. În momentul în care aduci la catedră oameni care nu au ce să caute acolo, situația se poate complica.

Eu am avut așa ceva. Am avut parte de un exemplu de om pe care-l lăsasem corigent când eram profesor la țară. După care l-am găsit predând materia la care eu îl lăsasem corigent. Și totul era normal.

"Era celebrul banc: care e diferența dintre măcelăria interbelică și cea comunistă? În interbelic scria «La Costică», și înăuntru era carne. Aici scria «Carne», și înăuntru era Costică".

Radu Paraschivescu

*

− Ce ați predat?

 Am predat engleză și am avut, la un moment dat, câteva ore de franceză. Iar persoana de care povestesc era la franceză, în comuna Făget din Timiș.

Era o comună arătoasă, bine așezată, cu oameni foarte ok și cu o școală bună și mare. Era o școală de nucleu, cum se spunea atunci. În care aveam și copii care nu știau nimic, pentru că mergeau pe câmp, la cosit, aveau grijă de frații mai mici, dar aveam și olimpici. În aceeași școală.

Nu idealizez perioada aia: era o perioadă complicată, fiindcă școala nu era lăsată în pace de agricultură. Pentru că te prindea Moș Nicolae pe câmp, pentru că era o școală ideologizată în măsura posibilității. Chiar dacă era gimnaziu, se strecurau și acolo.

În manualul de engleză pentru anul doi de studiu, aveam o lecție despre tovarășul, tovarășa, partidul... Și spuneam cu sfințenie: Învățați vocabularul singuri, că e simplu. Și mergeam mai departe, și făceam altceva cu ei. Asta se poate verifica, încă am prieteni acolo.

Cineva m-a întrebat odată: Dar nu sunt probleme de vocabular?Nu sunt. Mai bine să petrecem mai mult la niște lecții cu probleme reale de lexic.

Și-n felul ăsta scăpau și ei, scăpam și eu. Dar, încet-încet, gheara asta ideologică se înfigea. Până și la un manual de engleză sau de franceză. Dacă erai student, viața arăta mult mai prost! Eu, ca student la filologie, am învățat întâi istoria marxismului.

− Mai țineți minte ceva?

 Nu. Dup-aia am făcut istoria filosofiei, care avea deja grila marxistă asupra ei. Am făcut probleme de istoria patriei și Partidului Comunist, de care nu aveam nevoie, suprimându-se, în schimb, cursul de estetică. Un curs foarte bun.

Și-am făcut curs de socialism științific, pe care l-am traversat, la filologie, cu aceeași dezinvoltură și nepăsare cu care a făcut-o şi profesoara. Care, săraca, nu era de socialism științific.

Ea era un om care traducea din literatura rusă, era un filolog foarte bun și era un om foarte onest și foarte cald. Janina Ianoși, soţia lui Ion Ianoşi. Dar ca să-și facă numărul de ore, să-i "iasă catedra", cum se spune, i-au dat să predea socialism științific.

− Nici măcar asta nu se făcea serios?

 Nu, cam toată lumea știa despre ce e vorba. Erau fete care croșetau, erau oameni care citeau și ea ne ruga să venim la examen, că nu e niciun pericol să nu-l luăm. Să nu zicem că n-am făcut-o.

În rest, ca student, ideologia s-a resimțit feroce, în anii '80. Am vorbit cu prieteni care au făcut Filologia după 1990 și auzeam ce materii au făcut − Analiza discursului, Retorică, Pragmatică − și eu mă gândeam la socialismul meu...

Și la un fel de psihologie, care era pavlovism, că nu se făcea psihologie. Și aveam ca profesoară o doamnă pe care o interesau două lucruri: unu, să nu cumva să lipsești. Era o chestie de neiertat, mai ales dacă erai fată. Băieții mai aveau o doză de înțelegere din partea ei. Fetele, nu.

Și doi: să nu cumva să vii în culori pastelate, vii, vesele. Totul trebuia să fie lugubru. Dacă te prindea cu cercei...

Și preda psihologie. A predat ani după ani, noi ne-am pasat-o din generație, din serie în serie, și toată lumea știa de doamna asta. Era complicat să ajungi la esența facultății unde ai dat, la literatură, că pe tine asta te interesa.

Nu-i vorba, am avut și așa ceva. Am avut niște profesori de literatură engleză foarte buni.

− Acum, dacă ne uităm în urmă, e ca și cum am descoperi că avem un rezervor de tandrețe pentru impostură. Care vine din ultimii 70 de ani.

 Da. Dacă vrem să facem comparația. Cine regretă vremurile de atunci poate avea doar scuza vârstei. Îți poți regreta vârsta de atunci? Da.

Eu, dacă aș regreta anii '80, aș face-o pentru că atunci aveam 20 și ceva de ani, dar pentru nimic în lume n-aș regreta tipul de viață de atunci, logica unei zile, de dimineața până seara...

Pentru că nu ai ce să regreți. Eu nu sunt acum nici senator, nici om de afaceri, nici mai știu eu ce mahăr.

− Nu v-ați realizat.

 Nu, nu m-am realizat. Sunt un om care zice mulțumesc fiindcă face ce-i place. Și n-am avut privilegii, concesii, înlesniri, pile de niciun fel. Cred în continuare că cea mai proastă zi pe care-am avut-o după '90 a fost mai bună decât cea mai bună zi de dinainte de '90.

Sigur, cu amendamentul că vârsta aia nu se mai întoarce. Deși unii oamenii de știință ne asigură că suntem nemuritori și nu trebuie să ne facem griji, eu îmi fac. Și nu găsesc alt regret decât nostalgia pentru vârstă.

Altfel, să ți se spună că era mai bine pentru că era stabilitate?! Ce fel de stabilitate?! Stabilitatea pumnului în gură?! A întunericului, și la propriu, și la figurat? Stabilitatea unor granițe cu sârmă ghimpată? Stabilitatea unor librării unde nu găseai decât scrierile lui Ceaușescu? A unor magazine goale?

Era celebrul banc: care e diferența dintre măcelăria interbelică și cea comunistă? În interbelic scria "La Costică", și înăuntru era carne. Aici scria "Carne", și înăuntru era Costică.

Or, un om care n-a fost un mare profitor al regimului nu are ce regreta, în afară de tinerețe. Pentru că era sub clopot și în surdină. Și era supus în permanență unor interdicții. Și viața, cel puțin în București, era o goană după mâncare. O viață de supraviețuire.

La un moment dat, cozile nu mai erau din oameni, erau din pungi cu sticle.

Radu Paraschivescu are 57 de ani și este prozator, traducător și jurnalist. A absolvit Facultatea de Filologie din București și este editor al Editurii Humanitas.

Realizează pentru Digi 24 emisiunea Pastila de limbă, în care pledează pentru folosirea corectă a limbii române. De asemenea, colaborează cu Gazeta Sporturilor și publică periodic în alte reviste.

A publicat în ultimii ani volumele "Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time)" (Humanitas, 2016) sau "Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecție de perle românești" (Humanitas, 2015).

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează