Viațabună
20/02/2016

Rădăcina de bucsau

Dacă v-a scăpat la prima apariție, cea din 2010, aveți șansa de a citi romanul Rădăcina de bucsau, de O. Nimigean, în ediția recent apărută, tot la Polirom.

Titlul nu e cel mai fericit, dar el citează din traducerea biblică a lui Cornilescu. Mai precis, trimite la Cartea lui Iov, la pâinea amară a „rădăcinii de bucsau” – echivalent arhaic al „rădăcinii de ienupăr”, se pare. Aluziile biblice nu se opresc aici, pentru că toată cartea este o reinterpretare a „întoarcerii fiului risipitor”, iar durata este circular marcată de Învierea pascală.

La prima lectură, povestea m-a urmărit multă vreme. Am fost atât de tulburată de text, încât – nu se știe de unde – am inventat într-o cronică, fără să-mi dau seama, un nume de familie pentru protagonistul care nu are decât prenume.

Rușinosul incident mi-a confirmat însă reușita scriitorului. O. Nimigean se numără printre puținii noștri scriitori actuali care știu să coaguleze o compoziție pe un subiect puternic, dar și să lucreze bine cu fraza.

Să le luăm însă pe rând. După ani de înstrăinare, Liviu este chemat în Săptămâna Mare la căpătâiul mamei de 83 de ani. Ca să ajungă lângă bolnavă, e silit să-și pună între paranteze propria criză existențială, ea însăși acutizată de iminentul divorț.

Soția lui Liviu are – ca o zeitate feminină generatoare și distructivă – două manifestări: Ioana, figură socială și pereche exterioară, și Zelda, iubită secretă, ascunsă, a aceluiași bărbat.

Poveștile secundare au la fel de multă autenticitate ca și firul principal. De exemplu, spitalul românesc este configurat în toată atrocitatea sa instituțională; lumea satului contemporan are un desen antiromantic, cu întreaga ei țesătură subtilă a relațiilor de autoritate.

Firul narativ se rezumă la această poveste de o simplitate arhetipală, dar centrul de greutate cade pe discursul interior. Așadar, mai ales pe CUM, deși gravitatea subiectului nu ne lasă să-l bagatelizăm nici pe CE.

La nivelul țesăturii, foarte multe lucruri ar fi putut să facă din Rădăcina de bucsau un roman ratat. Este cu atât mai important meritul autorului de a fi dat un mare roman în aceste condiții.

De pildă, venirea la căpătâiul mamei este, într-adevăr, motivată de iubire filială amestecată cu vinovăție. Dar Nimigean nu se ferește să construiască, cu maximă luciditate, sentimentul iritării pe care „inconvenientul” bolii mamei i-l provoacă unui fiu absorbit de propria dramă.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Apoi, exista pericolul ca personajele să aibă aceeași voce. Romanul e scris din perspectiva conștiinței fiului, ca un monolog, dar autorul își individualizează remarcabil personajele. Mai mult, îi oferă lui Liviu două voci ale conștiinței, mereu în conflict una cu alta.

Tumultul de amintiri, emoții, trecerile morții prin viață ar fi riscat să dezorganizeze întregul discurs. Dar autorul păstrează peste tot o respirație egală, aproape mistic reglată, o echidistanță de la care lucrurile se văd limpede.

Să nu uităm nici de trăsătura cea mai avantajoasă a tehnicii de prozator a lui Nimigean: scenele sunt redate cinematografic, fără fandoseli patetice sau narcisiste, dar și fără ipocrite panseuri universale despre viață și moarte.

Liviu însuși este o mărturie „vie” a efortului de ordonare interioară. Sălbatic în tinerețe, el are de răscumpărat în prezentul ascetic trecutele izbucniri de furie răvășitoare, excesele de iubire-ură de coloratură sado-masochistă față de Zelda, beții abrutizante, infidelități când lubrice, când idealiste: „dezgustul fiziologic mi-a precizat un mai vechi dezgust existențial, cu toate fandacsiile lui”.

Unii ar spune că este un pic excesiv sau prețios în notațiile sale de scriitor din caietul „Moleskine”, însă contextul autoanalizei îl salvează. Cu toate acestea, nu el e personajul principal, ci mama Hareta, care parcurge galeria completă a configurațiilor feminine.

Ea este când țăranca obsedată de hectarul de pământ pe care e în pericol să-l piardă, când octogenara veșnic dependentă de algoritmii protezei și ai aparatului auditiv, când mama capricioasă, șantajistă sentimental prin reproșurile sale ascunse, prin estetica văicărelilor.

Alteori, îi apare fiului incredibil de tânără pentru vârsta ei, o prietenă destinsă într-un râs plin, copilăros, cititoare ingenuă a lui Bartleby, de Melville, sau a lui Marquez. Tot ea „dă din cap ca o rockeriță” când are un acces de tuse.

În fine, Hareta este tulburătoarea mamă regresată la stadiul de bebeluș, căreia fiul îi face toaleta intimă și îi schimbă scutecele. Alături de ea, și nu din cărți, cunoaște fiul limitele abjecției și sublimului turnate în formă umană: „Mi-e jenă? Nu în sine. Mi-e jenă de jena mamei. Nu numai că nu se uită la noi, dar și-a strâns pleoapele. Unica ei rezistență. […] Îi curg pieile de pe pulpe. Pubisul alb, năclăit, peste care infirmiera insistă cu tifonul, labiile desfăcute, anusul iritat, cu eriteme și câteva escoriații. […] Porțiuni puternic congestionate. Eroziunile arată urât, carne vie. Doamne iartă-mă, e locul cel mai viu din ea…”

În mod atipic pentru psihanaliza relației dintre soacră și noră, Hareta și Ioana se iubesc, chiar își corespund într-o logică a substituției. Bătrâna, cu fulgurările sale de tinerețe, declanșează de câteva ori declicul amintirilor despre Zelda. Ioana-Zelda preia pentru foarte scurt timp atributele domestice ale Haretei și virtuțile ei motivante.

De aceea, nu este de mirare că ambele sunt atinse de inabilitatea afectivă a lui Liviu: „un al nu știu câtelea simț de femeie o făcea să-mi intuiască absența afectivă. Dar se înșela asupra cauzelor.[…] Nu mai emanam unde, știam asta, nu mai vibram, deveneam inert sufletește. N-o iubeam nu pentru că n-o iubeam, ci pentru că în starea aceea, în pofida eforturilor mele, iubirea nu mai era posibilă. Secam.”

Spre deosebire de Hareta, care are parte de toată atenția narativă, despre Ioana-Zelda știm foarte puține. De aceea, faptul că mama renaște miraculos pentru câțiva ani se leagă direct de dispariția treptată a fostei soții din notațiile lui Liviu.

Cartea lui O. Nimigean s-a așezat confortabil în topul celor mai bune romane românești de după 1990. Puteți să o citiți pentru a verifica validitatea acestei evaluări, dar ar fi și mai bine să o citiți doar pentru a vă lăsa absorbiți de un roman contemporan extraordinar.

Iar dacă vă numărați printre cei care au citit-o deja în prima ediție, Rădăcina de bucsau vorbește la fel de convingător și la recitire.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...