Puritate

Sunt multe voci care îl consideră pe Jonathan Franzen drept cel mai bun romancier american contemporan de factură realistă, după anunțata ieșire din scenă a lui Philip Roth. Mai mult decât acesta din urmă, printre modelele sale declarate se numără Pynchon și DeLillo.

Cert este că, deocamdată, Franzen este răsfățat și de critici, și de public. După câteva premii de critică, notorietatea i-a adus-o mai ales disocierea jenată și publică de laudele celebrei moderatoare TV Oprah, căreia i-a plăcut și care a recomandat romanul său Corecţii (tradus la Polirom în 2004, de Cornelia Bucur).

Relația dificilă cu presa, cu cititorii sau cu alți scriitori, ca și refuzul de a intra în mainstream-ul american se văd și în fundalul romanelor sale, care atacă ironic până la cinic orice tip de construcție socială în pericol de stabilizare, ca și ipocrizia discursului public american.

Înainte să aflu despre ce e vorba în Puritate, cea mai recentă traducere din Jonathan Franzen (Polirom, 2016), titlul m-a făcut să mă gândesc la Idiotul lui Dostoievski.

Tot ce e important în Idiotul are legătură cu frumusețea și cu binele, chiar cu puritatea. Ipoteza că „frumusețea va salva lumea” este lansată acolo ca o promisiune care coagulează destine rătăcite.

Explicându-i într-o scrisoare nepoatei sale cum îl concepe pe protagonistul romanului, Dostoievski contextualizează astfel: „Nimic pe lume nu este mai dificil, mai ales acum. Căci sarcina este nemăsurat de grea. Frumosul este ideal, iar idealul, al nostru sau al Europei civilizate, este departe de-a fi elaborat”.

Prin urmare, provocarea căreia scriitorul rus îi dă curs este „reprezentarea omului în mod pozitiv frumos”.

Cu romanul lui Franzen ne aflăm în momentul când a devenit o certitudine că frumusețea nu va salva lumea. Mai mult decât atât, presiunea de a confirma un sens „pozitiv frumos” al omului devine insuportabilă și chiar nocivă în Puritate.

Cartea, care numără puțin peste 600 de pagini în traducerea Iuliei Gorzo, nu face trimiteri directe la Idiotul lui Dostoievski. De fapt, explicit, cel mai vizibil intertext este un alt roman clasic, Marile speranțe, al lui Charles Dickens.

Când o întâlnește pe Pip, tânără aflată în căutare de sine, scriitorul ratat Charles Blenheim (el însuși o caricatură autoironică a lui Franzen, dar și a lui Dickens) glumește despre „marile sale speranțe” în ce o privește.

Mama lui Pip este și ea o trimitere la nebuna domnișoară Havisham din romanul lui Dickens. Obsesia pentru simțul moral al fetei sale, încăpățânarea de a nu-i dezvălui numele tatălui, dar mai ales încarcerarea nevrotică a vieții lui Purity (adevăratul nume al lui Pip) într-o igienă spirituală, socială, psihică și fizică imposibil de realizat fac din Anabel o mamă teribilă și un personaj memorabil.

Până la un punct, Puritate seamănă cu Corecții prin focalizarea asupra vieții unor familii sau a unor micro-comunități abia agregate și cu greu funcționale.

Compoziția e similară: perspectiva unui singur personaj aruncă lumini subiective asupra unor mari suprafețe sociale, asupra istoriei în mișcare.

Ratarea individuală e doar un produs secundar al spectaculoaselor ratări colective.

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

În Corecții vedeam rămășițele imperiului sovietic, dar și schimbările accelerate din pătura de mijloc a societății americane din Midwest sau încrengătura de compromisuri din industria farmaceutică.

În Puritate, cea mai mare parte din acest cadru larg e dată de modificările aduse de noua lume informatică.

Andreas Wolf, liderul charismatic al unei mișcări intitulate Rază de soare, vine din fosta Germanie democrată și ajunge un soi de Julian Assange „încă destul de curat”, al cărui brand, după cum bârfesc personajele primului capitol, este chiar „puritate”.

Devotat, pe de o parte, subminării sistemelor și discursurilor de putere, pe de alta, Andreas se simte la fel de captiv în lumea internetului pe cât se simțise într-o lume condusă de poliția politică STASI.

Deși Pip este personajul principal, Andreas este cel care leagă între ele cele șapte capitole, care – la rândul lor – prezintă perspectiva câte unui personaj asupra unei părți din marea poveste.

Fără să se dezmintă, Franzen vorbește foarte serios despre relele ascunse ale noii societăți a supravegherii – consacrată de Facebook, Google și, în general, de comunicarea tehnologică -, dar o face cu o mare doză de ironie și umor.

Pip își caută tatăl pentru a-l pune să-i plătească creditul de studii, mama încearcă să o împiedice, Andreas o ajută să ajungă jurnalist de investigație și o aparentă serie de coincidențe amestecă istoriile de amor, parcursurile profesionale, iubirile și crima cu amenințările sociale și politice.

Foarte des în roman, personajele au sentimentul că sunt manipulate, se știu actorii unor piese scrise de alții, au capacitatea critică de a-și analiza poziția, dar sunt incapabili să o schimbe.

Cu cât personajele se apropie mai mult de frumusețe, bine, puritate, cu atât mai dezastruoase sunt consecințele acțiunilor lor. Exemplul cel mai bun sunt personajele feminine, care își poartă frumusețea sau senzualitatea ca pe niște uriașe poveri, cu fatalitatea resemnată a condamnaților pe viață.

Puritatea însăși devine un deziderat la fel de solicitant ca „marile speranțe” pentru personajele lui Dickens, o datorie superioară căutării fericirii:

„I-a atins obrazul cu gura deschisă, într-un fel de sărut. Erau parteneri, și ar fi fost firesc să intre în casă și să-și consfințească parteneriatul, dar așa și-a dat seama că iubirea lui e pură: s-a desprins de Annagret și s-a ridicat. — Nu-ți place de mine? a șoptit ea. — Ba chiar te iubesc.”

Mult mai amplu ramificat decât Corecții, Puritate este extraordinar atât în ordinea subiectului, cât și în aceea a execuției scriitoricești, motiv pentru care nu trebuie ratat.

Pe de o parte, totul se țese din fragmente reconstituite parțial, în bună manieră postmodernă, dar pe de alta, există la Franzen o pasiune cu totul realistă pentru rotunjirea unui sens, a unei concluzii.

Cititorului chiar i se oferă o variantă „tare” de răspuns la întrebările cu care plecase în lectură, chiar dacă nu e neapărat varianta previzibilă sau salvatoare.

„Lumea întoarsă iremediabil pe dos”, „lumea în ruină” pe care copiii de astăzi o moștenesc de la părinții lor este tulburător de ușor de recunoscut în Puritate – un roman care vă va bântui pentru o vreme.