Presiunea performanței și simptomele burnout-ului

Într-o meserie precum cea de IT-ist, pauzele nu prea sunt nici lăudate și nici bine văzute. Dacă o persoană zice „Am nevoie de o pauză!”, o punem automat la zidul infamiei. O considerăm slabă. Ni se pare că, dacă „se cere afară”, nu e demnă de „trupă” sau de colectivul nostru.

Am dezvoltat, ca generație, o frică inexplicabilă de a cere o pauză. Iar mulți dintre noi, aflați în plin proiect și luptându-ne cu deadline-urile, visăm la „ce-aş face dacă aş avea un concediu” sau „unde m-aș duce dacă aș avea câteva zile libere”.

Pericolul e și mai acut la juniori. Cei care, nou veniți într-o firmă, sunt gata să facă „orice” și să lucreze „oricât” ca să își impresioneze colegii, șefii sau rudele. Oricine își dorește să audă despre el magicele cuvinte − „Ăsta nu ia pauză, e pe val!”. Iar asta e valabil mai ales la acea etapă de început a carierei. Tot atunci, pericolul e cel mai mare. Pericolul de a claca. Mental și fizic.

Un alt segment de profesioniști afectați de o posibilă degradare psihică, pe fondul oboselii, sunt chiar cei pe care juniorii doresc să-i impresioneze: team leaderii, managerii de proiect, șefii de departament. În cazul acestora, surmenarea nu mai are de-a face cu încercarea de a impresiona sau cu repetarea unor task-uri de prea multe ori.

În cazul lor, discutăm despre enormele presiuni provenite din angajamentele luate: estimări date clienților (oare am estimat corect?, oare m-am gândit la toate aspectele care ar putea să îmi creeze întârzieri?), strategii care trebuie elaborate, un număr tot mai mare (în funcție de nivelul de responsabilitate) de oameni și de familii al căror viitor depinde de deciziile lor. Și așa mai departe.

*

Rândurile de mai sus îi aparțin lui Valentin Vesa, un IT-ist care are puterea de a recunoaște că a suferit de sindromul burnout. Vă veți reîntâlni cu el la finalul acestui material.

La fel ca Valentin, tot mai multe persoane se confruntă cu probleme ce le afectează viața profesională și personală. Presiunea target-urilor, deadline-urile greu de gestionat și tensiunile care apar în relațiile cu ceilalți se acumulează într-o stare generalizată de degradare psihică.

Iată, în cele ce urmează, observațiile medicului primar psihiatru Mihai Casu cu privire la sindromul burnout.

Burnout-ul este una dintre multele capcane ce apar în calea oamenilor extrem de competitivi și cu realizări extraordinare. Din păcate, tocmai din cauza capacității lor deosebite de a duce sarcinile la îndeplinire, ei nu realizează când sunt prinși în această capcană.

Pasionați de ceea ce fac, tind să ignore că lucrează mult peste programul normal, se încarcă mereu cu tot mai multe sarcini și pun o presiune enormă pe ei înșiși pentru a reuși. Toate aceste lucruri îi fac să alunece spre burnout.

La ce semne ar trebui să fim atenți?

Fiecare dintre semnele descrise mai jos sunt însoțite de mai multe simptome, deseori suprapunându-se. Aceste semne și simptome apar și se dezvoltă lent într-un continuum în care diferența dintre stres și burnout se face cu mare dificultate, uneori fiind vorba despre o diferență de numai câteva grade.

De aceea, cu cât identificăm mai repede semnalele de alarmă, cu atât poate fi evitat mai eficient sindromul burnout.

În primele faze, apare o senzație de lipsă de energie și de oboseală în cea mai mare parte a zilelor. În fazele mai avansate apare epuizarea fizică și emoțională, sentimentul că suntem storși de energie, precum și o frică legată de viitor.

În fazele incipiente pot să apară dificultăți de adormire, nu mai mult de 1-2 nopti / săptămână. Apoi, insomnia se transformă într-un calvar care se perpetuează în fiecare noapte, indiferent cât de obosiți ne simțim.

Concentrarea dificilă și micile probleme de memorie se pot transforma în incapacitatea de a mai finaliza lucrurile, iar sarcinile de serviciu neterminate încep astfel să se adune.

Pot să includă dureri de piept, palpitații, senzația de lipsă de aer, dureri abdominale, amețeală, dureri de cap sau chiar leșin.

Din cauză că organismul este secătuit de energie, sistemul imunitar slăbește și, deci, crește vulnerabilitatea la infecții, gripe, viroze și alte probleme de sănătate.

La început apare o scădere ușoară a poftei de mâncare, se poate sări peste câte o masă, pentru ca în fazele avansate să nu mai existe poftă de mâncare. În acest caz, o scădere semnificativă în greutate este iminentă.

Primele semne constau în senzații ușoare de tensiune, neliniște și îngrijorare. Ulterior, pe măsură ce problema se agravează, anxietatea devine serioasă și amenințătoare, începând să interfereze tot mai mult cu abilitățile profesionale și putând să afecteze serios și viața personală (probleme de cuplu – lipsa de empatie și interes față de partener, lipsa de rabdare, înstrăinare).

În fazele incipiente pot fi resimțite tristețea, ocazional lipsa de speranță sau chiar sentimente de vinovăție și inutilitate. La nivelul maxim de afectare ne putem simți ca într-o capcană din care nu mai putem ieși, devenim foarte depresivi, ajungând uneori să ne gândim chiar la moarte. În astfel de cazuri, trebuie să cerem ajutor psihiatric imediat!

Inițial se manifestă ca o problemă de interrelaționare cu colegii, iritabilitate ori scăderea toleranței la frustrări altădată considerate mărunte. De la un punct, frustrările se exteriorizează prin explozii necontrolate de furie și violență verbală, care determină conflicte serioase la locul de muncă sau acasă. Și aceste situații necesită atenție medicală imediată!

Aceste noțiuni se pot manifesta prin mai multe sub-simptome. Primul care poate să apară este lipsa plăcerii; la început, efectiv nu mai avem chef să mergem la lucru sau așteptăm cu nerăbdare momentul plecării acasă. În timp, fără o intervenție serioasă, lipsa plăcerii tinde să se extindă și să afecteze arii tot mai importante din viață, incluzând timpul petrecut cu cei dragi (familie sau prieteni).

În stadiile inițiale, pesimismul poate îmbrăca o haină familiară, cunoscută din alte momente din viață mai puțin reușite și fericite, când vedeam mai degrabă jumătatea goală a paharului.

De această dată însă, nu mai e un fenomen trecător. Începem să avem o părere proastă și să nu mai avem încredere în noi înșine, următorul pas fiind extinderea acestui pesimism asupra colaboratorilor sau asupra familiei noastre. Munca în echipă devine, încet, încet, o imposibilitate.

O ușoară evitare a ocaziilor de socializare (nu mai avem chef să ieșim cu prietenii sau de o seară în oraș) se poate transforma în reacții verbale violente atunci când cineva vrea să ne revadă. Avem, deci, tendința să ne izolăm și să evităm orice întâlnire face to face.

Acesta este un fenomen complex și dificil de recunoscut și de experimentat. Este o stare aparte care ne face să ne deconectăm treptat de cei apropiați sau de mediul pe care altădată îl apreciam atât de mult.

Poate lua forma unui comportament de izolare socială, începem să evităm orice responsabilități, ba chiar toate sarcinile, dacă e posibil. Se poate întâmpla să profităm de orice ocazie să nu mai mergem la lucru (concedii medicale, învoiri, răceli) sau să evităm termenele-limită.

Prima dată poate să apară senzația de lipsă de speranță, în sensul că avem impresia că totul decurge într-un sens greșit. Apare așa-numita apatie, lipsa de inițiativă, de voință și de interes în a mai iniția ceva nou în viața sau profesia noastră.

Probabil că cea mai grea parte a acestei afecțiuni pentru un „performer” este să vadă cum, zi de zi, devine tot mai slab din punct de vedere profesional. În ciuda unor eforturi considerabile, a unor ore suplimentare, stresul cronic ne împiedică să dăm randament așa cum o făceam înainte. Acest lucru se materializează în rezultate incomplete și în tot mai multe task-uri nefinalizate.

Dacă nu vă regăsiți în cele de mai sus, este extraordinar!

Oricum, vă recomandăm să fiți pe fază, pentru a depista semnalele de alarmă cât timp sunt ușor de combătut.

Medic primar psihiatru Mihai Casu

*

Uitându-mă în urmă la momentul în care am scris textul inițial și comparându-mi stilul de viață de atunci cu cel de acum, mă pot declara mulțumit.

Am reușit, schimbându-mi locul de muncă și tipul de proiecte în care mă implic, să câștig mai mult timp liber atât pentru pasiunile mele, cum ar fi fotografiatul sau proiectul ShoeBox, cât și pentru a petrece cu familia, cu copiii mei.

Lucrez pentru o companie din Statele Unite, dar lucrez de-acasă. Jobul presupune destul de multe delegații, pe care însă nu le văd ca obligație de serviciu, ci ca oportunități de a călători în toată lumea.

Călătoria este, de fapt, una dintre marile mele pasiuni și, împreună cu fotografiatul, mă ajută foarte mult la relaxare, la bucuria de a gusta fiecare minut. Nu mai trăiesc într-o grabă constantă, într-o nesfârșită alergare.

Îmi place să petrec timp ascultând și observând oamenii; am pornit chiar și un hashtag pe Facebook, #OameniDeLangaNoi, unde public povești de viață ale celor pe care îi întâlnesc în călătoriile mele sau diferite cuvinte pe care oamenii și le spun unii altora.

Este fascinant cât de complecși suntem și totuși cât de asemănători, indiferent că trăim în țări de pe același continent sau pe continente diferite.

În ultimele trei luni am reușit să dau jos aproape 11 kilograme și asta doar aplicând eforturi minime: am eliminat pâinea, am mâncat disociat și fără băuturi carbogazoase. În general, am redus cam tot ce înseamnă dulce, ciocolată, înghețată și alte lucruri.

Valentin Vesa

Sfatul medicului

Daca ați experimentat câteva dintre semnele de burnout descrise mai sus, atunci trebuie să luați în considerare tratarea lor cât mai rapidă.

Încercați să vă evaluați (găsiți un astfel de test aici) și, dacă vedeți că situația o cere, apelați la ajutor de specialitate.

Burnout-ul nu dispare de la sine. Nu este o răceală care trece într-o săptămână. E nevoie de eforturi serioase pentru a reveni la normal.

*

Rubrica de Sănătate este susținută de spitalul privat Polaris Medical.