Povestea unei fotografii: handbalista română care și-a alăptat copilul în pauza meciului

Jucătoarea de handbal Irina Alexandra Pop (29 de ani) a ieșit în pauza meciului Lleidatana – Agustinos Alicante (24-21), desfășurat duminică, 16 septembrie, pentru a-și alăpta băiețelul de două luni și jumătate, Theo. Marcase până atunci patru goluri pentru echipa sa.

Imaginea a fost suprinsă de un fotoreporter, iar Irina a devenit celebră în Spania. Originară din Cluj, ea trăiește de 15 ani în regiunea Huesca. E surprinsă că un gest natural a fost transformat într-o "știre".

Spune că își împarte viața între familie și pasiunea pentru handbal, dar că prioritate au copiii ei.

A fost colegă cu Cristina Neagu la loturile de junioare și de tineret ale României. Mărturisește că a renunțat să mai onoreze convocările când și-a dat seama că o așteaptă un lung șir de umilințe.

Aceasta este povestea ei, spusă la persoana întâi.

Irina Pop. Foto: Arhiva personală

"Sunt Irina Pop și luna viitoare voi împlini 30 de ani. M-am născut la Cluj și am venit în Spania în urmă cu 15 ani. Mi-am pierdut tatăl la 13 ani, iar mama a decis că Albalate de Cinca, un sătuc din provincia Huesca, va fi un loc mult mai bun pentru viața noastră − a ei, a mea și a surorii mele.

Am venit în 2003, de Crăciun. Mama plecase cu un an înainte, timp în care eu și sora mea am stat la Cluj singure.

Ajunsesem la lotul național de junioare. Printre colegele mele erau Neagu, Țăcălie sau Dincă, într-o perioadă complicată: îmi lipsea tata, îmi lipsea o familie adevărată. Faptul că puteam practica sportul care-mi plăcea masca aceste absențe dureroase.

Când mama a decis să ne ia și pe noi în Spania, s-a rupt ceva în mine. Iubeam handbalul, mă gândeam că viitorul meu e legat de acest sport, acasă, și m-am trezit, dintr-odată, într-o lume total străină, lăsând în urmă prieteni și mediul pe care îl găseam familiar.

Cumva, tot sportul m-a salvat. Cel mai apropiat club de handbal era în Lleida, la 50 de minute de mers cu mașina de Albalate. M-am prezentat, le-am spus că vreau să joc, să le arăt ce pot.

Am luat proba, iar ei mi-au oferit un contract și un apartament. La doar 15 ani.

Associació Lleidatana d'Handbol se numește clubul. E cel la care joc și în prezent, de 15 sezoane − practic, cu o întrerupere de numai un an, când am evoluat pentru Gijon în prima ligă spaniolă.

Recent, la pauza unui meci de campionat, am ieșit să-mi alăptez băiețelul, pe Theo, care are două luni și jumătate. El și Sofia, fetița de 4 ani, sunt minunile mele.

M-am trezit cu zeci de telefoane: televiziuni, radiouri, presă scrisă. E puțin ciudat că o imagine naturală, cu o femeie alăptându-și copilul, ajunge să fie considerată de domeniul supranaturalului.

Le-am spus ce vă spun și vouă: mi-ar plăcea să se scoată în evidență mult mai mult munca femeilor, pentru că mi se pare că încă trăim într-o societate machistă.

E foarte greu pentru sportive să revină pe teren după ce au născut. Eu am făcut-o, de fiecare dată, după cinci săptămâni. Acum joc în liga secundă.

Fetele au patru antrenamente pe săptămână, dar eu particip la doar două sesiuni de pregătire și la meciuri. Soțul mă sprijină. Ne urcăm în mașină și venim toți patru la antrenament. Lleida e la aproape o oră de casa noastră, cum vă spuneam.

Aveam nevoie de handbal, să revin cât mai repede. Însă n-am avut niciodată atât de multă nevoie încât să-mi neglijez familia.

Sunt convinsă că aș fi putut avea alt traseu profesional dacă mă dedicam sută la sută și eram dispusă să fac toate sacrificiile, dar moartea tatălui meu și absența lui m-au făcut să prețuiesc mult mai mult familia.

În plus, sunt mândră că nu am făcut compromisuri legate de cariera mea sportivă, că nu m-am lăsat călcată în picioare.

Un exemplu. În 2006, am primit o convocare la lotul național de tineret al României. Eram deja de 3 ani în Spania și trebuia să mă prezint la Sfântu Gheorghe, înaintea unui campionat european, dacă îmi aduc bine aminte.

Eram acolo jucătoare de 17-18 ani. Eu purtam un cercel în nas. Când am ajuns, m-a luat în primire președintele Federației, Remus Drăgănescu: «Scapă de cercel! Numai curvele poartă așa ceva». Veneam din alt mediu și eram realmente șocată.

În fiecare dimineață, de la ora 5, făceam alergări. În spatele nostru se auzea o voce, un om urlând. «Nu sunteți bune de nimic, ați venit cu pluta aici?»

Era antrenorul Gavril Kozma, un om care pur și simplu te considera o persoană de rang inferior, și încă nici atât. Avea pretenția să luăm poziție de drepți când apărea. Ne făcea proaste, ne făcea în toate felurile.

Așa ne începeam ziua la lot. Venea antrenorul și ne spunea că nu suntem bune de nimic, că nu suntem în stare de nimic. Ni se livra mereu un mesaj negativ și multă încrâncenare, în loc să primim încurajări: «Poți mai mult, e bine, am încredere în tine». Nici măcar un singur cuvânt bun.

Am plecat după o săptămână, era inacceptabil. Atunci păreau niște lucruri atât de normale, mă refer la handbalul făcut cu bâta. Mai târziu, îl vedeam pe domnul Tadici la televizor, la naționala mare, când cerea time-out, fie că fetele erau la Europene, fie că erau la Mondiale.

Și dacă eram atentă doar la tonul lui mi se rupea sufletul. Nu puteam accepta așa ceva, cred că sportivele acelea meritau și merită ceva mai mult respect.

Uite, am avut aici un antrenor din Croația. E de foarte mult timp în Spania. Nu bătea pe nimeni, nu jignea, dar totuși striga. Avea o problemă cu asta. Se întâmpla în urmă cu 10 ani.

Acum, omul e complet schimbat. Și-a dat seama că trebuie să renunțe la vechile obiceiuri, să se adapteze la o societate și o lume nouă.

Văd asta și în România, de fiecare dată când vin acasă. În magazine, majoritatea vânzătorilor aproape că se răstesc la tine. În Spania, te salută, îți zâmbesc.

Nu spune nimeni că trebuie să stai toată ziua cu un zâmbet fals pe față, dar de ce să fii atât de încrâncenat? De ce muncești într-un loc care nu-ți face plăcere?

De ce să faci sport într-un stres permanent, când te poți bucura că ești pe teren, într-o echipă bună, care poate câștiga fără ca cineva să urle și să-și smulgă părul din cap?

Eu am ales familia, cum vă spuneam, și poate că greșesc când insist că sistemul din România e defect. Anul trecut am jucat Supercupa Cataloniei, împotriva unei echipe de jumătatea clasamentului în prima ligă, Granollers.

Le-am dat 14 goluri și toată lumea m-a întrebat de ce nu mă întorc să joc în prima ligă. Pentru că mi-e bine așa, mă ocup de copii, joc și handbal.

Acum sunt în concediu de maternitate, care e doar 16 săptămâni în Spania. După perioada asta, mă întorc la job, pentru că sunt și inginer constructor la o firmă din Albalate de Cinca.

Am jucat până acum doi ani și pentru selecționata Republicii Dominicane. M-a chemat cineva acolo în 2013. Voiau să facă o echipă competitivă și mi-au oferit cetățenia.

Am reușit să luăm bronzul la Jocurile Panamericane și să ne calificăm la Mondialul din Serbia. A urmat și prima victorie din istoria reprezentativei, cu Australia.

A fost o experiență frumoasă, am cunoscut o parte de lume cu o cultură diferită. Încă mai am posibilitatea să merg acolo, dar nu știu dacă e așa ușor, cu doi copii.

Știi, câteodată regret că n-am putut juca pentru România. Mă și bucur, însă, că nu m-am lăsat înjosită de nimeni.

În definitiv, despre asta e vorba: să faci lucrurile natural, fie că-ți alăptezi copiii în public, fie că faci sport de performanță. Să iubești ceea ce faci, să zâmbești și să te bucuri de viață".

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează