Povestea tinerei care și-a oferit apartamentul bolnavilor de cancer care vin la tratament în Cluj

Știrile din piața imobiliară anunță iminenta construire a unor zgârie-nori la Cluj. Ambițiile dezvoltatorilor vor decola, după ce s-au îngrămădit la joasă înălțime, umăr la umăr, cu proptele de la Comisia de urbanism. Psihoza metrului pătrat guvernează ritmul orașului și viețile locuitorilor săi. Închiriem și vindem metri pătrați, o febră fără leac.

În acest context, povestea care urmează e aproape neverosimilă. Pe scurt, o tânără și-a pus apartamentul din Cluj la dispoziția celor de la Casa Filip, fără nicio pretenție de ordin pecuniar. Chiar dacă mai are de plătit rate vreme de 22 de ani, a trimis prin poștă cheile și a cerut doar ca biblioteca din salon să nu fie sacrificată la reorganizarea spațiului. Cu ajutorul donațiilor și sponsorizărilor primite de-a lungul anului de Casa Filip și al unor firme din Cluj, apartamentul a fost complet renovat. Camerele au fost zugrăvite, iar balconul reparat. Din ianuarie va primi pacienți cu afecțiuni oncologice care au nevoie de cazare în Cluj.

Despre Casa Filip am scris în vara lui 2018. E un proiect inițiat de Violeta Fărăgău, care s-a materializat prin construirea unei case pentru bolnavii de cancer care vin, din alte orașe, la tratament în orașul din Ardeal. În imobilul de pe strada Odobești sunt șase dormitoare cu două paturi fiecare și o bucătărie complet utilată și mobilată. Curățenia e impecabilă, iar musafirii Casei Filip plătesc sume derizorii pentru cazare, între 20 și 40 de lei pe zi. Prețul unei camere la una dintre pensiunile de lângă Institutul Oncologic din Cluj e între 150 și 200 de lei.

Bilanțul Casei Filip pentru 2019 vorbește despre utilitatea unui astfel de demers, dar și despre limitele lui.

Un caz social

Așadar, din această lună, Casa Filip va avea o ”anexă”, un apartament cu două camere în cartierul Mănăștur. Am luat legătura cu tânăra care l-a pus la dispoziție. Am convenit că numele ei contează mai puțin. Îi vom spune E.

În vară le-a trimis câte un mesaj Violetei și celor de la MagicHome. Primul venit, primul servit, acesta a fost criteriul de ”departajare”. Reacția mai rapidă a venit de la Casa Filip. Vlad Voiculescu avea să-i scrie, mai târziu, că se bucură că apartamentul va servi acelorași nevoi.

”Am cunoscut cancerul, dar nu într-atât de aproape încât să mă doară personal. Știu însă ce însemnă să dormi în mașină, să te rogi de cineva din marile Institute oncologice din țară să-ți permită să înnoptezi pe un pat, într-un salon, să împachetezi așternuturi, pernă și să dormi pe te miri unde pentru că nu-ți permiți să stai la hotel cu săptămânile. Toate astea fac parte din realitatea multor oameni, bolnavi și aparținători, deopotrivă”, spune tânăra.

E. este din Alba Iulia. Când a ajuns prima oară la Cluj, cu 15 ani în urmă, era studentă în anul I la Psihologie și ceea ce se cheamă un caz social. Provenea dintr-o familie monoparentală, mama ei muncea de aproape 30 de ani într-o fabrică din oraș.

”O femeie incredibilă. Am fost mereu noi două și atât. În ciuda tuturor lipsurilor, ne-am bazat una pe cealaltă. Eram o familie de o condiție modestă, dar nu mi-a refuzat niciodată bani pentru cărți sau excursii. Au fost perioade în care umblam cu tenișii găuriți, cu blugii la fel, când asta nu era încă la modă, dar cărțile nu lipseau niciodată”, spune E.

După admitere, urma să ocupe un loc în cămin pe lista cu cazurile sociale. Numele ei a fost tăiat, în ultimul moment, și s-a trezit în situația de a căuta chirie. ”Mama și-a asumat nebunia de a-mi plăti chiria la Cluj”, astfel că E. a împărțit vreme de trei ani un apartament cu alte trei studente.

La două săptămâni după ce a trecut examenele de Licență s-a angajat ca secretară la o firmă de IT. Și-a dorit apoi să se mute singură, tot în chirie. A optat pentru apartamentul de protocol al firmei la care se angajase. Era undeva în Florești. Vara mirosea îngrozitor de la abatorul de păsări din apropiere și nu prea putea folosi balconul pentru că porumbeii îl asediau neîntrerupt. Pentru E. era un calvar să facă naveta. Lucra, făcea și un master și îi era greu să prindă ultimul autobuz spre comuna care s-a ales între timp cu supranumele de ”dormitor al Clujului”.

Pleca dimineața, se întorcea seara târziu. Fiind la etajul patru, avea probleme cu presiunea apei. Un duș sau spălatul hainelor ridicau probleme serioase. Chiar și așa, pentru E. apartamentul de protocol al firmei era unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le văzuse vreodată. Ea visa să și-l poată cumpăra, firma la care lucra visa să scape de el.

E. s-a sfătuit cu mama ei. ”Mă mut la garsonieră și ai cu ce să iei apartamentul din Florești”, i-a oferit soluția. Fiica ei a refuzat. ”Mama a trăit de la un C.A.R. la altul, se împrumuta ca să facă investiții în apartamentul de acasă, să pună apometre, să repare acoperișul. Era și o moștenire de familie și nu mi-am dorit niciodată să-l vândă”.

E. s-a mutat în final într-o altă ”chirie”, o mansardă unde patul ocupa aproape toată camera și mai lăsa spațiu pentru un dulap cu înălțimea și lățimea de 60 de centimetri. Își ținea majoritatea lucrurilor sub pat.

În 2010, și-a schimbat jobul. Avea 23 de ani. O delegație extinsă în Anglia, a pus-o în situația de a-și putea economisi diurnele: în jur de 3.000 de euro în trei luni și jumătate, o avere. Și ce faci cu câteva mii de euro în Cluj? Dai un avans pentru un apartament. Faci un credit și ai un loc al tău.

E. a găsit o bancă dispusă să-i ia în calcul, pe lângă salariu, și veniturile obținute din diurne. Toată povestea s-a întins însă prea mult, iar dosarul ei nu s-a finalizat la timp. A încercat să-și ia mama co-debitor însă fabrica la care lucra tocmai intrase în insolvență.

Scena balconului

Timp de 10 luni, E. s-a tot chinuit să găsească o bancă dispusă să-i ofere creditul. Toată lumea se uita cu o lupă la salariul ei. Până la urmă, și-a depus dosarul prin programul Prima Casă. În trei săptămâni trebuia să găsească apartamentul dorit și să-l viziteze cu evaluatorul băncii. Apoi, instituția financiară lua deciza dacă aprobă împrumutul sau nu.

L-a găsit în Mănăștur, la stadiul ”de șapă și tencuială”. Parter înalt, ba chiar foarte înalt, două camere, 49,85 de metri pătrați, fără balcon. În acte figura cu balcon, iar constructorul îl trecuse la demisol. Chestie de perspectivă, până la urmă, și cel puțin un etaj în plus față de ce era prevăzut în autorizația de construire.

”Dați-mi de un leu bomboane, cam așa a fost. Am căutat ceva ce se apropia de împrumutul pe care-l puteam obține”. E. a venit cu ”banca” la ”vizionare”. ”Banca” a sesizat că în C.F. e trecut și un balcon, și că acesta nu există în realitate, și a început să mârâie: ”Nu corespunde Scripticul cu Fapticul”, a sunat concluzia. Defapticul era că E. picase într-o capcană imobiliară.

A întrebat ce poate să facă. Două soluții s-au detașat: fie construiește balconul, fie îl dărâmă. Cum poți dărâma un balcon inexistent? ”Păi mergeți la Cadastru și le rugați pe doamnele de acolo să vi-l taie din registru”, i s-a spus. Dar repede, în 7 zile, când urma să se întoarcă banca pentru reevaluare. Fondurile de la Prima Casă erau pe sfârșite, iar băncile ofereau greu împrumuturi pentru apartamente care nu erau ”poziționate strategic”, adică la etaje intermediare. Un parter înalt, trecut în acte ca demisol, nu reprezenta mare interes pentru instituția financiară.

E. era strânsă cu ușa. Apelase și la o a doua bancă, pentru un al doilea credit, de nevoie personale, ca să facă față cheltuielilor. Se învoia de la serviciu ca să meargă prin magazinele de profil și să caute ”cuie și foștă de șeptie”, adică scândură de șapte centimetri. Vânzătorii o luau în balon: ”Da domnu’, domnu’ unie-i?”.

Doamnele de la Cadastru i-au spus că, în șapte zile, nu reușesc să-și prepare cafeaua, darămite să opereze o schimbare în acte. ”Ar dura câteva luni, doamnă, mai bine îl construiți decât să-l radiați pe cel inexistent”. Zis și făcut, cu ultimii bani E. a apelat la o mică echipă de muncitori pentru a-i ”aplica” balconul. Nea Grigore era șeful. El l-a întâmpinat, o săptămână mai târziu, pe evaluatorul venit să pună din nou în balanță Scripticul cu Fapticul. E. nu putuse pleca de la serviciu în ziua aceea.

Balconul n-avea ușă, nu ajunseseră banii. Evaluatorul a evaluat într-o secundă lipsa acesteia. Nea Grigore l-a liniștit: ”A să aibă și ușă. Da unde ai văzut matale balcon fără ușă? A să aibă”.

E. a primit în cele din urmă ambele credite și a devenit proprietara unui apartament cu balcon fără ușă în Mănăștur. Numărul 19, parter înalt. Au urmat doi ani dificili. Salariul abia îi ajungea să acopere ratele și trăia din tichetele de masă și o colaborare cu o revistă. Trimitea două articole pe lună și se ruga ca redactorul-șef să i le accepte pe amândouă.

În ziua în care revista n-a mai intrat în tipar, E. a primit o promovare la locul de muncă, însoțită de o mărire de salariu. În ultimii ani, a crescut profesional, banii n-au mai fost o problemă. S-a mutat de ceva timp din Cluj pentru un job ”itinerant”, în alte cinci orașe din România, plus multe delegații în străinătate. Apartamentul din Mănăștur rămăsese gol.

L-a scos la vânzare în urmă cu un an. Se gândea că-și va putea achita creditul și îi vor mai rămâne niște bani pentru a acoperi o parte din cheltuielile legate de construcția unei case în Cluj. În vara anului trecut s-a răzgândit și a scos anunțul.

”La început mi-am imaginat acel apartament ca un loc primitor, l-am și aranjat ca să poată primi musafiri. Mi-am spus că acolo trăiesc oameni și că nu voi pune bibelouri pe care să le șterg de praf și să am grijă să nu se spargă. Apoi m-am luat cu ascensiunea profesională, m-am luat cu dusul și venitul și întorsul.

De un an și jumătate lucrurile s-au schimbat. Am un job în mai multe orașe, călătoresc des și în afara țării. Cee ce părea un loc de muncă provizoriu se pare că se permanentizează. Am avut o discuție cu prietenul meu, am vorbit foarte mult despre ceea ce vrem noi să lăsăm în societate. Unde e locul nostru în societatea asta, ce facem noi aici? Și am decis să mergem în direcția asta și să oferim modestul nostru sprijin”, spune E.

În vară, a luat legătură cu Violeta Fărăgău, inițiatoarea proiectului Casa Filip. Câteva luni mai târziu a eliberat apartamentul. A lăsat în urmă o bibliotecă și un brad din plastic cu decorațiuni albe. Bradul artifical a fost primul lucru pe care și l-a cumpărat când s-a mutat acolo, în urmă cu opt ani. Îi amintea de toate Crăciunurile petrecute acasă, la Alba Iulia, în care ea și mama ei nu-și permiseseră unul.