Codruţa Simina

Redactor

România

09/10/2015

Povestea celei mai bătrâne păduri de stejar din România

Codruţa Simina

Redactor

Adaugă-ne la favorite pe Google ca să nu dispărem din feed-ul tăuAdaugă ★

Cea mai bătrână pădure din România, Mociar, situată la câţiva kilometri est de Reghin, adăposteşte înăuntrul său o altă pădure, foarte tânără.

Aşa se face că, pe fiecare din cele 48 de hectare care în anii '60 au fost declarate arie protejată de interes naţional, poţi găsi 9-10 trunchiuri de stejari seculari, înconjuraţi de frasin, carpen şi jugastru tânăr, care abia fac 30-40 de ani.

Fotografii: Raul Ştef
Text: Codruţa Simina

Stejarii veterani de la Mociar au între 550 şi 600 de ani. Pe când erau copii, la mijlocul secolului al XIV-lea, în Transilvania începeau să fie folosite armele de foc. Tot de-atunci datează şi prima atestare documentară a Bucureştiului.

Potrivit pădurarului Dumitru Moldovan, cel care îngrijeşte această comoară, cel mai mare dăunător al stejarului este... excesul. Arbore cumpătat, îi plac deopotrivă căldură şi ploaia, însă nu pentru perioade îndelungate.

O altă explicaţie pentru longevitatea pădurii Mociar este că, până prin anii '60 ai secolului trecut, n-a fost pădure, ci o păşune presărată de pâlcuri de stejari. Pentru că bătrânii arbori ţineau umbră, ţăranii din zonă i-au cruţat de la tăiere. Sute de ani.

Pădurea Mociar are statut de rezervaţie naturală. În acest perimetru protejat, omul e doar spectator: aici nu se fac lucrări de curăţare sau de exploatare, astfel că trunchiurile falnice nu ajung niciodată lemn de foc.

"Procedura standard de intervenţie e că nu intervenim în niciun fel", spune pădurarul Dumitru Moldovan. Tot din acest motiv, spune el, pădurea Mociar e un "eşec economic".

Odată căzut, stejarul se "topeşte" în câteva zeci de ani. Un vizitator periodic ar descoperi, de la an la an, ravagiile tot mai mari pe care le fac asupra trupului său ploaia şi căldura, care odată îl ţineau în viaţă. Acum îl întorc în pământ.

Coaja se crapă şi cade. Esenţa lemnului se face iască, e invadată de insecte mici, ciuperci, păianjeni şi muşchi. Sutele de cercuri concentrice din tulpină, mărturii ale timpului, se dizolvă în linişte.

În 1602, la Bujoreni (judeţul Vaslui), oamenii descopereau în scorbura unui stejar secular o icoană a Maicii Domnului. Mai apoi, din trunchiul stejarului - spune tradiţia populară - a fost construită o mănăstire care există şi azi - mănăstirea "Dintr-un Lemn".

În unele mitologii, precum cea celtică, stejarul e considerat axis mundi, punte între lumile subpământeană, terestră şi cerească.

Arborele european al anului 2015 este un stejar din Estonia, în vârstă de 150 de ani, care creşte în mijlocul unui teren de fotbal, în localitatea Orissaare.

Din cei peste 400 de stejari seculari din pădurea Mociar, doar vreo 20 mai trăiesc. Asta înseamnă că "produc vegetaţie", adică frunze. Ghinde nu mai fac de zeci de ani, din cauza bătrâneţii.

Doi astfel de "străbunici", de vreo 550 de ani fiecare, trăiesc la circa 30 de metri unul de celălalt. Oare ce-şi spun? "- Tineretul din ziua de azi..." ?

Dintr-un stejar odinioară falnic rămâne pe suprafaţa pământului o urmă ca un labirint. Rădăcinile - care ajung la 6-7 metri adâncime şi 20 de metri întindere - încep şi ele să putrezească.

Ghidul nostru spune că, peste 30-40 de ani, la Mociar nu va mai trăi niciunul dintre stejarii seculari protejaţi. Un plop căzut dispare în 5 ani, un stejar, în 50. Pe pământul rămas în urma lor vor ajunge seminţe noi.

Bine învelită în pământ, ghinda conţine modelul şi ritmul propriei deveniri ca stejar. Absoarbe apă. Coaja se despică lent, dezvelind pântecele seminţei, de un alb-gălbui crud, dinăuntrul căreia ţâşneşte un lujeraş. Odată ce-a străpuns pieliţa umedă a solului, tija prinde o uşoară tentă verzuie. Apoi îi izbucnesc frunzele.

"La ăştia veniţi peste 500 de ani", spune cu seriozitate pădurarul.

Numărul 27, după o numărătoare făcută pe la începutul anilor 2000, e încă viu. La baza trunchiului nu mai are coajă, iar pe jos se văd urmele năpădite de muşchi ale unei crengi uriaşe, răpuse de propria greutate în urmă cu zeci de ani.

Ramurile care mai trăiesc, bătrâne şi răsucite, cheamă privirea. - Uite, uite, sunt încă verde!, îşi înalţă stejarul coroana.

Share this