Plan 9 from Outer Space. Fermecător de prost

Plan 9 from Outer Space e unul dintre primele filme care au deschis drumul către așa-numitele “so bad it’s good” cult movies. Principalul aspect pe care aceste filme le au comun este încrederea regizorilor în propriile forțe – de fapt, în incapacitatea de a realiza că tot ceea fac este greșit.

Se vede și se simte asta, nu există dubii, nimic nu este greșit intenționat. Naivitatea cu care sunt făcute au atras după ele o serie de eșecuri – de exemplu, din motive evidente, majoritatea s-au dovedit, în momentul lansării, adevarate dezastre la box office. Dar după ce părea că totul este pierdut, că nimic nu le mai poate salva, au dezvoltat treptat un segment special de spectatori care au ajuns să aprecieze ceea ce alții au refuzat de la bun început.

Exista aici o dorință arzătoare venită din partea unui număr nu tocmai restrâns de fani printr-o poziționare pe contrasensul gusturilor spectatorului obișnuit. Uneori, motivul pentru care ei există și își tot dezvoltă interesul pentru astfel de filme e alimentat și de redescoperirile unor curatori și selecționeri, care le readuc în programele lor.  

În cazul de față, după ce fusese demult uitat, filmul lui Ed Wood din 1959, e readus la viață în anii ’80. Ulterior, ajunge să fie difuzat în diferite festivaluri de horror și sci-fi din toata lumea, îndeosebi în proiecții și retrospective de la miezul nopții.

Își câștigă cu repeziciune reputația de cel mai prost film făcut vreodată. Reputația lui se intensifică odată cu apariția filmului lui Tim Burton, biopicul Ed Wood, din 1994. Revăzut astăzi – în ceea ce mă privește, cel puțin – Plan 9… a pierdut semnificativ de mult teren în competiția pentru cel mai prost film din istorie. Între timp au apărut sute de astfel de filme mult mai proaste – pe lângă ele, Plan 9… îmi pare o adevărată reușită tehnică. Dar, desigur, rămâne în continuare un concurent demn de luat în seamă.   

În Plan 9… nimic nu are vreun sens. Unul dintre cele mai distractive aspecte e povestea însăși. În debutul filmului, un crainic, Criswell, ne anunță de pe ecranul unui televizor că vom avea de-a face cu o serie de „evenimente viitoare”.

Imediat după ce-și termină predicțiile apocaliptice, niște farfurii zburătoare încep să survoleze deasupra unui cimitir. În consecință, morții încep să iasă la suprafață. Printre zombies se află Vampira, masivul inspector de poliție Dan Clay (Tor Johnson) și, ocazional, Bela Lugosi – atunci când nu este înlocuit cu un alt actor a cărui față stă foarte bine acoperită de pelerină. (Scenele cu aparițiile celebrului star de filme horror sunt inserate dintr-o altă producție a lui Ed Wood, Tomb of the Vampire – producție anterioară, neterminată, în care Lugosi murise în timpul filmărilor.)

Câțiva reprezentanți ai armatei încearcă sa gestioneze situația. Împreună cu doi polițiști bulversați, trag, în cimitir, cu pistoale cu capse în tot ce mișcă în tufișurile din plastic. Se dau literalmente cap în cap, în timp ce tot decorul pare să se prăbușească peste ei, atunci când nu e cărat în picioare.

Câteva peripeții mai târziu, ajung pe nava spațială. Acolo există o ușă zgomotoasă, închisă și deschisă obsesiv, pereți de carton, un magnetofon și câteva perdele de duș. Armele nepământenilor trag cu electrocorzi. Vor avea o polemică cu un extraterestru în colanți, numit Eros. Acesta primește un dos de palmă de la un pilot militar, după ce-și bruschează partenera extraterestră. „Dumnezeu să ne ajute în viitor!” – încheie crainicul Criswell.  

În afara poveștii complet inepte (s-ar merita o analiză a fiecărui cadru în parte – criticul de film texan Joe Bob Briggs obișnuiește să comenteze fiecare scenă din astfel de filme într-un show deosebit de amuzant, „The Last Drive-In”), se remarcă cu ușurință lipsa și celor mai elementare înțelegeri a dimensiunii spațiu-timp. Pentru Ed Wood, normalitatea felului în care două personaje se privesc reciproc și dialoghează e ceva complet străin.

Un alt aspect hilar al filmului este că unii oameni sunt așezați în decoruri diferite în timp ce-și vorbesc. E foarte posibil ca mulți dintre ei să nu se fi cunoscut vreodată. Astfel, se mai și privesc reciproc din unghiuri imposibile, judecând după felul în care sunt plasați uneori în cadre. De asemenea, pentru Ed Wood, înțelegerea povestirii în termenii tehnici (adică ce se întâmplă „acum” și ce se întâmplă „între timp”) e foarte vagă. Din aceste motive, non-sensul narativ plusează și cu o mizanscenă haotică, dar ciudat de expresivă.   

Criticul J. Hoberman vorbea cândva despre Wood ca despre un involuntar avangardist. E foarte posibil să aibă dreptate, judecând și după alte zeci și sute de astfel de dezastre excentrice apărute de-atunci până acum – trecute uneori printr-o astfel de grilă. Văzute din perspectiva asta, e foarte clar că aceste filme sunt speciale.

Le vedem adesea ca pe niște rateuri glorioase la care râdem copios cu prietenii, dar ele reprezintă viziunea unor regizori care-și imaginează o sumă de reprezentări filmice neobișnuite, întoarse pe dos, nepotrivite formulelor clasice la care ne raportăm în mod obișnuit. Ei sunt fideli doar propriilor seturi de reguli. De aceea, farmecul acestor filme se regăsește tocmai în lipsa oricărui tip de logică.  Iar Plan 9 from Outer Space e unul dintre stâlpii de bază ai acestei adevărate mișcări. 

Disponibil pe MUBI.