Pictorul care s-a săturat de Mona Lisa

În sufletul unui om de afaceri din Boinești, sat de lângă Certeze (Satu Mare), se dă o luptă teribilă. Pe unul dintre pereții casei se află reprezentarea acestei bătălii: forțele binelui se luptă cu cele ale răului pentru privilegiul de a-l avea în tabăra lor.

Îngeri cu priviri îngrozite îl ridică de subsuori și-l plimbă prin văzduh. Diavolul nu capitulează: angajează și el efective importante, plante carnivore pregătite să distrugă penajul heruvimilor. Aceștia din urmă fie cântă clasic, la harpă, fie sunt ceterași sau maneliști.

De aici, poate, și explicația buzunarelor burdușite cu valută − lire, euro și dolari, în caz că stăpânul casei trebuie să arunce după înaripații maneliști.

Atenţia la detalii, tragismul scenei fac din acest tablou o capodoperă. Cel pentru care s-au deschis cerurile e îmbrăcat ca pentru o plimbare pe faleză, dar bermudele sunt de marcă, Adidas − se poate observa cu ușurință.

Are și două pistoale la el, în caz că va trebui să-și facă dreptate singur. E cu buricul dezvelit, semnul de netăgăduit al aristocrației sale.

Pictorul care a lucrat cu „materialul clientului” se numește Vasile Marina. Are 24 de ani și de aproape 10 ani răspunde extravaganțelor din zona Certeze, Bixad, Târșolț, Cămărzana, Boinești, Negrești-Oaș, Vama, Racșa, Călinești: Țara Oașului, cu al său straniu amestec de tradiții și kitsch grotesc.

În vilele opulente de aici se găsesc majoritatea lucrărilor sale. Cea mai grandioasă este o reproducere după Capela Sixtină pe un tavan de 34 de metri. E o reproducere incompletă, cu mai puține elemente, pentru că maestrul Michelangelo nu poate fi egalat. Cum ar veni, Vasile s-a limitat la Capela Fiftină.

Pe Mona Lisa nu o mai suportă, cu tot cu surâsul ei reținut: a pictat-o de atâtea ori, încât a scos-o de la inimă.

„E o pictură unicat, care ascunde atâtea mistere, dar singura pe care oamenii o mai știau și o cereau tot timpul în bucătărie, în sufragerie, în living, peste tot. Cât să mai pot și eu cu Mona Lisa…”

Mona Lisa a fost concediată mai aproape de zilele noastre, când au apărut comenzile de „ceruri 3D cu stele și culori fosforescente”. Acum, poți avea și tu un cer numai pentru tine, chiar în dormitor.

Afaceristul de la Boinești a revenit cu o nouă comandă specială. Și-a construit o toaletă uriașă, „că vine apocalipsa”, pe care o folosește și pe post de afumătoare pentru cârnați.

Pe peretele exterior o vrea pictată pe soacra lui, și nu oricum, ci agățată în ștreang, în așa fel încât s-o vadă mereu de pe șezlongul de la piscină. Femeia l-a avertizat pe pictor că-l va da în judecată dacă va onora comanda.

În Certeze și în satele vecine au ajuns și pictori „de talie internațională”, veniți tocmai de la Paris. Vasile Marina nu a intrat în panică. Pe lângă tehnica la natură moartă, se baza pe o înțelegere superioară a naturii omului.

„Francejii” și-au rupt pensulele la curțile regilor oșeni. Nu le-a înghițit nimeni abstracțiunile, hai, pa și la revedere, dégage!

Și atunci au apelat tot la Vasilică. În generozitatea lui, pictorul i-a iertat.

„Știți cum e, omu’ consacrat își are reperul lui, își ia sculele și pleacă. La Certeze, ca și în toată România, sunt oameni de toate felurile. E un sat ca oricare altul, sunt unii cărora li s-a urcat fala la cap, au impresia că ei sunt magnifici, unici. 

Ce n-au aflat încă e faptul că lauda doare până la urmă. Că trebuie să te menții acolo, sus. Când le ții pe toate pentru tine, nu trebuie să dai satisfacție nimănui. Dacă-ți permiți o vacanță-n Dubai, foarte bine, nu trebuie să știe stânga de dreapta. Peste tot există lăudăroșii și oamenii cu capul pe umeri.

La Certeze a venit fala asta, că-și fac casele mari. Au bani să investească, OK, trebuie să investească-n ceva. Omul, după ce-și face banul, e OK să-l investească în el într-o primă fază, ca să-i fie lui bine, dar să nu-i uite de tot pe cei din jur.

Să nu-i arunce aiurea, că nu-i ușor să muncești în Franța, să te scoli zilnic la 4, 5 sau 6 dimineața, și de Crăciun, și-n postul Paștelui”, spune Vasile.

La intrarea în Certeze dinspre Negrești-Oaș dai de sala de nunți numită Colț de Rai. Ai putea zice că Dumnezeu ne-a lăsat o mică bucățică de paradis, cu o capacitate de o mie de locuri, imediat după ce a decis să-i scoată de la întreținere pe Adam și pe Eva.

În august, aici e o petrecere de nuntă aproape zilnic. Oșenii se întorc acasă, în concedii, și se căsătoresc.

„Practic, te culci beat, te trezești beat și meri de la o nuntă la alta”, simplifică Vasile tot ceremonialul. Aici, urarea e: Casă de piatră și mai înaltă decât a vecinului!

În Certeze, arhitectura caselor propune renașterea a tot felul de civilizații pe care le credeam dispărute.

Martor al lui Iehova, dar și al renașterii Imperiului Roman în satul din nordul țării, un bătrânel ne explică evoluția gusturilor.

„Mai întâi, casele din chirpici, apoi cele devenite tradiționale în zona noastră, pentru ca apoi să apară mastodonții ăștia. La ce bun, domnilor, să faci așa ceva?! Niște mastodonți nelocuiți. 

Singura veste bună e că au copii, iar unii dintre ei s-au dus pe la studii în Franța. Poate că ei n-o să perpetueze urâțenia asta”, spune omul.

Ridicăm ochii. Unele case arată ca niște clădiri de birouri.

Vasile e detașat de câteva zile la Satu Mare. Lucrează, în recepția unui hotel, o pictură în ulei cu temă religioasă căreia încearcă să-i dilueze trimiterile biblice pentru ca eventualii clienți să nu aibă mari revelații când fac check-in-ul.

Ceea ce face el se numește pictură naivă, o știe. Insistă că preferă să fie considerat fraier dacă asta îi permite să se țină la distanță de clica șmecherilor.

A strâns ceva bani cu arta lui și n-are de gând să-și compare veniturile cu cele realizate de Ghenie, de exemplu. I-a auzit vag numele, undeva, și e suficient, pentru că nu vrea să dea naștere unor noi invidii în interiorul breslei.

Spune că el pictează atât pentru bogați, cât și pentru săraci. Exact ca Robin Hood, ia de la cei cu dare de mână ca să-i poată bucura și pe cei mai puțin norocoși.

Impresionism, cubism? Nu, curentul alternativ.

La 7 ani, Vasile a avut un accident. O mașină l-a lovit în plin. Pentru câteva ore a fost în comă, timp în care a străbătut un tunel lung, ghidat de ecoul muzicii unei orgi. Totul în jur era alb. Apoi s-a făcut o liniște deplină.

Spune că atunci i s-a permis să privească Divinitatea, pe gaura cheii, și a fost trimis înapoi cu un „album” de capodopere celebre în minte, Da Vinci, El Greco, numai categoria grea.

„Mai târziu am regăsit acele picturi în albume sau muzee, cele pe care eu le visasem când eram mic. Viziunile mele existau în realitate, în marile galerii de artă”.

Așa s-a apucat să deseneze și să picteze, în încercarea de a exprima inexprimabilul. Voia să picteze ceea ce văzuse dincolo.

„Există ceva divin care face tot timpul parte din noi, o prezență, ceva spiritual care ne însoțește mereu. Când pictez, simt că vin de undeva anumite lucruri inexprimabile. 

Nu poți explica inexplicabilul și poate că partea inaccesibilă omului trebuie să rămână exact așa, o ușă închisă. Am încercat să pictez multe dintre personajele pe care le-am văzut acolo, dar nu reușesc. De multe ori nu reușesc nici măcar să vorbesc despre ele.

Când sunt singur, am mereu senzația aceea de prezență stranie, parcă ar fi un înger. Dacă mi l-aș putea imagina, probabil l-aș și picta. 

Dar Dumnezeu nu te lasă să-ți imaginezi mai mult decât poți. Există o parte nevăzută, dar și multe lucruri care se întâmplă în fața ochilor noștri. Oamenilor li se par ieșite din comun, dar fenomenele și lucrurile divine se întâmplă tot timpul între noi, doar că, de cele mai multe ori, nu suntem atenți sau plătim prețul ignoranței.”

În clasa a 10-a, Vasile a renunțat la liceu. S-a dus în Franța, la muncă. A lucrat și ca zugrav, arta cea mai nobilă dintre toate. Când avea puțin timp liber, o tăia pe la muzee, unde petrecea ore-n șir. Lumea lor îl fascina. După un an s-a întors acasă și a urmat Școala de arte și meserii.

Spune că nu a trăit într-un mediu în care să prindă drag de carte, dar că supapa a fost pictura. E un drum pe care va continua neabătut.

A renunțat de ceva timp la expoziții. Nu le mai vede rostul. Se consideră un purece pentru istoria artei, dar are de gând să sară așa, din aproape în aproape, până când un moment de inspirație îl va face să zboare precum un fluture.

„Putere de creație și imaginație de creație am, dar atât de multă am, încât nu știu ce să pun în aplicare. Sunt momente în care chiar simt lipsa de a crea ceva autentic, și n-am creat prea mult în viața mea: niște expoziții, picturi, dar nu prea elaborate, încă cu adevărat n-am creat, urmează s-o fac și vreau să merg foarte mult pe momente pe care le văd în viață și fac parte din această viață și această lume…

Când privești un tablou, trebuie să te regăsești, ca atunci când asculți o piesă și îți dă o stare foarte bună. Eu așa văd genul meu de creație.”

Nu vrea să judece pe nimeni și insistă că iubește tot ce ține de Certeze și de oamenii de acolo, nici mai buni, nici mai răi decât în alte părți.

„Îmi plac sărbătorile, mersul la colindat, n-ai cum să te rupi de treaba asta, de muzica oșenească. Oricât ai fi de pictor și de artist, tot te ia dorul. Iar când te ia dorul, te duci acolo, dai drumu’ la grătare pe deal și la muzică.”

Vasile Marina are însă și niște reproșuri de făcut. Opriți-vă puțin din goana nebună și cugetați:

„Lumea asta toată e atât de stresată, nimeni n-are timp de nimic. Suntem niște zombie în căutarea unei fericiri provizorii.

Eu aș putea să povestesc ore-n șir cu cineva, din suflet și din drag. Povestitu’ și bârfa cu cineva e un lucru frumos, nu să te închizi în tine și să nu vorbești cu nime’.

Din păcate, lumea nu prea mai are chef să discute sau preferă să bârfească lucrurile negative, și nu pe cele pozitive. Te cheamă să le vezi casele uriașe, mașinile luxoase, dar parcă vorbești singur. Nu mai ai cu cine discuta.

Omul care nu mai știe să discute și nu mai are dragul de a se confesa e un om pierdut. Deja nu te mai poți bucura de nimic. Din mașinile tale luxoase nici nu mai vezi ce e în jur, natura formidabilă a României, cu propriile ei construcții divine, nu clădiri construite de oameni.

Mulți ajungem în punctul în care îl uităm pe Dumnezeu. N-ar trebui, căci atunci când uită El de noi, e bai. Fără Dumnezeu, suntem niște țânțari care urmează să fie striviți. 

Apoi, trebuie să te bucuri de viață. Că-i foarte scurtă. O viață e ca o zi, iar noi nu prea realizăm lucrul ăsta. Când o facem, deja e prea târziu.”