Pictorul-biciclist: "Trădarea și duplicitatea sunt pâinea noastră cea de toate zilele"

Pictorul Andrei Romocean pedalează prin București, la aproape 69 de ani, pe o bicicletă Kalkhoff din anii ’50, cu „trei viteze în butuc”.

Tinerii îl opresc pe stradă, fascinați de strania apariție. „Aveți o bicicletă criminală”. Artistul se clatină, căutând o cârjă semantică. Recent, a aflat că, în sensul ăsta, „criminal” e chiar peste „marfă”.

În urmă cu câteva zile, un microfon de la Realitatea i-a tăiat calea cu o legitimă curiozitate legată de soarta vitregă a bicicliștilor – dușmani, deopotrivă, ai pietonilor și ai automobiliștilor.

Pictorul biciclist

Am vrut să ştim dacă bicicliştii sunt nemulţumiţi de amenzi sau de altceva. Şi am dat de domnul din imagini. Ne-a făcut să zâmbim şi să reflectăm. ?

Geplaatst door Secţia Politic op Donderdag 9 maart 2017

Două lumi, complet diferite, s-au studiat preț de câteva minute și au căzut de acord asupra unui subiect banal. A noastră, a „muribunzilor și anonimilor prinși într-o goană nebună, spre nicăieri”, și a lui, a unui om care, dintr-un atelier minuscul, „știe să savureze Bucureștiul”.

*

Romocean s-a născut la Oradea și trăiește de 50 de ani în Capitală. Tatăl său era un tâmplar dintr-o familie de armeni românizați, iar mama, o plăpumăreasă de origine germanică.

Andrei a plecat de acasă la 14 ani și și-a consumat toate nebuniile tinereții „cu apetitul unui piton”. Spune că asta i-a procurat, mai târziu, avantajul de a deosebi, printre semenii săi, șerpii veninoși de cei inofensivi.

La jumătatea anilor ’70 a absolvit Facultatea de Arte Decorative din București, secția Metal. N-a fost nici pionier, nici membru de partid, din cauza „originii nesănătoase”. Ba chiar a fost arestat în facultate, pentru că făcea bijuterii, fără autorizație, ca să-și poată permite să cumpere culori pentru pasiunea sa, pictura.

După absolvire, a câștigat două burse cam în același timp. Una, de la o comisie prezidată de Corneliu Baba, cealaltă – de la Uniunea Artiștilor Plastici, condusă de Alexandru Ciucurencu.

Romocean a cunoscut din plin boema Capitalei și a savurat un oraș care pe „vremuri mirosea a mirodenii și avea o savoare specială”.

Zice despre sine că e un om simplu, „trecător”, care-și iubește amintirile și lumea care le-a făcut posibile. Când mai are vreun acces de megalomanie legat de arta sa, dă o fugă până la unul dintre marile muzee europene ca să-și redescopere smerenia.

La Revoluție, fiul său vitreg a fost împușcat mortal. L-a găsit dimineața, la spital, cu actele furate, „ca un Iisus întins pe un pat”.

Intervenția sa la Realitatea a devenit virală pe internet. E un cuvânt pe care el îl asociază cu gripa sezonieră.

Prietenii l-au sunat să-i spună că l-au văzut la televizor. Nu era prima sa apariție televizată. În 1998, fusese invitat de Iosif Sava la „Serata muzicală” de la TVR. La un moment dat, realizatorul l-a întrebat de ce îl vede mai mereu pe bicicletă.

„Demonstrez lumii că mă pot împinge singur înainte”, i-a răspuns pictorul.

„Am încercat și eu să mă văd în filmulețul de la Realitatea, dar mi-a picat internetul chiar la început. În sfârșit, o să mă văd… Nu că trebuie să mă văd. Știi ce bine am trăit fără să cunosc lumea? Poți trăi simplu.

Kant, de exemplu, n-a ieșit din orașul lui. Trebuie să citești, să gândești, să umpli golurile alea pe care le avem în noi. Dar nu tipul acela de împrumut, când auzi ceva și apoi îl transmiți mai departe ca și cum ți-ar aparține.

Când eram copil, am rămas de două ori corigent. Am întâlnit apoi niște oameni deosebiți, poeți, scriitori, artiști. Și așa am început să mă îndeletnicesc cu hăurile mele. Am mai recuperat între timp. Nu că acum le-aș ști pe toate. Senzația e că tot abia la început de drum mă aflu”.

Romocean are atelierul undeva în Centrul Vechi al Bucureștiului. Spune că de acolo scrutează, cu ochii întredeschiși, realitatea. Și că observațiile pe care le face îi amintesc mereu de tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrân din 1598, Parabola Orbilor – orbi conduși de către orbi.

Acolo e vorba despre diferite faze ale căderii. „Iar căderea, decăderea, nu sunt străine de societatea în care trăim”.

Să-i dăm, deci, cuvântul pictorului. Pictorului-biciclist, cum a fost supranumit, ca și cum tehnica sa ar fi strâns legată de sprințarul Kalkhoff pe care pedalează.

Urmează un discurs sincer, neîntrerupt, despre Bucureștiul de altădată, prezentul său „aiuritor”, despre „turnători, travestiți și idioți sadea”.

*

„Când am ajuns eu în București pentru prima oară, oamenii te salutau ridicându-și pălăria. Acum, nu se mai înțelege om cu om. Dacă ești prea respectuos, te bagă și-n mă-ta.

Foarte drăguți erau bucureștenii pe vremuri. Azi e un fel de ciorbă de burtă cu potroace, ciorbă de varză cu tăiței, un amalgam cu perișoare, cu sarma, fără, o aiureală.

Bucureștiului îi lipsește personalitatea metropolitană. E o Capitală doar cu numele. În rest, țigănie, dar nici măcar, că țigănia e frumoasă. Știu asta pentru că am stat și-n Prelungirea Ferentari.

Bucureștiul este un oraș confuz, asta frumos spus. Nu are un stil definit, ca Bruxelles, Paris sau Budapesta. Și eu am ceva foarte confuz în mine, și-mi stă și bine, pentru că, mie, oamenii care-s prea perfecți mi se par suspecți. Sau ăștia care tac. Ori n-au nimic de spus, ori sunt turnători. Și țara e plină de turnători, în România e o meserie nobilă să fii turnător.

Mă și doare inima când îi văd la televizor. Sunt aceleași personaje, aceleași bârfe, nu se face un pas înainte. Nu mă pricep la politică, și nici nu vreau să o discut, dar toți derbedeii ăștia costumați și stilați îmi vorbesc de onoare și cinste.

Am o boală pe profunzii ăștia! Dacă-i scuturi, nu au niciun conținut, altul decât bișnițăreala, găinăria, trădarea și minciuna.

Eu i-am explicat unui politician, cândva – mai stau de vorbă cu ei, și cu Năstase, pe la vernisaje – «Dom’le, zic, onoarea greu o câștigi, îți trebuie mai mult de o viață pentru asta, dar culmea e că într-o secundă o poți pierde pentru totdeauna».

Trăim într-o lume de apucați – una se zice, alta se face. Vezi, un singur lucru n-a avut Bucureștiul niciodată, și anume caracterul. Adică una se zicea, alta se făcea.

Am mai fost prin Germania, am expus mult acolo. Dar eu nu sunt pentru plecări. Mie îmi place aici. Spuneam la un interviu acolo că vreau să mă întorc la mine acasă. Te întorci în mocirla de acolo, în noroiul din România, cam așa ceva mi-au replicat. Da, dar din noroiul ăla pot răsări nuferi.

Nu-s patriotul patrioților, dar îmi iubesc țara. Dar atenție, nu-s patriot. Pe cine să apăr? Pe derbedei și pe tâlhari?

Uite, de exemplu… Securitatea trebuie să aibă grijă de țară, nu să pândească om pe om, ce regulează, ce mănâncă, ce vomită.

Vânzarea, duplicitatea și trădarea au devenit meserii în România, pâinea noastră cea de toate zilele.

Securitatea e necesară, dar nu cu pânda om pe om. Să apere țara, interesul național, dar nu să mă atace pe mine. De mine au grijă cretinoizii ăștia, impostorii, pentru că și-n artă sunt invidii. Se fac răutăți între colegi, vai de capul meu!

Eu n-am dușmani, pentru că nu-i recunosc. Deși dușmanii îți fac cea mai mare reclamă, ei te vor ține minte mereu. E bine să ai și dușmani, ca să-ți pronunțe cineva în permanență numele.

Am întâlnit în București oameni deosebiți, actori, regizori. Ei m-au ajutat să vând primele lucrări, în anii ’70.

Eu fac un fel de pictură… Îmi cam place să ies din schemă, cu toate că mai fac și chestii siropoase, cadouri, la-la-la, la-la-la, dar, în concept, sunt cu totul altul. Și nu mă dau mare în chiloți mici cum se dau mulți când fac ceva.

Că-n București, oricine face ceva, o mișcare, se afișează imediat în centru, ca să arate cât e el de inteligent.

Se dau mari în chiloți mici. Și, dacă-i scuturi, sunt mici în chiloți mari. Mă mai iau de ei, dar în general sunt un om vesel, binedispus. Iubesc viața, cu bune, cu rele, cu idioți, cu neidioți, n-ai ce să-i faci.

E haos aici în București, aceiași oligofreni. Indiferent cât de spălați sunt, dacă te uiți la fețele lor, sigur nu emană a oameni de spirit.

Nu-mi place să mă dau bine cu sistemul, nu mă interesează. Un artist aleargă singur, ca armăsarul. Oamenii care iubesc cultura și fac ceva pentru ea trebuie băgați în față.

Eu i-am băgat în mă-sa la Uniune, recent. Cică artiști pe program, asta le trebuie. Păi zi-i tu lui Picasso, lui Brâncuși, lui Kandinsky de program… Păi îți dau în cap. Un artist se programează singur. Nu mama, tata, bunica, străbunica…

Un artist se autosesizează în concordanță cu spiritul lui, nu vin niște pitici, niște licurici să-i dea directive legate de ce să picteze, când și cum.

Păi nici în comunism nu s-a pomenit așa ceva. V-am spus că aștia din București – și nu numai, e valabil pentru toată țara -, ăștia cum ajung într-un oraș mare parcă s-au născut cu paleta-n mână… La plăcinte înainte.

Și ardelenii mei, din păcate, aceleași apucături. Ajung la București, dorm o singură noapte-n Capitală, și până dimineață are loc o suspectă transformare. Nu-i mai recunoști.

Eu cunosc artiști modești, nu au neapărat un nume, dar sunt mai importanți pentru un viitor cultural decât mulți dintre cei care se dau mari în chiloți mici.

Politicienii ar trebui să fie arestați toți și ținuți timp de 4 zile la zdup, că tot e scandalul pușcăriilor. Să respire, să bea apă acolo, să stea cu șobolanul la fund, și apoi să scrie cărți. Nu să-i văd tot timpul la televizor.

Și televiziunile noastre, vai și amar! Aceiași oameni, dom’le, și aici, și asta de ani de zile. Ei o dau cu cinstea, cu onoarea, cu cine-i hoț, și toți sunt băgați în rahat, de fapt.

Păi, hai, să mai dispară unii dintre ăștia! Că dacă unu’ fură o pâine, pentru că n-are ce mânca, ia trei ani de pușcărie. Ăia care fură milioane sunt ținuți acasă, la naftalină. Și îi dă drumu’ când e molie, că urăște naftalina.

Dom’le, aceleași personaje la tv – să le mai schimbe, aceiași fachiri, spălați foarte bine cu săpun fin. Că am înțeles că și domnul MRU ăla mânca doar vită argentiniană. Și încă ăsta e mai tânăr.

Numai cretinoizi, mult peste caricatură, și noi savurăm, pentru că românilor cică le place să râdă. De acord cu veselia, dar cu tembelismul, nu.

Un domn Capatos m-a invitat la emisiunea lui, dar eu nu sunt clovn și nu mă interesează genul ăsta de spectacol, nu-mi plac haiozitățile și «Hai să râdem, să facem mișto».

Nu, dimpotrivă, e de plâns tot ceea ce se întâmplă la ora actuală. Dom’le, ne pricepem la demolări. Eu știu că un artist trebuie să fie un bun constructor, dar și un foarte bun demolator, dar nu să demolăm o națiune.

Noi, în curând, ca nație, n-o să mai fim. Român pe român se urăște, mi-am dat seama. Pentru o fleică ne vindem și mama, și tata. Și la artiști e la fel. Nu chiar la toți, dar în general e o cloacă.

Ce Soros, ce mai tura-vura, nu are treabă Soros cu tâmpiții! Ce America? America-i departe. Ce-mi pasă mie de America? Noi parcă nu ne mai încăpem în piele, parcă nu ne mai vrem ca nație, vrem să fim originali, și am ajuns cabotinii Europei.

De la unguri ar mai trebui să luăm lecții. Dacă ajung doi unguri rătăciți în Congo, ăia o să zică deja că acolo e Ungaria. Ei știu ce vor, bravo lor!

Bat câmpii, pentru că vorbesc din suflet și sar de la una la alta. Și sunt și agramat, vorbesc multe limbi, dar pe toate, prost. Dar simt ca un om și mă simt extraordinar. Cine înțelege înțelege, sunt sigur de asta.

Iubesc viața asta așa cum e cu bune, cu rele. Chiar trebuie să mă duc să-mi tai via zilele astea, a sosit momentul. Eu trăiesc. Pe mine mă mișcă o păsărică cu un cuib în vie, când mă leagănă vinul, mă ceartă să nu tai creanga. Sunt lucruri mult mai importante-n viață, lucruri mici, care au efect mai mare decât toată aiureala asta.

Norocul meu a fost că am înțeles ceva despre culoare, dar și despre spirit. Citeam și multă filosofie. Am citit și Originea familiei, a proprietății private și a statului, de Engels, carte despre care nu mai vorbește nimeni, deși e minunată.

N-ai amintiri, n-ai nimic.

Ce mai, am aproape 70 de ani. Am fumat, am băut, și încă le dau bine, să știți. Apropos, dom’le, e un poet în Cluj, unu’ Ion Mureșan. Felicitări! Mare, mare…

Mereu îl savurez și-l dau ca exemplu: «Bă, fiți atenți, ăla e un om liber. Ăla face ce simte și spune ce simte. Și nu e pupincurist». Ei bine, nouă nu ne plac acești oameni, nouă ne plac pupincuriștii cu grade, neamuri mari, vai de capul meu… Și ne plângem cum am ajuns.

Aici a greșit Ceaușescu, când a băgat originea bună în orașe… Nu că a băgat țărani… A băgat toți cretinoizii ai căror copii miorlăie astăzi pe la televiziuni. Toți au pe cineva în spate, ba sunt securiști, ba polițiști, ba oameni de afaceri. N-au pus o cărămidă-n viețile lor și ei îmi explică mie cum e cu hoții și cu onoarea.

Eu am trăit printre artiști, nu printre tâmpiți. Prin artiști înțeleg oameni autentici, simpli.

Am băut vodcă și bere cu mare entuziasm, la vremea mea… Nu-s mare băutor, dar îmi place să mai pic câteodată. Un artist fără băutură e ca femeia fără cur. Toți artiștii o frigeau, de la Baudelaire până la cine vreți dumneavoastră.

Dar știți de ce? Mi-am dat seama. Alcoolul funcționează la artiști precum o radieră. Te face să uiți multe lucruri mărunte. Și a doua zi ai o altă sinteză în cap.

Am o bănuială, nu sunt sigur; pentru mine, nu e oricum primul și ultimul refugiu. Trebuie să simți și plăcere, iar regula e că nu beau cu tâmpiți. N-aș bea un șpriț cu un parlamentar sau guvernant. Uite ce fețe de bolșevici pitici au.

Nu mai avem aproape nimic. Ne-au mai rămas spiritul și râsul. Dar râdem numai la aiureli în ultimul timp. Numai bagaboante și otrăvuri pe la televiziuni. Și vorbim de civilizație.

Ce văd copiii ăștia ai noștri, în ce mediu cresc? Uitați-vă ce fețe au la televizor! Oameni ieftini, care vor să se afirme.

Eu le-aș pune câte o oglindă în față, în timpul emisiunilor. Când mint sau se fac că spun adevărul, să se vadă în oglindă. Să vorbească înspre oglindă, nu înspre mine. Că eu sunt cabotinul tâmpit care-și plătește curentul să se uite la idioți.

Sunt la pensie, aș putea să nu fac nimic, dar mirosul ăsta de atelier, ideea că poți încerca… N-am zis că sparg eu norii cu arta mea, dar fac ce pot.

Îmi place să merg la muzee când ajung prin orașe din Europa. Toți tâmpiții și apucații merg să spună că au băut o bere la Amsterdam. Eu m-am dus pentru Rembrandt, să-l văd. Dom’le, sunt pitic, ce să mai! Te uiți la marii artiști, care au depășit timpurile lor, nu te duci la Amsterdam că ai bani și tra-la-la, tra-la-la…

Îmi place când fac un tablou să fiu eu cel mulțumit. Nu mă prea interesează părerea altora. Tu trebuie să te împaci cu tine însuți, nu cu ceea ce spune lumea despre tine. Dacă te iei după ce zice lumea, vei fi mereu al doilea. Asta-i legea mea.

Dacă asculți de alții, ești mereu într-un plan secundar. Iar eu n-am fost servitor în viața mea, n-am pupat în fund pe nimeni, n-am cerut indulgențe.

Femeile sunt sărbătoarea ochilor. Nu suport când cineva vorbește urât despre femei. Ce floare rupi, aia miroși. E valabil și-n politică, unde am rupt o floare nasoală.

Eu mai discut cu oameni, toți se plâng, dar nimeni nu face nimic… Aș fi de acord cu o schimbare totală, rași toți guvernanții, mai ales ăia de pe vremea comuniștilor. Am o boală pe ei de nu s-a văzut, niște nimeni în costume scumpe.

Țăranul are bunul simț și știe ce e munca, dar ăștia sunt impotenți strategic. Își păstrează impotența și construiesc o Românie nepereche. Râd de noi și canibalii, că ne mâncăm între noi fără dinți.

Încercați să vă uitați cu ochii întredeschiși la lume. Bucureștiul a început să devină un oraș cenușiu, confuz. Înainte, avea o personalitate și un miros anume. Erai mândru când treceai pe orice stradă din București.

A rămas doar această duplicitate. Susținătorii pătimași ai comunismului, pe vremuri, sunt cei care-l contestă acum. Duplicitatea și perversiunea sunt fibrele României.”