Phoenix și U2. Istorii paralele.

Foarte rar mi se întâmplă să scriu despre un lucru de care, de fapt, NU vreau să scriu. Dar trebuie. Fiindcă știu că, dacă nu o fac, voi rămâne mai departe captiv unei obsesii care îmi va sufla în ceafă prin casă, pe stradă, la magazin, în bazinul de înot, pe dealuri sau în timp ce îmi plimb câinele.

Întâmplarea face că mi-am început anul de lectură cu două cărți: Surrender, scrisă de Bono, urmată de un volum colectiv aniversar de interviuri cu prilejul sărbătoririi a 60 de ani de Phoenix, intitulat Har/Jar.

Avem în față două trupe legendare, cu povești complexe, în contexte istorice cât se poate de diferite. Pe ambele le ascult cu intermitențe, de câteva decenii. Știu, sună teribil fraza asta. Aproape jenant. Iată de ce, poate, ar trebui să mă opresc aici, dar mă tem că nu pot. Sincer, ce ar putea avea de împărţit două trupe care au prea puțin în comun, în afară de cuvântul rock, în care încape aproape orice?

Pe deasupra, nici măcar nu sunt critic muzical, nu îmi propun să documentez cu acribie istoria lor. Tot ce îmi doresc este o simplă paralelă de amator generată de două lecturi. O întoarcere în timp, o aplecare spre detalii, o sumă de întrebări personale.

Aparent, cele două trupe nu au mare lucru în comun, în afară de o longevitate de invidiat și un enorm succes de public. Financiar vorbind, U2 se poziționează incontestabil în top. Este printre cele mai de succes trupe din lume în materie de premii și de albume vândute. Din păcate, la acest capitol Phoenix nu stă deloc bine. Dacă în anii ’70 au vândut milioane de albume, în ultimii 30 de ani au vândut chinuit un pic spre douăzeci de mii. Am încercat să cumpăr CD-uri și nu sunt de găsit.

În ciuda acestei discrepanțe, ambele trupe sunt în continuare vii, active, cu albume în spate și noi proiecte în față. Irlandezii au rămas monolitici și de neclintit, în timp ce românii s-au risipit care pe unde şi se ponegresc reciproc în stilul mioritic binecunoscut. Nicolae Covaci, inițiatorul Phoenix, a schimbat de-a lungul anilor diverse formule, iar acum cântă cu o trupă de tineri extrem de talentați.

Ambele trupe sunt amprentate de aceste două personalități foarte puternice, care le mână-n luptă fie din postura de frontman și activist social – Paul Hewson alias Bono, fie din postura de lider din umbră, prezent mereu în extremitatea stângă a scenei, de unde vede absolut totul – Covaci. Să le descriem foarte sumar, pe rând.

U2 s-a născut într-un Dublin turbulent, aflat în plin război sfânt între catolici și protestanți. Vin dinspre revolta punk, dar o virează spre un pop-rock foarte solid, amplu, cu accente pe alocuri de blues și gospel, având un mesaj subliminal coerent și în perfect acord cu imaginea trupei. Imnurile din bisericile evanghelice sau cântate pe stadioane la meciurile de rugby sau fotbal răzbat adesea în liniile lor melodice.

U2 locuiește în acel spațiu primejdios și înălțător totodată aflat la întrepătrunderea dintre spiritual și material, dintre divin şi muritor. Perspectiva lor postmodernă îngăduie misterului și nelămuririi să țină isonul credinței, exprimată mai mult sau mai puțin voalat în muzica lor.

Se situează cultural într-un no man’s land, mereu în disonanță cu așteptările. Sunt prezenți în lume, dar par să nu-i aparțină. Pe de altă parte, deși se declară creștini, sunt un cocktail exploziv de mânie profetică la adresa instituției Bisericii ațipite. Ei vor deșteptarea, vor pacea, vor raiul pe pământ aici și acum. Pe scurt, vor să schimbe lumea.

Tot ce au construit acești patru băieți în aproape 50 de ani de carieră reprezintă imaginea unei trupe ideale, de manual, cu o longevitate aproape imbatabilă, dar, mai ales, păstrând exact aceeași formulă cu care au plecat la drum în 1976 în bucătăria lui Larry Mullen jr. El este toboșarul sobru, care nu zâmbește mai niciodată, având un stil auster și teutonic, însă de o precizie aproape maniacală.

La 14 ani Larry a pus un afiș pe avizierul școlii cum că-și caută muzicieni pentru o trupă. Mai întâi a răspuns Dave, un viitor compozitor și chitarist de geniu poreclit The Edge. Iar după el, plini de entuziasm, s-au prezentat Adam și Paul, viitorul Bono, care se visau rock stars, doar că nu aveau habar să cânte. Au fost însă atât de motivați de perspectiva gloriei, încât au învățat din mers.

Iar Dumnezeul acela în care credeau toți, mai puțin scepticul basist Adam, le-a ascultat rugăciunile în clipa în care l-au descoperit pe Paul McGuinness, un manager de clasă mondială, care i-a propulsat rapid până la cer.

În toată istoria lor, cei de la U2 au avut grijă să se înconjoare de oameni de top din toate categoriile posibile, care i-au împins înainte din succes în succes. De fapt, Bono își exprimă în cartea lui recunoștința față de o sumedenie de femei puternice și creative, fără de care U2 n-ar fi fost niciodată ce este azi. Este la fel de importantă comunitatea creștină și mentorii de la Mount Temple, unde s-au format în tinerețe.

Una din marile lor găselnițe a fost conceptul de concert-spectacol, crearea unor show-uri de proporții, cu scene mobile, unde muzica se amestecă cu tehnologia de ultimă oră, cu o scenografie sofisticată cu puternic impact vizual, dar și cu activismul, cu credința afișată deschis, totul într-un melanj profund emoționant, care este atât de bine gândit și îndelung repetat, încât pare de-a dreptul spontan.

Turneul Zooropa și ZooTV din anii ’90 este poate cel mai bun exemplu. Subliminal este o încercare de demascare a ridicolului vieții, îngroșând tușele până dincolo de kitsch. Bono devine actor și, spre groaza creștinilor cuminți, îl întruchipează taman pe diavol în postura lui McPhisto, un fel de Elvis ratat, aflat în ipostaza sa supraponderală, sictirită de viață.

Spectacolul este nu doar o voalată critică socială, ci și un enorm mișto, o imensă oglindă, pe care stau scrise mesaje răspicate, nerostite direct: „Nu mai știm să trăim într-o lume desacralizată”. „Absurdul stă sub semnul normalității”. „Am devenit egocentrici și superficiali”. Pe peretele imens de ecrane din spatele lor publicul este bombardat cu mesaje ironice gen: „Crede în tot și în toate / Uită-te mai mult la tv / Celebritatea e o încântare” etc.

Cei patru realizează mega turnee cu stadioane arhipline având în fundal o idee ciudată, plină de smerenie: „Nu suntem niște vedete, ci doar o mână de familiști, slujitori ai acestor oameni plătitori de bilete. Față de ei avem datoria sacră de a oferi tot ce avem mai bun, la fiecare eveniment.” Obscenitatea importanței pe care o dobândește statutul de staruri rock’n roll nu face decât să-i amuze și să-i întristeze deopotrivă.

Faptul că aceiași patru oameni, după mai bine de 40 de ani de carieră și acum trecuți toți de 60 de ani, pot în continuare crea emoție și induce o stare de transă în zeci de mii de oameni la fiecare concert sold out este în continuare o înfăptuire șocantă.

Sursa acestei continuități poate fi găsită doar dincolo de ei înșiși, în încredințarea într-o seamă de lucruri care nu se văd, într-o forță care-i guvernează din umbră. Cândva la începuturile trupei, de frica de-a nu fi trimis la facultate sau la un job oarecare de la 9 la 5, într-o scrisoare trimisă tatălui său, poetul și vocalistul U2 îi făcea tatălui său o solemnă promisiune.

„Dumnezeu ne dă o forță și o bucurie care nu depinde de băutură sau de droguri. Această forță este, cred, calitatea datorită căreia vom ajunge în vârf. Sper ca viețile noastre să slujească drept mărturie atât celor de după noi, cât și industriei muzicale, un domeniu în care par să nu se fi strâns niciodată la un loc atâția oameni rătăciți și triști pretinzând că se simt bine.”

Culmea, cei patru, inclusiv Adam, convertit ulterior după o beție prelungită înaintea unui concert în Sydney, aveau să se țină de acest legământ până în ziua de azi. A fost forma lor de revoltă față de binecunoscutul stil de viață al celebrităților din industria muzicală, nu puțini morți înecați în propria vomă, iar alții de overdose, în accidente de mașină sau sinucideri pe bandă rulantă.

În timp ce acești patru irlandezi se strofoacă la balurile școlii și bat la porțile impresarilor londonezi, în celălalt colț uitat de Europă, cei de la Phoenix își storc creierii cum să o șteargă în lumea largă din pușcăria comunistă pe nume România, fugind departe de un regim represiv care a început să-i hăituie, să-i cenzureze și să le interzică aparițiile publice din cauza pletelor, blugilor și atitudinii de frondă, considerate o adevărată ameninţare la adresa puterii.

Phoenix s-a lansat la Timișoara în ’62 cântând coveruri și piese destul de naive de blues și rock, cu unele prelucrări din folclor. Trupa din acea perioadă beat se chema Sfinții, nume schimbat ulterior în Phoenix. Avantajul lor e că sunt conectați la posturile de radio și tv sârbești, iar prietenii din vest le livrează constant ultimele noutăți în materie de muzică. Au un club unde cântă relativ liberi și încep să devină tot mai populari. Sursele lor de inspirație? Beatles, Stones, Kinks, Doors, Jethro Tull, Led Zeppelin și mulți alții.

Covaci, omul care coagulează grupul, este nu doar un tip cool, ci și o mână forte, un magnet care adună în jurul său crema muzicienilor, care se tot schimbă, în căutarea unei formule ideale. Aceasta se va regăsi când Kappl (bass), Baniciu (voce/chitară) și Țăndărică (percuție) se adună în jurul liderului. Lor li se adaugă Petrescu (binecunoscutul toboșar dintre anii 71-75), Reininger, Sepi sau Krauser, însă trupa de aur este întruchipată de acești patru băieți, unul mai talentat și mai dedicat decât celălalt.

Visul tuturor fanilor Phoenix este să-i vadă din nou împreună pe scenă la aniversarea celor 60 de ani de existență, lucru după opinia mea imposibil, având în vedere animozitățile istorice dintre ei. Caz clasic, acestea sunt legate de întâmplări din vremuri demult apuse, de bani și de jocuri de putere.

Covaci este un perfecționist de o creativitate și o energie debordante, dar și un control freak. Problemele vin din faptul că vrea să fie un lider universal valabil – sufletul găștii de prieteni, dar și compozitorul principal, scenograful spectacolului, producătorul, managerul, totul. Drept consecință, dezvoltă o problemă în a păstra relații bune cu cei din jur.

Se agită excesiv, vrea să organizeze pe toată lumea, se ia de piept cu autoritățile, o dă de gard, regretă, își asumă greșelile, apoi încearcă cu orice preț să refacă relațiile și să meargă mai departe. Doar că traumele pe care le lasă în urma acestui iureș nebun care e propria sa viață au un preț. Rând pe rând, unii dintre cei mai buni prieteni îl părăsesc. Definitiv.

Covaci semănă cu un tanc. Merge înainte, trece peste orice. Ori te ții după el, ori te pierzi pe drum. Alternează pozițiile de forță cu accentele de martir – le-a făcut colegilor de trupă viața frumoasă, le-a adus celebritatea și drept răsplată, iată, l-au părăsit. Nu ezită să o spună oriunde este invitat să vorbească.

Din nefericire, liderul dă azi tot mai mult semne că ar crede în diverse teorii ale conspirației, începând cu pandemia Covid sau cu dârele de fum lăsate de avioane pe cer. O spune deschis: „Suntem otrăviți. Suntem călcați în picioare. Suntem prea mulți. Câțiva vor să stăpânească planeta. Ce frumos!” Capac i-a pus acceptarea de a cânta la nunta controversatului șef de partid AUR, George Simion. Acest fapt i-a pus rău pe gânduri nu doar pe foștii membri, ci și pe fanii trupei.

Însă misiunea lui pe pământ este să-și urmeze chemarea până la capăt, așadar trupa renaște mereu și mereu din propria cenușă, chiar dacă azi nu seamănă mai defel cu ce a fost cândva. Se identifică cu Phoenix până dincolo de obsesie. Seamănă pe undeva cu Flaubert, care spunea că Madame Bovary este el însuși. Deși neagă răspicat acest fapt, el transpare inclusiv din cartea sa Phoenix, însă eu… apărută la Nemira în ’94.

Povestea devine însăși viața lui, nu mai poate disocia între el ca om și destinul trupei. După 60 de ani, spune în interviul din carte: „Este rostul vieții mele. Eu nu am familie, nu am copii, n-am nimic decât Phoenix și Phoenix înseamnă o armonie generală. Eu vreau armonie.” Doar că această armonie este tot mai greu de găsit odată cu trecerea vremii.

Dar să ne întoarcem la anii de glorie. Deocamdată, comunismul românesc e blajin, promite chiar un viitor luminos. Asta până când pe Ceaușescu îl apucă vizitele în țări dubioase precum China sau Coreea de Nord, de unde vine cu un ego inflamat peste măsură. Începe cultul personalității. Tezele din iulie ’71 schimbă macazul în toate sectoarele, inclusiv în muzică. Brusc, se proclamă orientarea obligatorie spre folclor și spre adânci simțăminte românești. Gata cu cosmopolitismul și muzica decadentă în engleză.

Aici intră în scenă geniul lui Covaci, un compozitor de mare angajament, care ia povestea cu folclorul în serios și se apucă de desțelenit acest ogor.

Alături de Kappl, un muzician polivalent cu studii de Conservator, se închid în cămăruța mătușii lui Covaci zisă Tuși și suflă praful de pe bestiare medievale, de pe culegeri de folclor străvechi, unele cu rezonanțe pre-creștine. Ascultă cântece populare uitate, strigături de nuntă și bocete. Descoperă și prelucrează împreună adevărate comori. E o perioadă ferventă, de creație și de armonie generală.

Astfel, se pun bazele unui gen nou, numit etno rock. Noul stil nemaiauzit, cu accente de rock progresiv și experimental, îi va scoate pentru totdeauna din rândul muzicienilor de rând și le va aduce, odată cu celebritatea, și pieirea. Nimic din toată istoria muzicii autohtone nu se poate compara cu ce au creat acești oameni în doar câțiva ani.

Urmează șapte ani nebuni, șapte ani de grație, ce vor schimba pentru totdeauna fața rockului românesc. Îşi fac obiceiul ca în perioadele de pregătire a albumelor să fugă ca pustnicii de lume, stând cu lunile pe muntele Semenic, cercetând și explorând noul sound.

Același lider, care este și un artist plastic polivalent, are intuiția de-a sonda două direcții neexplorate până atunci: găsirea unor textieri de top și a unor creatori de costume și decoruri adecvate mesajului muzical.

Aşa facem cunoştinţă cu cuplurile de poeți Cârcu/Șuvăgău și Foarță/Ujică, plus Dan Chișu și alții în postura de designeri de scenă și costume. Sepi întregește partea grafică și de percuție originală introducând în concerte celebrele capre. Cu vremea apar și dubașii. Acum au muzica, au textele adecvate, au niște măști stranii, cu coarne, cojoace ciobănești, au plete și sunt pictați pe față la fel ca cei de la Kiss. Pentru România cenușie și uniformă a acelor ani reprezintă avangarda absolută. Băieții sunt frumoși, debordează de energie și nimic nu le poate sta în cale. Devin zei.

Prin urmare, scot aproape la foc automat trei albume în crescendo, culminând cu primul dublu LP al unei trupe românești. Cantafabule este o operă etno rock cu accente de rock progresiv și folk învechită cu stil, ca vinul de bună calitate, care sună azi la fel de bine ca în ’75, fiindcă a fost măiestrit produsă de Electrecord.

Phoenix începe să umple stadioane, fapt care trezește suspiciunile regimului. Apar șicanările, intră în acţiune turnătorii, Securitatea și tot aparatul represiv. Imediat după un concert, super-secretosul Covaci îi cheamă pe toți la o misterioasă agapă de despărțire. Baniciu tocmai bea bere cu Cârcu pe terasă la Conti și alege să nu meargă.

Întâlnirea culminează cu o ultimă mișcare de curaj a liderului, care are tupeul de a scoate din țară pe sub nasul vameșilor de la Porțile de fier o parte din membrii trupei pitiți ca niște fachiri în boxele Marshall. În boxa destinată lui Baniciu e înghesuită în ultima clipă o femeie gravidă în luna a opta care visa să-și reîntregească familia din Germania. Practic, cu acest gest, Covaci își pune la bătaie propria viață, asumându-și un risc enorm.

Odată cu acest gest nebunesc al fugii din țară, care s-ar fi putut termina extrem de prost dintr-un simplu strănut, se încheie o epocă și începe o nouă saga. Zeii au devenit niște anonimi într-un burg oarecare din Germania de vest. De atunci încoace nimic, niciodată n-a mai fost la fel, în ciuda multiplelor încercări creatoare și reuniri sporadice de după revoluția din ’89.

Aș putea continua mult și bine cu saga acestor două trupe legendare. Constat cu surprindere cât de tare m-a marcat existența lor, deși vreme de ani buni, din varii motive, am încetat pur și simplu să-i mai ascult. Nu sunt un fan obișnuit, recunosc, ci mai degrabă un ascultător critic, urmăresc atent cum se pune în acord muzica cu viețile celor care o cântă.

Lecturile recente despre U2 și Phoenix le-au reactivat poveștile, retrezind la viață muzica și versurile. Am dat peste surprize plăcute, dar și peste dezamăgiri de proporții. Cine ar fi zis că piesa care dă titlul albumului Mugur de fluier este de fapt un cover după A Christmas Song de la Jethro Tull? Din păcate, nu este creditată ca atare.

Încerc, așadar, să trag niște concluzii despre starea lor acum, în anul de grație 2023. Sunt momente aniversare. Apare prima carte despre U2, apar primele două filme profesioniste de lung metraj despre Phoenix. Har/Jar este produs de TVR în regia lui Cornel Mihalache, iar Phoenix Povestea este regizat de Cristian Radu Nema.

Între timp, fiecărei trupe i s-a adăugat un nou membru discret – senectutea. S-a instalat comod într-un colț al scenei, de unde stă și observă totul. Așteaptă cu răbdare. Din când în când lovește într-un mare gong, doar așa, de dragul de-a ne reaminti tuturor că suntem trecători.

Dar rockerii noștri se străduiesc din răsputeri să creeze mai departe, să cânte, să organizeze turnee, să fie cool, să țopăie pe scenă, să electrizeze auditoriul. Mi-e imposibil să scap de sentimentul că tot ce-a fost de zis s-a zis demult, iar ce a rămas acum nu este altceva decât o strădanie șcrâșnită de-a îngheța timpul. Iar timpul, ca un cariu ascuns într-o veche bârnă de lemn, ronțăie meticulos și nestingherit. La fel ca senectutea, nu se grăbește nicăieri.

Fără să o recunoască, ambele trupe încearcă, de fapt, o reciclare și o reîmpachetare a acelorași puncte culminante din propriile cariere. Pentru U2 acestea au fost Joshua Tree și Achtung Baby. Pentru Phoenix au fost Mugur de fluier și Cantafabule. Aceasta este o părere personală, pe care o susțin și o semnez.

Surrender este o carte frumoasă, luminoasă, o lectură înțeleaptă. Dacă a fost scrisă fără un ghostwriter e și mai de apreciat. Pe alocuri este inegală, vrea să spună prea multe, poate chiar totul. Este o carte a credinței, a nădejdii și a dragostei. E scrisă sincer, franc. Pare un mare psalm, o confesiune, un imn închinat aproapelui. Cartea lui Bono este povestea încercării de-a salva o lume aflată pe buza prăpastiei. O frumoasă utopie semnată de un visător de profesie. Unii îl adoră, alții îl cred un ipocrit.

Phoenix Har / Jar este altfel, este o culegere de interviuri, o poveste foarte românească, fragmentată, pe alocuri incoerentă, puțin tragică. M-a răscolit. M-a pus pe gânduri. Mi-a reamintit cât de tare ne-a putut învrăjbi și strica pe toți de cap comunismul de sorginte sovietică.

Acum, la 62 de ani, Bono se află în turneul de lansare a cărții. Este de-a dreptul enervant de prezent peste tot. Dar băieții ăștia respiră marketing, îl știu ca pe Tatăl nostru, iar în spate au o echipă super profesionistă care-i scoate la înaintare te miri pe unde.

Deci Bono ține conferințe, dă interviuri și a organizat un mic turneu reîncălzit numit Songs of Surrender, menit să pregătească lansarea noului album.

Motto-ul lui e simplu: dacă nu poți schimba lumea, încearcă măcar să schimbi lumea din interiorul tău. Şi totuşi, în ultimii zeci de ani, a încercat cum a știut să-și aducă obolul într-o lume măcinată de suferinţă.  Credința pentru cei de la U2 e importantă, însă o credință de fațadă, sforăitoare, care nu reflectă o preocupare reală pentru dreptatea socială și pentru cei sărmani este moartă.

Bono are o lungă istorie de activism prin organizațiile înfiinţate alături de soția lui, Ali. O mare parte din câștigurile U2 s-au dus spre One și (RED). Au strâns zeci de miliarde de euro pentru a ajutora sinistrați, refugiați, victime ale diverselor războaie. Au dat concerte de binefacere, au adunat fonduri pentru Cernobîl, pentru a eradica SIDA și pentru a șterge datoriile Africii față de țările dezvoltate. Nu cu multe luni în urmă, Bono și The Edge au cântat unplugged în metroul din Kiev pentru a-şi arăta solidaritatea față de ucraineni

Cu ceva ani în urmă, Bono a căzut cu bicicleta și a sfârșit imobilizat, cu ochii pe un neon, anulând o seamă de concerte. Nu demult a suferit o operație pe inimă.

Larry a avut și el probleme mari cu spatele, iar acum așteaptă o intervenție chirurgicală serioasă, așa că anul 2023 pentru el e compromis. Iar U2 nu concepe să dea vreun concert serios fără prietenul care i-a adunat laolaltă şi de la care a pornit totul. Secretul succesului lor? Bono sugerează o posibilă pistă:

„Înainte de fiecare spectacol, ne rugăm. Uneori ne simțim ușor înstrăinați, dar continuăm să ne rugăm pentru a regăsi acea intimitate aparte a unei trupe, care ar putea fi de folos publicului în seara respectivă. Ajută chestia asta? Este clar utilă muzicii. În plus, slujește unui scop mai înalt. Într-un mod ciudat de familiar, ne trezim schimbați.

Ne începem rugăciunile ca simpli tovarăși; le încheiem ca prieteni, descoperind o altă imagine despre noi înșine, precum și despre publicul pe care urmează să-l întâlnim. Iar acesta e cel care ne va schimba pe fiecare, așa cum se petrece de fiecare dată. Oferta trupei noastre constă în ceva foarte intim, într-un soi de reacție chimică petrecută între public și noi, cei pe scenă. Acesta este ingredientul care face ca o trupă bună să devină cu adevărat mare.”

În timp ce istoria U2 este una oarecum liniară și are o certă unitate stilistică, istoria Phoenix e una tumultuoasă. După experimentul exilului, care a reușit să-i dezbine aproape pentru totdeauna, fiecare dintre membrii trupei a încercat să-și găsească propria cale. Așa au mai luat naștere o grămadă de albume plus două păsări: Pasărea Colibri și Pasărea Rock. Vag dezamăgitoare ambele, cu aceleași accente folk și pseudo etno rock fredonabil, însă de rasă comună, în ciuda strădaniilor aferente.

Nu voi uita însă niciodată concertul din 22 septembrie ’91 de la Cluj, imediat după reunire. Noul membru al trupei, incredibilul Mani Neumann, a electrizat stadionul. Puști care nu erau pe lume când s-a lansat Phoenix știau pe de rost versurile de la Mica Țiganiadă. Trei zile nu mi-am revenit din șoc.

La aniversarea celor 40 de ani de existență Phoenix s-a petrecut o altă mare minune, care a reunit o grămadă de membri vechi și noi pe aceeași scenă într-un concert-maraton de cinci ore și jumătate. La fel, un eveniment extraordinar de bun.

Ultimul concert pe care l-am urmărit online datează din 8 iulie 2021, cu orchestra simfonică București. S-au aliniat piese vechi, de tradiție. Cele două ceasuri de concert au sunat destul de corect, dar din păcate lipsite de vibe și emoție, totul în fața unui teatru de vară amorțit, doar pe jumătate plin. Așa ceva nu e ușor de înghițit după ce cândva ai umplut stadioane.

Aflat acum la 75 de ani, Covaci a ținut-o în tot acest răstimp pe a lui, împingând mai departe din spate proiectul pentru care este gata să-și dea viața. A continuat să cânte alături de diverse formule, să scoată albume, să concerteze, fiind însă tot mai frustrat de sistemul corupt din România, de lipsa perspectivelor și scăderea vânzărilor. Nimic nu contează însă pentru liderul trupei:

„Eu am drumul meu drept înainte. Nu fac slalom, cum se obișnuiește. Dacă cineva îmi stă în drum, îl dau la o parte.”

Phoenix au cântat în engleză, au cântat alături de filarmonici, au experimentat noi piste, ultima încercare fiind albumul „Vino, Țepeș!” din 2014. L-am dus cu greu până la capăt. Sună ca orice trupă banală de hard / metal / etno. Sună tezist, cu accente naționaliste. Peste toate, Covaci s-a apucat de scris texte, cică de nevoie, fiindcă susține că are un mesaj important de transmis țării. Mă sperie gândul că pe poetul Șerban Foarță l-ar putea apuca brusc pofta de-a face muzică.

Odată cu trecerea vremii, oamenii ajunși la o vârstă se mai îmblânzesc. Nu și Covaci. El are o cale a lui şi o istorie tragică în spate care parcă îl face să devină tot mai supărat și încrâncenat pe lume. Cu un tată absent, deținut politic, a răzbit greu prin viață, constant hărțuit de putere, turnat de apropiați la securitate și aproape alungat din țară.

În 1975, Cornel Chiriac, prietenul și primul lor producător, omul care îi promova constant la Radio Europa Liberă, moare înjunghiat în München. Cauzele sunt confuze. Unii spun că a fost mâna securității exprimată prin acel adolescent pe nume Mario Gropp. De parcă acest lucru n-ar fi fost destul, în ’92, Tamara, mama lui Covaci, este ucisă cu 25 de lovituri de cuțit, după care cei doi criminali dau foc la casă încercând să ascundă urmele.

Poate nu e de mirare că omul e tot mai încruntat și mai hotărât să nu facă nici un pas înapoi. O spune pe șleau în carte:

„Eu am fost crâncen totdeauna, dar, de atunci, nu mai dau înapoi și am dușmani mari. Să le fie frică de mine! Clar. Nu pot să dau înapoi. Eu le spun și la ai mei, la trupă: «Fraților, în viață e ca la box! Cine, în final, mai stă în picioare, ăla a câștigat, nu ăla de jos. Cu nasul spart, cu vânătăi, ăla a câștigat. Nu ne dăm bătuți, nu ne dăm bătuți niciodată!»”

Ar trebui să am o frază amplă, de final. Niște concluzii puternice. Nu am. Phoenix și U2 nu se întâlnesc decât în capul meu. Au prea puține în comun. Greu se pot compara. Nici una din trupe nu cred că ar fi în stare să realizeze vreodată ce a făcut cealaltă. Spațiile culturale unde s-au născut și dezvoltat sunt de pe planete diferite. Vizunea asupra vieții, modul de abordare al muzicii par, pe alocuri, diametral opuse.

Ambele trupe au drumuri și destine paralele. Însă, pe căi diferite, încercând abordări variate, caută de fapt același lucru, atât de greu de definit și de pus în cuvinte. Caută acea muzică inspirată, în stare să creeze emoție și să se cuibărească în inima ascultătorului pentru totdeauna.

Lecturi

Dintre numeroasele interviuri și concerte de pe YouTube am găsit edificatoare următoarele: