Pereţi subţiri

Săptămîna trecută, la lansarea de la Bookfest a noii cărţi a Anei Maria Sandu, Pereţi subţiri, principala discuţie care s-a încins a fost una de gen literar. Este, carevasăzică, Pereţi subţiri roman, cum scrie pe pagina de titlu, sau e un volum de 17 povestiri – legate, ce-i drept, prin personaje recurente şi bucle temporale?

Am combătut fiecare după gusturi şi înclinaţii, poate ca să nu insistăm răspicat (există, orice s-ar spune, o pudoare a epitetului radical, în prezenţa autorului) pe faptul că Pereţi subţiri este – orice-ar fi – o carte pe cît de adevărată, pe atît de rară în literatura noastră de azi.

Cea de-a cincea carte a Anei Maria Sandu e, înainte de orice, o poveste despre timp, reluată cînd cu încetinitorul, cînd cu repezitorul, cînd cu gros-planuri, cînd cu focalizări pe anumite gesturi şi personaje.

Există, în carte, un timp al „blocului cu patru etaje” care deschide panoramic cartea şi cîte un timp – segmentat sau continuu, trecînd dintr-o secvenţă într-alta – al fiecărui personaj; avem timpii simultani ai colocatarilor şi timpii divergenţi ai cuplurilor care se fac şi se desfac în interiorul acestei fiinţe vii care e blocul din Strada Armaşului, spaţiu precar separat de pereţi poroşi şi de un ciudat efect de pîlnie care creează o nedorită intimitate.

Fără îndoială, cartea s-ar fi putut numi chiar aşa, „Blocul cu patru etaje”, sau – cu alte titluri de capitole (sau povestiri) – „O casă mai mare”, „Renovări” sau, de ce nu, „Uşa închisă”.

Ana Maria Sandu a ales însă un titlu diferit de titlurile (povestirilor) din volum poate şi pentru că accentul esenţial e pus astfel pe vasele comunicante din micul spaţiu aflat în centrul Bucureştilor, pe zidurile (în fond) inexistente, pe valvele comunicante ale unui organ care, cu timpul, pulsează simultan în toate spaţiile lui. (S-ar putea ca aici să fie principalul argument în sprijinul citirii cărţii ca roman, dar nu redeschid discuţia…)

Avem, aşadar, un mic bloc cochet din centrul Bucureştilor în care pomenitul efect de pîlnie duce la complicităţi nedorite şi vise erotice comunicante şi care îşi atrage parcă irezistibil chiriaşii.

Cele 15 familii care locuiau acolo în 1959 se refac – voluntar sau din cauze naturale –, alte personaje ajung aici prin improbabile coincidenţe şi alegeri ale destinului; unii cumpără, alţii moştenesc apartamente, unii mor, alţii se nasc – ca în orice viaţă trăită –, unii rămîn neclintiţi în propriile opţiuni iniţiale, alţii se răzgîndesc, se lasă duşi de alte centre magnetice şi proiectează vieţi diferite în case mai mari.

Există, totuşi, cîteva centre de greutate, cîteva nuclee narative a căror nostalgie difuză impregnează întregul (iar acesta ar fi un argument pentru a considera Pereţi subţiri un volum de povestiri, însă, din nou, nu deschid discuţia).

Unul dintre aceste centre e povestea cuplului Alexandra-Ştefan, care începe printr-o splendidă istorie de amor „pe un frig care putea să-ţi reteze tendoanele” („Întîlnirea”) şi continuă imprevizibil şi oblic, peste 10 ani, într-o casă nouă, proiectată, din vorbe, pe acoperişul blocului cu patru etaje („O casă mai mare”).

Pereţii extrem de subţiri, ca o membrană, dintre aceste două bucle temporale sînt însă imposibil de trecut şi abia aici valvele comunicante sînt iremediabil blocate. În „Întîlnirea”, cu acel timp generos „care stă ca un cîine mare şi ascultător la picioarele lor”, cei doi, Alexandra şi Ştefan, încep o viaţă.

În „O casă mai mare”, viaţa aceea nu mai există de o bună bucată de vreme, deşi gesturile zilnice, rutina instalată, hainele purtate par să o prelungească:

„Înainte de a pleca de la birou, pe la 2 şi douăzeci, l-a apelat. Tot n-a reuşit să-l prindă. Cînd ultimul ţîrîit se stinsese, simţise că se prăbuşeşte. Se gîndise la toate nenorocirile din lume şi ştiuse că ceva rău o să-i ajungă din urmă. Nu pe oamenii zgribuliţi care se mişcau cu încetinitorul, ci chiar pe ei doi. Pe ea, femeia aflată în pragul unei crize de nervi, într-o zi de iarnă, şi pe bărbatul cu care era împreună de zece ani. Şi care purta azi, pe sub puloverul gri, de lînă, o cămaşă în carouri, pe care ea i-o călcase cu o seară în urmă”.

Celălalt centru e povestea de amor gay dintre Raul şi Claudiu („Uşa închisă”), o poveste intensă şi imprevizibilă, de cuplu necomplezent. Raul e însă unul dintre puţinele personaje ale blocului cu patru etaje care reuşesc să scape mirajului de panopticum din Pereţi subţiri.

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Pe el, Ana Maria Sandu îl salvează de la rutină, trimiţîndu-l la Buenos Aires, într-un ficţional cartier San Telmo de unde (ne) scrie. El e, de altfel, singurul scriitor din blocul cu patru etaje, dar şi un cititor exigent care ar fi adorat, fără îndoială, desfăşurarea de forţă prozastică şi panoplia de viaţă trăită din Pereţi subţiri.

*

Ana Maria Sandu, Pereţi subţiri, Editura Polirom, 2017.