Pelinul negru. Druga şi Tutuana

Dacă am căuta un singur cuvînt care să definească scrisul Ioanei Nicolaie, acesta ar fi autenticitate. În poeme, în romane, în cărţile pentru copii, Ioana Nicolaie are o voce nu doar perfect recognoscibilă (şi construită migălos – încă de la debutul din 2000 – într-un imaginar unic), ci şi de o autenticitate asumată literar, adică perfect conştientă de efectele sale.

În Pelinul negru – nume dat ororii insidioase şi neştiute de după dezastrul de la Cernobîl din 26 aprilie 1986 –, aceste efecte par topite în magma durerii şi a neputinţei. Ele fac însă posibilă spunerea poveştii de neconceput şi de nespus a „copiilor Cernobîlului”, a vieţilor lor deturnate, sacrificate pentru păstrarea aparenţelor, pentru cocoloşirea ideologică, pentru susţinerea minciunii instituţionalizate.

Vorbesc despre efecte literare (vocea naratoarei, dialectul îmblînzit, povestirile gravitînd în jurul unui acelaşi vîrtej vital) pentru că oroarea nu poate fi descrisă, dar şi pentru că în aceste apropieri de inenarabil stau forţa şi intensa originalitate ale cărţii Ioanei Nicolaie. Cum ar fi zis Lucian Raicu, nu te poţi apropia de abis decît cu cele mai bune instrumente literare.

Felul în care vocea narativă se instalează în interiorul unui copil dislexic şi tarat e un adevărat tur de forţă scriitoricească.

Citim, aşadar, tragica şi inenarabila poveste a unei frumoase fetiţe pe nume Agustina (şi a familiei ei atinse de rău în diferite forme), spusă de ea însăşi.

Ce se petrece în mintea-sufletul-trupul unui copil supus nu doar dezastrului radioactiv şi urmărilor lui, ci şi opacităţii celor din jur?

Cît se poate rezista nu doar propriei degradări, nebuloasei în care te instalează o nefericită condiţie fizică, ci şi batjocurii celor din jur, cruzimii copiilor şi adulţilor care te văd diferit, dar nu înţeleg diferenţa?

Ioana Nicolaie răspunde acestor întrebări descriind – cu vocea Agustinei – o bogată viaţă interioară, cu minunate poveşti şi legende, în care bucuria şi liniştea depind mult de cei din jur, dar mai ales de o luxuriantă imaginaţie vie, care construieşte o altă realitate.

„Cine sînt eu?” e marea întrebare pentru Agustina, iar propriile răspunsuri structurează cartea în trei părţi: partea tuturor posibilităţilor („Tutuană şi Drugă”), partea iluziilor („Tutuană”) şi partea fatalităţii („Drugă”).

Tutuana şi Druga sînt două păpuşi din primii ani de viaţă ai Agustinei, prima, „frumoasă, înaltă şi deşteaptă”, cea de-a doua, „cheală şi cusută din cîrpe”, două imagini opuse, forme ale identificării succesive, ale speranţei şi eşecului anunţat.

Căci încă de la început, din partea tuturor posibilităţilor, fetiţa ştie că lucrurile nu pot sta decît într-un singur fel pentru ea:

„Că şarpele casei, îmi zisese buna, nu moare niciodată. Dar pentru asta, din cînd în cînd, tot mai muşcă pe cineva. Şi-acela e însemnat, însă nu-i om împlinit, dar nici lipsit de dorinţa de viaţă. Între ape adică, aşa, nici drugă şi nici tutuană. Şi poate mai ales drugă, ştiu asta”.

Iluziile spulberate din partea a doua (şi, pe alt plan, eşecul şcolilor speciale, precum „Şcoala specială de la Buzău”, unde demonii frustrării, abandonului, lipsei de sens se dezlănţuie, preschimbînd o tulburare neurologică în catatonie profundă) transformă definitiv lumea mirifică a unei copilării posibile:

„Totul se face negru, mocirla e mai groasă ca oricînd, oac, oac, se bucură broasca din inimă. Fac spume la gură şi ele cresc tot mai mult, pînă acoperă totul, aerul, şcoala întreagă, brancardierii care o iau pe sus pe Nadia, care mă prind şi mă răstoarnă şi pe mine în salvare.

Nu-mi mai rămîne decît un lucru, cel mai temut, tunelul. Cad în el, tot mai adînc, urlînd fără oprire, pînă nu se mai poate auzi nici urletul, căci după un timp nesfîrşit mi-a înlocuit glasul. Şi eu ştiu că tunelul n-o să mă mai lase să-i scap vreodată. Căci de-acum încolo el e totuna cu pielea mea”.

A fi Drugă – adică definitiv în alt regn şi în altă specie – e, în fond, cea mai mică dintre pedepse pentru fetiţa care nu putea citi. Teroarea, groaza permanentă distrug universul iniţial, unde lucrurile puteau fi povestite, chiar dacă nu puteau fi citite:

„Numai că odată ce-ai ajuns drugă, nu e nici o cale să dai înapoi, chiar dacă un cuvînt nou, dislexie, bubuie din senin, ca un tunet. Aştepţi acolo, neclintită, oricum vine cineva cu batjocura, încă de la început n-a fost nici un loc unde să fii la adăpost”.

Nu e prima dată cînd Ioana Nicolaie răscumpără o lume, aducîndu-şi la viaţă „fraţii de urzici”, ca în Povestea celor 12 lebede, reconstruind ficţional universuri de oţel şi granit.

În Pelinul negru, ea reface o lume de după o apocalipsă ţinută sub obroc, un univers (deloc paralel) care glisează – din neştiinţă, complezenţă, cruzime – în oroare.

În tunelul în care se scufundă Agustina, fără scăpare, nu mai e loc pentru nici o consemnare. Însă felul în care o urmează Ioana Nicolaie acolo – într-un roman pe cît de intens, pe atît de sfîşietor omeneşte – e nu doar semnul unei scriitoare de vocaţie, ci şi al unei fiinţe extrem de rare.

*

Ioana Nicolaie, Pelinul negru, Editura Humanitas, 2017