Pe tine te-au chinuit cu Eminescu în școală?

Ioana Epure

Director editorial

Pentru mulți elevi, poezia lui Mihai Eminescu se ofilește la umbra soclului de neciobit al poetului național și este îngropată în tehnici de predare scorțoase.

Am vrut să aflăm cum a fost întâlnirea cu Eminescu a câtorva scriitorii români − dacă a fost dureroasă sau dacă, dimpotrivă, au apucat să îl cunoască înainte ca școala să-l transforme într-un simbol cu care era aproape imposibil să mai rezoneze.

Marius Chivu: „Dumneavoastră știți că elevii fug cînd aud de Eminescu?”

În primăvara lui 1998, revista Dilema (pe atunci fără „veche”) a publicat celebrul, infamul număr 275, în care denunța mitizarea poetului din ultimul secol: geniu dispărut în floarea vîrstei, bolnav și nefericit sufletește, dar de o moralitate și un patriotism desăvîrșite.

Dosarul dilematic încerca să-l redea pe poet cititorilor, însă a fost primit cu reacții foarte dure de cei care considerau că este „o conspirație”, „un complot antinațional”, „sacrilegiu”, „acţiune antinațională și antimitologică” sau „expresia unui proces mai general, vizibil și în domeniul istoriei, de demitizare a valorilor naționale, pe motiv că acestea au fost exagerate şi, în consecință, trebuie revizuite pentru a putea să fim, astfel, acceptaţi în Europa”, după cum s-a exprimat Eugen Simion, pe atunci preşedintele Academiei Române.

Eram licean într-un grup școlar din provincie cînd a apărut acel număr din Dilema și am trimis redacției o scrisoare înduioșătoare în retorismul ei.

Zicea așa elevul care eram:

„Avem nevoie de un altfel de Eminescu, de adevăratul Eminescu, nu de cel proiectat în mit și ascuns sub stratul gros de miere.

Dumneavoastră știți, d-lor care ați luat foc cînd l-ați văzut rediscutat pe Eminescu, că «luceafărul poeziei românești» (vai! ce silă îmi produce acest clișeu) este de-a dreptul, nu ignorat, ci urît de elevii obligați să-l studieze o sută de ore de clasă înghițind în silă citate și comentarii mai laudative decît omagiile dedicate soților Ceaușescu la ceas aniversar?

Dumneavoastră știți că elevii fug cînd aud de Eminescu pentru că s-au săturat pînă peste cap să-l studieze zeci de ore în șir, fără să fie cîtuși de puțin atrași de opera lui, tocmai din cauză că esențialul rămîne aproape întotdeauna o problemă secundară?

Un elev căruia îi cade Eminescu la un examen (oricare ar fi el, teză, bacalaureat, olimpiadă) e terorizat pentru că își închipuie (de fapt, așa a fost învățat) că trebuie să scrie o introducere și-o încheiere de cel puțin o pagină în care să-l laude cît mai original, dar vai!, atît de convențional și grotesc.

Tatiana Niculescu: "Dacă n-ar fi fost asasinat, Codreanu ar fi rămas în istorie cel mult ca un personaj excentric"

INTERVIU. Autoarea recentei biografii a lui Codreanu vorbește despre legionarul care a ajuns idolul unui protestatar din orașul american Charlottesville.

Femeia-model pentru Garda de Fier

Un universitar sibian a realizat o cercetare asupra ipostazelor de feminitate din ideologia legionară şi a urmărilor lor până azi.

Elevii sînt într-o confuzie totală. Dacă-i întrebi care este poetul lor preferat, răspund fără să clipească Eminescu, dar nu pentru că îl iubesc și îi iubesc opera, ci pentru că «toată lumea vorbește așa frumos despre el».

Pentru elevi, Eminescu a devenit un strigoi. Eu, cel puţin, mă consider o victimă a acestui «complot într-ale lingușelii» ce durează de zeci de ani și în critica literară și în învățămînt, în urma căruia, îmi pare rău că o spun și chiar mi-e rușine, eu nu-l pot iubi pe Eminescu!

Sper ca într-o zi să reușesc să-mi curăț întrutotul creierul și să găsesc adevărata bucurie de a-l citi pe Eminescu pentru prima dată.”

Mi-au trebuit vreo două decenii să mă bucur cu adevărat de Eminescu.

Marius Chivu este scriitor și cronicar literar, redactor la „Dilema Veche” şi fondator al revistei trimestriale de proză scurtă „Iocan”.

Vitrina multimedia a poemului „La Steaua”, din colecția Muzeului Național al Literaturii Române. Foto: Lucian Muntean

Radu Paraschivescu: „În clasele a șaptea și a opta, Eminescu a fost asasinat de un profesor căruia nu vreau să-i dau numele”

Vorba unui personaj al lui Frederick Forsyth: „Those were the days”. Dat fiind că am făcut școală sub comuniști, nu te puteai aștepta la abordări nonconformiste nici măcar în privința poeziei lui Eminescu.

În gimnaziu am avut parte de o predare împănată de clișee („Poetul-nepereche”, „Luceafărul poeziei românești” etc.) și de încadrarea lui fie în rama militant-patriotică, fie în cea romantică.

În clasele a șaptea și a opta, Eminescu a fost asasinat de un profesor căruia nu vreau să-i dau numele. Mizând pe complicitatea prin candoare a unor copii de 13-14 ani, omul ni l-a livrat pe Eminescul lui de uz intim, având însă grijă să-l ambaleze în platitudini patriotarde.

Salvarea a venit în liceu, la Sfântul Sava, unde țin minte că am avut o profesoară de română cu adevărat valoroasă: Maria Pavnotescu, ea însăși poetă sub pseudonimul Maria Octavian.

Maria Pavnotescu ne-a vorbit despre izvoarele filozofice ale Luceafărului, despre Scrisoarea I, despre Nu credeam să-nvăț a muri vreodată. Și tot dumneaei și-a asumat riscul de-a ne spune ce nu aveam voie să știm atunci: că Eminescu era un antisemit vitriolant și un naționalist intratabil.

Dacă ar fi existat mai mulți profesori ca Maria Pavnotescu, detabuizarea lui Eminescu pe care a realizat-o Dilema Veche cu vreo două decenii în urmă n-ar fi provocat o asemenea ostilitate.

Radu Paraschivescu este prozator, traducător şi jurnalist − autor, printre multe altele, al volumului „Două mături stau de vorbă. Scene românești”.

Simona Popescu: „Am fost așa emoționată cînd am dat de (auto)parodia la Luceafărul„

Drag mi-a fost de la început, cu tot cu literatura lui. Poate că prima poezie citită (pentru școală) a fost Somnoroase păsărele, care a devenit, în copilărie, după ce am învățat-o pe de rost, un fel de rugăciune de liniștire și adormire.

Mă legănam pe ritmul versurilor și vizualizam, ca în niște tablouri vivante, tot ce apărea de la un catren la altul.

Mai tîrziu, ritmurile din Luceafărul, Odă – în metru antic (și așa mai departe) au devenit interioare, un fel de mantre, la adolescență (și, uneori, mergînd pe o stradă pustie, mai ales la lăsatul întunericului, apar și-acum, ca niște însoțitori sonori, familiari, păzitori, de demult, dintotdeauna).

Pe la 12 ani am început un jurnal, am pus foile de caiet între coperțile cartonate ale unei cărți cu o ilustrație frumoasă, reprezentînd un peisaj de cleștar, cu o siluetă ca de jad translucid.

Conținutul cărții, fără legătură cu Eminescu, l-am detașat cu grijă. Eram − cum ar veni − „eminesciană”, credeam într-o lume mai bună, asemănătoare visului sau aflată undeva într-un timp-spațiu paralel.

Credeam în ea așa cum credeam în copilărie, cu toată convingerea, în existența îngerașului păzitor. Școala n-a reușit să strice nimic din miraj.

Spre sfîrșitul studenției, am întîlnit un Eminescu care se potrivea și cu noile mele descoperiri în materie de gust literar – ironia, ludicul, umorul, care se adăugau celorlalte – nu le înlocuiau!

Am fost așa emoţionată cînd am dat de (auto)parodia la Luceafărul (spuneau unii) – dar care nu e doar o autoparodie – cu titlul Antropomorfism şi semnată… Minunescu. Un poem aflat pe aceeași vibrație cu postmodernismul emergent de atunci. Recitirea a devenit tot mai mult amintire-proiecție, circulară, reticulară.

Simona Popescu este poetă și prozatoare, autoare a volumului „Exuvii”, inclus din 2010 în manualele școlare.

Ediţia princeps a „Poesiilor” lui Eminescu, din colecția Muzeului Național al Literaturii Române. Foto: Lucian Muntean

Florin Bican: „Fastuoasele evenimente extrașcolare cu iz de mititei blochează accesul la opera lui”

Parafrazând o observație a lui Robert Graves despre Shakespeare, aș spune că Eminescu se remarcă prin faptul că este într-adevăr foarte bun, în ciuda tuturor celor care spun despre el că este foarte bun („the remarkable thing about Shakespeare is that he is really very good – in spite of all the people who say he is very good” − Robert Graves, „Sayings of the Week”, The Observer, 6 Dec. 1964).

Când opera unui autor, oricare ar fi acesta, are drept avangardă o falangă de țuțări, contactul cititorului prezumtiv cu respectiva operă este compromis din start.

În cazul lui Eminescu, cimpoaiele encomiastice tind să neutralizeze vocea poetului.

Tot felul de „suflători” se întrec în a intermedia accesul „publicului” la poezia lui Eminescu doar pentru a-și etala ei marotele, de-ți vine să-i interpelezi ca pe „sergentul de stradă cu fluiera la gât” din versurile atribuite popular lui Eminescu.

Nu atât școala, cât fastuoasele evenimente extrașcolare cu iz de ie și mititei blochează accesul la opera lui Eminescu.

Lectura este un act intim. Ea nu are nimic de-a face cu orgiile în care este făcută poștă efigia gonflabilă a unui Eminescu disociat de opera lui.

În școală am avut norocul să nu fiu „chinuit” cu Eminescu. Poate pentru că am avut profesori „buni”…

Sau poate pentru că apucasem deja să iau contact direct cu poezia lui din clasele primare, când primisem cadou un volum din BPT, pe care îl citeam în prostie, descoperind cât de intensă poate fi atracția unor lucruri chiar și neînțelese pe de-a-ntregul.

Școala și exegezele oneste pe care le-am citit ulterior m-au ajutat să le înțeleg, fără a detrona însă bucuria lecturii inițiale.

De aceea cred că școala ar trebui să asigure accesul nemijlocit al elevilor la opera lui Eminescu, oferindu-le spațiu – și timp – să reflecteze asupra ei. Adică să nu fie despre, să fie cu…

Nu știu cum se poate realiza concret acest lucru, dar trag nădejde că vajnica echipă de la Ministerul Educației va găsi o formulă (magică).

Altminteri, studiul lui Eminescu în școală va ajunge să producă monștri, precum cel pe care mi l-a arătat o profesoară într-o teză de clasa a șasea, al cărei subiect era Chipul lui Mircea cel Bătrân în „Scrisoarea III”:

„Mircea cel Bătrân era un domn trupeș. El sa luptat cu un neasemuit dispreț pentru țară pentru vot după cum reiese din versurile tu ești Mircea Dan părate.”

Florin Bican este scriitor și traducător, autor al volumelor de versuri pentru copii „Cântice mârlănești” / „Singur printre mârlani” și „Și v-am spus povestea așa”, unde sunt rescrise basme românești.

Fragmente de manuscris cu strofe din „Luceafărul” aflate în colecția Muzeului Național al Literaturii Române. Foto: Lucian Muntean

Ana Maria Sandu: „Ca să «vinzi» Eminescu, spune o poveste”

Acum cîteva zile eram în avion, mă întorceam în țară. Lîngă mine, un domn care venea de la fiica sa, stabilită în Franța. Deși nu l-am încurajat, a început să-mi povestească una, alta.

Mi s-a părut prea vorbăreț pentru ora matinală, așa că am găsit o breșă în conversație și mi-am scos cartea din rucsac, cu gîndul să citesc. Cînd a văzut-o mi-a zis: „ce bine, mai aveți timp să citiți”.

I-am explicat că asta e meseria mea. Și-a amintit brusc de orele de română din școală și a început să-mi recite Luceafărul și Scrisoarea III. Versurile îi rămăseseră intacte în memorie și după multe zeci de ani de cînd le învățase la școală. Dar ieșeau ca dintr-un tonomat.

Și eu am învățat pe dinafară niște bucăți din poeziile lui, dar nu cred că le-aș mai putea reproduce. Și nici nu mai contează. Cum am memorat pentru teză și ce a zis criticul X sau Y despre marele poet.

Mi-a plăcut mult Odă în metru antic, și de la ea am început să citesc de una singură alte texte și să le scutur de tot balastul și de clișeele care îmbălsămează orice autor clasic. Și, inevitabil, te complexează și te îndepărtează de el, pe tine, un biet elev.

Am avut subiecte la examene din poezia lui și n-am reprodus comentariile care ni se dictaseră, pentru că nu puteam să le țin minte. Nu se legau în capul meu.

În facultate, la seminarul de literatură pe care l-am făcut cu Mircea Cărtărescu, am descoperit proza lui Eminescu, niște bijuterii onirice și baroce.

Împreună cu Svetlana Cârstean, la Incubatorul de lectură, proiectul nostru de împrietenire a copiilor cu literatura în general și cu poezia în special, experimentăm tot felul de reacții pe care copiii le au în fața textelor.

Preconcepția că ea trebuie să fie într-un anumit fel se păstrează. Neapărat poezia se face cu cuvinte frumoase și înălțătoare, altfel un text nu e suficient de „poetic”.

De multe ori le citim texte din autori contemporani și clasici, fără să le spunem de la început cine le-a scris sau cînd. Să le formăm urechea, să le arătăm că există foarte multe feluri de sound-uri.

Dacă alegi din Eminescu texte pe care ei nu le știu, s-ar putea să le placă și nici n-o să le vină să creadă că sînt ale lui. Naturalețea și libertatea de cititor în fața textului (chiar și a celui eminescian) sînt vitale. Au nevoie de ele și copiii, și profesorii, chiar dacă e greu.

Ca să „vinzi”, construiește o poveste. Personajul Eminescu rămîne fascinant. Poți să începi prin a le spune că, pînă la el, limba română literară a sunat într-un fel. Iar el a revoluționat-o.

Nu sînt doar cuvinte goale acolo, e transformare și inovație. Și tot ce s-a scris în literatura română după el îi datorează enorm.

Ana Maria Sandu este scriitoare și jurnalistă, redactor la „Dilema Veche”, autoare a volumelor „Fata din casa vagon” și  „Aleargă”.

Mircea Vasilescu: „Se livrează în continuare comentarii gata făcute, că «vine bacalaureatul», nu?”

În anul de grație 1975, făceam româna, la liceul „Mihai Viteazul” din Ploiești, cu dl. profesor Constantin Enciu. Era un profesor bun, „de școală veche”, temut pentru severitatea sa, un om care știa carte.

La prima oră, ne-a întrebat: „Ați primit manuale?”. „Daaa”. „Lăsați-le acasă, sunt proaste. Să nu vă văd cu manuale pe bancă. Vă dau eu tot ce vă trebuie”.

„Metoda” lui era să ne dicteze comentarii/analize; noi trebuia să notăm tot, iar când ne asculta, să reproducem ce ne-a dictat. Dacă spuneam altceva – vreo idee personală, de pildă – răbufnea: „eu nu ți-am spus asta, băiatule!” (sau, după caz, „fetițo!”).

Așa a fost și cu Eminescu. Ne-a dictat cuvânt cu cuvânt niște sinteze compilate de el (foarte bine compilate, mi-am dat seama mai târziu, când am devenit student la Litere) din cărți de critică și istorie literară.

Era un mod de a preda care a funcționat timp de decenii, n-am ce să-i reproșez d-lui profesor. Partea proastă − după părerea mea − este că același sistem al comentariilor gata făcute se practică și azi.

Și nu toți profesorii sunt ca dl. Enciu. Or, azi, nu mai merge așa: Eminescu ar trebui predat/explicat elevilor ca un personaj viu și profund, de la care putem învăța ce înseamnă dragostea, natura, istoria, conștiința, Cosmosul și altele.

Și elevii ar trebui stimulați să intre într-un dialog imaginar cu Eminescu. Și ar trebui să li se explice că geniul nu e ceva abstract și intangibil: geniul e cel mai de încredere prieten al nostru, al oamenilor obișnuiți.

Dar mă tem că, în marea majoritate a liceelor, nu se întâmplă așa: se livrează în continuare comentarii gata făcute, că „vine bacalaureatul”, nu?

Și uite-așa se plictisesc copiii de Eminescu și ratează, pentru tot restul vieții, întâlnirea cu geniul…

Mircea Vasilescu este eseist, critic şi istoric literar, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din București, fost redactor șef la „Dilema Veche”, autor al volumului „Cultura română pe înțelesul patrioților”, publicat în 2018.

Eminescu desenat de Nichita Stănescu.

Radu Vancu: „Încerc să-l predau ca pe poetul obsedat de intensitate & de frumusețe care a fost”

Am avut, până în clasa a noua, aceeași lipsă de aderență la poezia lui Eminescu pe care o au aproape toți elevii români. Și nu din vina lui Eminescu − și nici măcar din a mea: ci fiindcă am avut, în clasele mici, profesoare de română complet neajutorate în fața poeziei.

Abia în liceu am avut norocul extraordinar al unei profesoare minunate, îndrăgostită la modul profesionist și de Eminescu, și de poezie.

Și mi l-a arătat așa cum e el: un poet viu & intens, convins de acționismul magic al poeziei, convins așadar că poezia modifică lumea − și pe tine, cititorul, odată cu ea.

Așa încerc să-l predau și eu pe Eminescu azi: ca pe poetul obsedat de intensitate & de frumusețe care a fost, convins că limbajul poate aduce în lume exact cantitatea de frumusețe de care e nevoie pentru ca și lumea, și limbajul, și cititorul să fie simultan salvate.

Chiar dacă prețul acestei frumuseți e, adesea, distrugerea poetului. Frumusețea e riscantă & anevoioasă & distructivă − Eminescu știa asta.

Dar el e primul nostru poet pentru care poezia a însemnat, înainte de orice, posibilitatea acestei frumuseți. Și a ales să o facă posibilă, cu orice preț − și a plătit prețul.

Asta încerc să arăt: ce cantități enorme de frumusețe există în scrisul lui. Nu e nevoie de mai mult.

Radu Vancu este scriitor și traducător, conferențiar la Facultatea de Litere a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, autor, printre altele, al recentului roman „Transparenţa”.

Elena Vlădăreanu: „La mate-fizică tuturor li se rupea de Eminescu, doar eu voiam să găsesc în poezia lui lucruri inexistente”

Abia învățasem să citesc și citeam poezie, cred că am început cu Alecsandri și cu Coșbuc, pe ei îi aveam în biblioteca familiei. Mai târziu puțin, Bacovia, pe care l-am adorat.

Cu Eminescu eram ca-ntr-o stare de transă. Citeam, citeam. Nu cred că înțelegeam. Dar erau cuvinte care îmi plăceau, doar cuvinte sau ritmuri.

Din acest motiv erau poezii care-mi plăcea și altele care nu. „Fiind băiet păduri cutreieram” nu mi-a plăcut niciodată, pentru că nu-mi plăcea băiet și nu-mi plăcea nici cutreieram, dar mă topeam după „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, și după „Luceafărul”, și după „Scrisoarea III” (dar nu după a II-a).

Acum, altfel aș vedea lucrurile și cuvintele. Transa a început să se rupă în gimnaziu, când, dintr-odată, Eminescu se lua numai cu geniu, cu nepereche, cu nemuritor, cu prea mult-uri a căror menire era să-l facă inaccesibil dar, mai ales, să-i facă poezia inaccesibilă.

Orice îmi trecea prin cap ar fi fost inadecvat cu neperechea.

În liceu s-au schimbat lucrurile. Eram la mate-fizică, unde tuturor li se rupea de Eminescu, doar eu voiam să găsesc în poezia lui lucruri inexistente, că începusem să citesc teorie și îmi plăcea să zăpăcesc textele.

Eram în clasa a X-a (sau poate a IX-a?) când cu celebrul număr din Dilema, și eram chiar la un colocviu Eminescu undeva, într-un colț de țară, și-mi amintesc că oamenii de acolo − toți își spuneau scriitori și cercetători (și poate chiar erau, dar într-o lume paralelă, pe care nu am mai întâlnit-o după 2000, când am venit la facultate, și nici pe ei) − erau animați de grozăviile care au putut fi scrise acolo.

Eu nu citisem și nici nu am dat buzna la primul chioșc de ziare să citesc ca să înțeleg ce și cum. Dar într-un mod de neînțeles, curioase mi se păreau energia aceea a oamenilor, indignarea lor − erau gâtuiți de furie când luau cuvântul, se învinețeau și foloseau iar cuvinte mari, ca nepereche și nemuritor.

Ce nu înțelegeam eu atunci, la 15 ani, era exact asta, de ce nu și altfel despre cineva care trăise și crease cu mai bine de 100 de ani în urmă.

Elena Vlădăreanu este poetă, jurnalistă, autoare de teatru și organizator al Premiilor „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei.

Dan Lungu: „În Botoșani, dacă se întâmpla să ai o brumă de talent literar, era de la sine înțeles că trebuie s-ajungi vreun Eminescu, ceva”

Fiind botoșănean, în copilăria și adolescența mea Eminescu nu doar că se făcea intensiv la școală, dar, în plus, era peste tot în oraș: bulevardul, teatrul, parcul, biserica Uspenia și cel puțin două statui ne aminteau că Luceafărul literaturii române se născuse în urbea noastră.

La care mai adăugăm vizitele ritualice și repetitive, ca elev, la casa memorială și la lacul cu nuferi. Dacă se întâmpla să ai o brumă de talent literar, era de la sine înțeles că trebuie s-ajungi vreun Eminescu, ceva, era un fel de datorie patriotică locală.

În Botoșani, Eminescu a fost mereu prilej de discursuri sforăitoare venite din toată țara să se împletească armonios cu lozinci & alte categorii de vorbe goale.

Cu toate acestea, se întâmpla ca, din când în când, vreun profesor atipic sau un poet țicnit, departe de microfon și de lumina reflectoarelor, să-ți vorbească despre Eminescu cu totul altfel, fără cuvinte mari, spunând lucruri pătrunzătoare.

Dar pentru asta trebuia să ai un pic de noroc.

Dan Lungu este scriitor și om politic, fondator al Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT), autor al volumelor „Sînt o babă comunistă” și „Raiul găinilor”.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€