Pascal desenează corăbii

Cartea lui Radu Niciporuc, Pascal desenează corăbii (Cartea Românească, 2016), este recomandată de către poezia din titlu, dar și de către biografia autorului. Cele opt proze scurte, întinse pe 170 de pagini, sunt unite de două lucruri: personajul narator (inginer maritim, la fel ca autorul în realitate) și viața lui pe mare, ca membru al unor echipaje pestrițe de pe uriașe nave industriale.

Radu Niciporuc nu este doar un „om al mărilor”, ci, de asemenea, un rafinat traducător, cu precădere din literaturile Americii latine. Chiar dacă acest prim volum de autor își propune mize mărunte, el este demn de atenție atât prin subiect, cât și prin frază.

Estetica sa a câștigat din lungile călătorii pe mare – pe de o parte, dar și din priza directă și îndelungată la scrisul lui Julio Cortázar sau Isabel Allende – pe de alta.

Vor fi încântați să-l descopere pe Radu Niciporuc mai ales cititorii care se delectau în copilărie cu Jules Verne, cu obsedantele sale liste de denumiri tehnice ale elementelor unei ambarcațiuni.

Călătoriile din port în port, din Americi până în Africa și în lumea arabă, le vor aminti cititorilor români de Radu Tudoran și de peripețiile echipajului goeletei Speranța.

Personajele ingenioase și inventatorii din tradiția romanelor mării își găsesc în inginerul din carte un vrednic urmaș. În câteva istorioare, el reușește, doar cu ajutorul câtorva sârme și cabluri, să repare mecanismele blocate ale navelor, care amenință să ducă la dezastru întregi operațiuni oceanice.

Chiar dacă de multe ori acționează ca un salvator neașteptat, personajul nostru nu se proiectează eroic și se simte mai bine când își poate continua lecturile începute, ori când îi poate asculta și observa pe cei din jurul său.

Acesta din urmă este și motivul pentru care Pascal desenează corăbii poate fi o lectură plăcută și pentru neinițiați, adică pentru oamenii „de uscat”, care nu mai țin minte care este diferența dintre ruliu și tangaj, ori dintre tribord și babord.

Cu o raționalitate calmă și așezată, greu de asociat cu ideea de „lup de mare”, Niciporuc filtrează povești diferite, ale unor oameni care vin din țări și culturi îndepărtate, cu experiențe extrem de diverse.

Autorul mărturisește că a scris aceste povești la insistențele prietenilor, care l-au îndemnat să pună pe hârtie ceea ce le povestea între două acostări prin porturile lumii.

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Contextul multicultural în care este obligat să se miște îl obligă pe inginerul maritim să își asume și rolul de traducător. El devine interesant nu doar în calitate de cunoscător al mai multor limbi, cât mai ales ca mijlocitor și mediator cultural.

Una dintre poveștile cele mai tulburătoare din volum („Don’t kill me, my friend”) seamănă cu un Robinson Crusoe contemporan și concentrat. Ea descrie relația pe care inginerul-narator o stabilește cu Jimmy, unul dintre pasagerii clandestini, care își încearcă norocul ascunzându-se printre conductele din burta navei.

Harnic și disciplinat, clandestinul Jimmy – abia scăpat din Mombasa – își câștigă echipajul de partea sa, chiar dacă e numit în continuare „cioroi” sau „maimuțoi”. Chiar și ca protejat al inginerului, el rămâne în logica sclaviei.

Evocându-l, autorul îl proiectează ca pe un câine credincios: „la cină, ascultam bilanțul isprăvilor de peste zi, iar când mă întorceam la cabină găseam sub magnetul de pe ușă bilețele care mi-l cereau și în ziua următoare: ba la schimbat ferodouri la vinciuri, ba la compactat și însăcuit gunoaie /…/. Unii încercau să mi-l intercepteze, dar Jimmy se apăra, rostindu-mi numele cu o privire speriată.”

Profitând de „memoria lui ca o oglindă curată”, inginerul îi predă engleză, iar relația lor devine o formă de dependență care, în alt context, ar trece de prietenie. De aceea, finalul îl încarcă pe protector cu responsabilitatea uriașă de a nu fi putut să-l protejeze până la capăt pe cel care și-a pus toate speranțele în el:

„În praful drumului spre aeroport am văzut câini loviți de mașini, cai întorși cu copitele în sus și, din loc în loc, bucăți de asfalt. La un moment dat, Jimmy m-a prins de mână. Era o atingere ușoară, de om care ar fi mers cu mine oriunde. Nu știam ce să-i spun.”

Specificul povestirilor vine și din maniera eliptică a autorului de a le spune, niciodată până la capăt. Firele nu au peste tot aceeași concretețe, uneori par atinse de vis (ca în povestea Mariei din „Marinarul din Șumen”) sau de reveria realismului magic (ca în „Pascal desenează corăbii”).

Eufemismul și ambiguitatea sunt cultivate cu grijă, chiar și în povestiri cu mici elemente de policier, cum este „Un bănuț cafeniu”. În ciuda acestora, limbajul marinarilor este copiat așa cum este, cu toată vulgaritatea lui abrazivă, cu toate figurile abuzului și dominației.

Ultima povestire, „Ascensorul”, pare atipică în acest volum al mărilor și oceanelor, însă numai până când ne dăm seama că ascensorul însuși devine, în imaginația bătrânului lovit, cel mai probabil, de un atac de cord – ultima navă și „ultima gheișă”.

Abia cu această ultimă piesă volumul își câștigă sensul și tema generală. Abia aici ni se spune explicit ceea ce ni se sugerase înainte: că adevărații însingurați sunt tocmai călătorii. De ce și cum nu pot să vă răspund eu, veți afla numai citind palpitantele povestiri din Pascal desenează corăbii.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€