Pasărea din stema României vânează și cu 320 de kilometri pe oră

Pentru un novice în ale heraldicii, stema României poate părea, la figurat, o struțo-cămilă. La propriu, stema cuprinde şi reprezentările a trei păsări și a patru mamifere de talie mare. Cu excepția leului, toate sunt potrivite habitatelor din țară sau din apele teritoriale ale României.

Pasărea cea mare, pe pieptul căreia apar toate celelalte viețuitoare, este o acvilă de munte (Aquila chrysaetos), precizează prof. univ. dr. Ileana Căzan (58 de ani), secretar al Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei României, cercetător științific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București și autoarea cărții „Imaginar și simbol în heraldica medievală”. 

Și cea de-a doua pasăre aurie, cea care apare în primul „cartier” de pe stemă, este tot o acvilă de munte, indică profesoara Ileana Căzan.

Fără coroană, fără sabie și fără sceptru, ea reprezintă Muntenia, de unde a fost și preluată ca simbol al întregii Românii, cu aceeași nuanță cromatică, dar cu un desen al penajului vizibil diferit.

Ileana Căzan spune că „acvila este unul dintre simbolurile cele mai vechi, simbolul legiunilor și al puterii imperiale romane”. 

În Antichitate și în Evul Mediu, a existat o preferință mai ales pentru leu și pentru acvilă, pentru că erau „asociate cu ideea de regalitate în regnul animal”. 

„Regele animalelor este în mod incontestabil leul, iar acvila, de multe ori tratată și ca vultur, pentru că atunci nu se făcea diferența între specii, este legată de ideea de înălțime, de dominație, de aspirație spre înalt, iar toate atributele acestei păsări răpitoare duc la ideea de supremație în regnul animal”, explică specialista în heraldică.

Vulturul negru din vremea lui Mircea cel Bătrân

Prima păsăre ajunsă pe stema Țării Românești a fost un vultur.

„Atestările încep din momentul în care se bat primele monede în Țara Românească. În mod sigur, în timpul lui Mircea cel Bătrân, a fost o pasăre care poartă crucea în cioc și care este asimilată cu specia Aegypius monachus, vulturul negru. 

La origine am avut un vultur, nu o acvilă. Dar, v-am spus, pentru Evul Mediu, deosebirea era mai greu de făcut. Astăzi știm că vulturii sunt necrofagi, iar acvilele se hrănesc cu animale vii. 

În 1390, sigiliul lui Mircea cel Bătrân prezintă o pasăre care, în ciuda stângăciei de realizare, are atributul principal al unui vultur – acest cioc curbat.” 

„Ca un corb”

„În primele reprezentări, descrierea păsării − pentru că un blazon are întotdeauna și o parte de descriere în cuvinte − a avut o specificație în privința culorii. 

Și anume, era vorba despre «pasărea neagră ca un corb», «ca un corb» fiind identificarea nuanței de negru”, spune Ileana Căzan.

De aici a apărut o confuzie, iar vulturul negru din însemnele oficiale s-a transformat în corb, o specie care, la vremea respectivă, era privită cu mai puțină admirație în unele culturi europene.

„În decursul timpului, prin transcrieri succesive și prin simplificare, explicația a fost asociată cu ideea «pasărea neagră-corb», pierzându-se semnificația originală și confundându-se specia. Astfel, la începutul secolului al XVI-lea, s-a ajuns la reprezentări asemănătoare corbului.” 

Una dintre aceste reprezentări, executată de un grafician mai stângaci, arată un corb cu picioare ca de rățoi.

Povestea corbului de pe stema Țării Românești:

„Și acest corb sărman / Iar acvilă s-a face”

Ileana Căzan afirmă că ideea acvilei ca simbol al românilor are legătură cu „renașterea națională de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și de la începutul secolului al XIX-lea”. Ea amintește în acest context o poezie.

„Noua mentalitate, de revenire la valorile tradiției romane, care-i îndreptățesc pe români să fie parte a concertului european, se regăsește în versurile lui Ienăchiță Văcărescu, care, în 1818, în Odă la pecetea țării, arată clar această tranziție mentală: 

Și acest corb sărman
Iar acvilă s-a face
Ș-orice român va fi roman
Mare-n război și-n pace.„

În stema lui Cuza, alături de un bizon

Acvila ajunge să fie pictată pentru prima oară în stema Principatelor Unite, în vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Apare într-un scut despicat în două, alături de ceea ce ar fi trebuit să fie un cap de bour, simbolul Moldovei.

„În secolul al XIX-lea, odată cu Unirea Mică, avem de-a face cu aceeași acvilă – în prima fază a fost preluată acvila romană –, și ea a reprezentat Țara Românească în stema lui Alexandru Ioan Cuza. 

În cartierul 1 al stemei se află capul de bour, care seamănă a bizon deja. Și aici este operată o tranziție, care merge mână-n mână cu dispariția speciei. 

Din punct de vedere zoologic, bourul este specia Bos primigenius și este strămoșul bovideelor domestice”, explică Ileana Căzan.

Prima de pe stema lui Carol I

În stema din 1872, acvila apare înaintea bourului. Ileana Căzan detaliază:

„Pe vremea principelui Carol I, stema țării câștigă în majestate. Este o stemă însoțită de atribute exterioare ale suveranității: mantoul, coroana – deși nu eram încă regat – care încoronează compoziția în exterior, doi lei rampanți ca suporți ai scutului, iar în scut, care este scartelat, apar pentru prima dată și alte provincii decât Moldova și Țara Românească. 

Povestea continuă cu momentul cuceririi independenței, când stema României se îmbogățește cu o coroană regală închisă, clar desenată, care are ca model coroana de oțel a României, declarată regat în urma Războiului de Independență din 1877-1878″. 

În 1921, acvila devine simbolul României Mari

După Marea Unire, când rege al României era Ferdinand, a apărut necesitatea de a avea o nouă stemă.

„S-a constituit o comisie națională cu scopul de a unifica heraldica pentru toate localitățile și provinciile istorice.

Stema de stat a fost compusă de un basarabean, Paul Gore, și a fost desenată de un ungur, pictorul József Sebestyén, care, într-adevăr, a realizat o operă de artă. 

Până în 1948, aceasta a fost stema României. Și este în parte stema de acum, pentru că, practic, a fost preluată și doar ușor modificată de graficienii moderni”, spune Ileana Căzan.

În această compoziție, acvila devine simbolul României Mari, dar rămâne și simbolul Munteniei. În noua stemă, își întinde aripile încă o pasăre.

„Față de stema din 1872, sunt cinci partiții în loc de patru, dar, exceptându-le pe primele două, Țara Românească și Moldova, simbolistica diferă.

În 1921, leul care trece puntea face referire și la Oltenia, și la Banat, pentru că leul vechi al Băniei a fost combinat cu leul din stema istorică a Banatului. 

Evident, apare Transilvania, cu acvila sau vulturul ieșind din cele șapte turnuri, deci este o stemă care vorbește despre numele german al Transilvaniei – Siebenbürgen, adică Șapte Orașe –, iar în vârful scutului reapar delfinii afrontați, dar de data aceasta ei reprezintă Dobrogea, noul ținut românesc de la mare, nu județele Cahul, Ismail și Bolgrad, ca în stema din 1872″, explică Ileana Căzan.

Pasărea care simbolizează Ardealul este „un animal compozit”, care nu există în realitate, și are legătură cu vulturul sau cu acvila germană.

Simbolul a fost folosit și „în timpul dominației austriece, fiind desenat în consonanță cu acvila bicefală imperială, evident o pasăre fantastică”. 

Acvila trebuia să fie ori de aur, ori de argint

Pentru culoarea acvilei a fost ales aurul, pentru că nu existau decât două variante, alternativa fiind argintul.

„Este o acvilă de aur, pentru că, în heraldică, legile cromatice sunt foarte clare. Niciodată nu se suprapun culori peste culori și metale peste metale. 

Scutul este format din două culori scartelate, alternare de roșu și albastru, culori nobile. Roșul reprezintă jertfă, curaj, iar albastrul – puritate, seninătate, trăinicie. S-au pus în balanță virtuțile războinice și cele de pace. 

Prin urmare, era logic că acvila nu putea să fie decât de argint sau de aur. 

Aurul se preferă, pentru că reprezintă punctul de sus al ideii de prosperitate, de suveranitate, de tot ce înseamnă conotații benefice. În heraldică, aurul le potențează la maximum. 

Argintul ar fi avut o mare problemă, pentru că acvila s-ar fi confundat cu vulturul alb polonez. Acesta este inscripționat în argint și este stema tradițională a regatului Poloniei, din Evul Mediu”, detaliază Ileana Căzan.

Alegerea aurului pentru a reprezenta acvila de munte pare să aibă două avantaje.

Primul ar fi că aurul are o nuanță de galben care, asortată cu roșu și cu albastru, reface tricolorul.

Al doilea ar fi că denumirea științifică a acvilei de munte este Aquila chrysaetos.

Site-ul Societății Ornitologice Române (SOR) afirmă că „numele de gen provine din latinescul aquilus – culoare închisă, cu referire la penajul închis la culoare al păsării. Numele de specie este compus din cuvintele grecești chruseos – auriu și aetos – acvilă”. Și denumirea din limba engleză, golden eagle, trimite la culoarea aurie.

Coroana din stema nouă

În 1992, România a decupat practic stema regală. În 2016, Parlamentul a așezat pe capul acvilei, care oricum avea în gheare și un sceptru, coroana de oțel a regilor României.

Pentru neavizați, acesta ar fi al doilea motiv pentru a aprecia stema republicii drept o struțo-cămilă.

Ileana Căzan arată că există și multe alte state care, deși sunt republici, păstrează în steme simboluri ale regalității. Istoricul dă ca exemplu Polonia.

„Este o opțiune politică. Până la urmă, puteam să punem orice. Prezența unei acvile încoronate în scutul din interiorul stemei, deci ca mobilă secundară, face referire la tradiția istorică pe care o avem, pe care nu trebuie să o uităm și de care nu trebuie să ne delimităm din motive politice”, explică Ileana Căzan.

Site-ul SOR.ro afirmă că acvila de munte este pasărea națională a mai multor țări, între care Albania, Austria, Germania, Kazahstan și Mexic.

Pajura este monogamă

Acvila de munte (Aquila chrysaetos), numită și pajură, este una dintre cele mai iuți vietăți.

În picajele verticale, poate să ajungă la viteze între 240 și 320 de kilometri la oră, specifică lucrarea științifică „Golden Eagle”, coordonată de cercetătorul în biologie Michael N. Kochert.

„Zboară cu o viteză de circa 45-51 km/h, dar plonjând poate atinge 321 km/h. Vânează în timp ce planează sau pândind dintr-un copac”, descrie site-ul SOR.ro.

Se consideră că doar șoimul călător (Falco peregrinus), o specie mai mică decât acvilele, poate atinge în picaj o viteză mai mare.

În Munții Himalaya a fost observată o acvilă de munte la înălțimea de 6.200 de metri.

Biologul Sebastian Bugariu (36 de ani), de la SOR, spune că, în România, specia cuibărește mai ales în zonele montane, până în zonele colinare.

„În România, este o specie sedentar-rezidentă și dispersivă.

Adulții rămân în teritorii vaste de vânătoare, deci poate fi observată și în alte zone decât strict în cele în care cuibărește, iar juvenilii, imaturii și subadulții se dispersează pe suprafețe foarte mari, inclusiv spre sud, în zone de câmpie. 

Acvila de munte poate fi observată mai rar și în zonele consacrate de migrație din sud-estul țării, fiind în trecere, foarte probabil, și exemplare din alte regiuni din estul continentului”, adaugă biologul.

Sebastian Bugariu precizează că specia este monogamă: „Sexele au penaj similar, dar femelele sunt de dimensiuni mai mari decât masculii, ca de regulă la majoritatea speciilor de acvile”. 

„Acvilă de talie foarte mare”

Aquila chrysaetos este o „acvilă de talie foarte mare”, arată Collinsul, determinatorul recomandat de SOR. Lungimea corpului variază între 80 și 93 de centimetri, iar anvergura aripilor este de 190-225 de centimetri.

„Este o specie tăcută. Emite un fluierat clar și domol, «kluh», uneori în zbor. Puii și femela cerșesc printr-un «pii-ciulp» disilabic„, scrie aceeași sursă.

Totuși, în România trăiește o acvilă și mai mare, codalbul.

În multe cazuri, puiul mai mare își ucide fratele

Cuibăritul începe în martie sau în prima parte a lunii aprilie, indică Sebastian Bugariu.

„Îşi face cuibul fie în stâncării – pe care le preferă, fie și-l construiește în copaci, de cele mai multe ori în conifere. 

Ambii parteneri participă la construcția cuibului, care poate fi folosit, de regulă, mai mulți ani.

De obicei, într-un teritoriu aparținând unei perechi există mai multe cuiburi, pe care păsările le pot folosi prin rotație”, detaliază biologul.

Femela depune de obicei două ouă, însă poate să facă și un ou sau trei. Tot ea le clocește, iar ouăle eclozează de regulă după 43-45 de zile. În toată această perioadă, masculul aduce hrană la cuib, indică Bugariu.

La fel ca în trecutul îndepărtat al unor case regale, primul urmaș al perechii de acvile își ucide fratele.

„În multe cazuri, doar puiul care eclozează primul părăsește cuibul, cel mai mic având șanse mai scăzute de supraviețuire. Cauzele sunt fie accesul mai redus la hrană, fie, deseori, cainismul, adică puiul eclozat primul îl ucide pe cel mai mic.” 

Supraviețuitorii pleacă din cuib la 65-70 de zile de la eclozare.

„Odată ce au părăsit cuibul, puii mai sunt hrăniți de regulă câteva săptămâni de către adulți, dobândindu-și treptat independența față de aceștia.

La aproximativ trei luni de la părăsirea cuibului, devin capabili să vâneze și să se descurce pe cont propriu”, spune biologul.

Potrivit site-ului SOR.ro, acvila de munte poate atinge vârsta de 32 de ani în sălbăticie sau de 46 de ani în captivitate.

Vânătoarea

Sebastian Bugariu afirmă că „acvila de munte este un vânător foarte puternic, agil și eficient”. 

Mamifere chiar până la talia unei căprioare, păsări mari cât lebedele sau cocorii pot să facă parte din meniul variat al acvilei de munte. Ocazional, prinde și reptile, iar în perioadele reci ajunge să se hrănească și cu cadavre, enumeră biologul.

„Poate vâna solitar, în special păsările imature, fără pereche. În teritoriul propriu, perechile pot să vâneze cooperând, dar și individual”, adaugă Bugariu.

Prădători pentru acvilele adulte nu prea există. Totuși, în America de Nord au existat cazuri în care ursul grizzly și jderul flămânzilă au atacat cuiburi de acvile mari.

Luptă între două acvile de munte pentru o vulpe ucisă:

Păsărele în cuibul acvilei

Ca o extensie a proverbului latinesc „aquila non capit muscas”, acvila de munte nu este interesată să prindă nici speciile de păsări foarte mici.

Din acest motiv, unele piticanii înaripate profită și își fac cuibușorul într-un loc evitat de prădătorii lor.

„Câteva specii de păsări de talie mică, dintre cele care nu reprezintă o potențială pradă pentru acvilă, cum ar fi vrăbiile sau ochiuboului, folosesc cuiburile imense ale acestora pentru a-și instala cuibul în ele”, indică Sebastian Bugariu.

Diametrul unui cuib al acvilei poate atinge doi-trei metri, iar înălțimea acestuia poate ajunge la un metru, arată site-ul SOR.ro.

O galerie foto cu acvile de munte: