Orașul Victoria și cinci Dacii albe între niște blocuri

Unșpe mere ude

Există un soi de tristețe specifică orașelor mici. Muzica ei seamănă cu târșâitul unor șlapi uzați și mult iubiți de către posesorul lor, în penumbra unui hol lung – bloc de nefamiliști, mirosind a K400, soluția inutilă pentru combaterea gândacilor de bucătărie. Cu vremea, încălțările au preluat mulajul deformărilor osoase ale proprietarului, s-au adaptat mersului său și au devenit mai credincioase decât un cățel salvat dintr-o cutie de carton abandonată noaptea lângă o ghenă de cartier.

M-am impregnat cu această stare de melancolie dezolantă, pe rând, în localități precum Sighet, Petrila, Sulina, Carei, Curtea de Argeș, Huedin, Anina sau Vișeu de Sus. Dar nu cred că am resimțit-o nicăieri mai puternic decât în Orașul Victoria din județul Brașov. Dacă harta României ar fi o țintă de poligon, această localitate s-ar situa drept în locul ocupat de punctul negru și vizibil din centru.

Toate aceste orașe mărunte emană nostalgia specifică unei specii amenințate cu extincția, cum ar fi Leopardul de Amur sau Pinguinul de Galapagos. Cu foarte puține excepții, ele se restrâng, îmbătrânind într-o demnă resemnare. Mi-ar plăcea să le cartografiez cu acribie și astfel să construiesc o hartă alternativă a locurilor obscure, dar nu și uitate, care se încăpățânează totuși să nu plece capul în fața istoriei, a colapsului demografic, a migrației, a eșecului economic și a sentimentului de uitare și trădare constantă a celor de la putere.

Un reper important pentru mine pe această temă sunt trei scriitori americani care se preumblă prin locuri obscure și le descriu atât de bine, încât îți vine să lași totul și să pleci pe urmele lor. John Steinbeck în Travels with Charlie și Jack Kerouac în pelegrinările sale haotice mai mereu alcoolizate sunt repere de bază.

Mai recent l-am descoperit pe Bill Bryson într-o carte foarte personală intitulată Continentul uitat. America micilor orașe. Tipul e lovit de nostalgia copilăriei așa că își începe periplul de acasă, din Des Moines, Iowa și ia la purecat locuri neștiute est-vest vreme de câteva zeci de mii de kilometri cu mașina. Dacă n-ar fi de un umor dement, cartea ar fi de-o tristețe de tăiat venele.

Orașele mici ale României prezintă cam aceleași caracteristici. Centrul are un parc aflat, de obicei, în vecinătatea unei biserici.  În jur, poți descoperi o seamă de clădiri vechi cu magazine alimentare și second-hand, case de amanet, plus câteva restaurante clasice. Apoi regăsești neapărat amprenta austeră și inconfundabilă a epocii de beton, de inspirație nord coreeană – blocurile de locuințe. Imediat ce lărgești cercul, dai peste fabrici, hale sau vechi ateliere în disoluție. Aici, starea de cenușiu și depresie se adâncește brusc.

Apoi, ca un bumerang, lovește viața. Periferia extremă, dincolo de care se întind câmpuri agricole, păduri sau dealuri cu cimitire, reunește mici grădini de zarzavat, diverse straturi de legume de subzistență, colivii cu porumbei de rasă pentru pasionați, precum și alte animale: găini, iepuri, rațe, purcei sau chiar câini salvați și îndrăgiți, care nu încap în apartamentele de bloc. Așa că stau cuminți în lanț lângă cuștile lor, așteptând zilnic să vină, providențial, omul cu mâncarea.

Spațiul acesta marginal cu statut incert, uneori delimitat, alteori deschis, se dovedește salvator, în special pentru pensionarii care au nevoie de ocupație și de un ultim sens al existenței. Majoritatea se luptă eroic cu același dușman tăcut, implacabil – singurătatea.

I-am văzut în diminețile cețoase din Orașul Victoria de la poalele munților Făgăraș cum se strecurau, ca niște năluci, pe lângă conductele fabricilor semi-abandonate, ducând găleți cu resturi și hrănind diverse animale. I-am văzut pe câmpurile agricole dincolo de granițele orașului, aplecați peste răsaduri, nu departe de ciobani încruntați, cu pălării mici și negre așezate mereu strâmb pe vârful capului.

Fie că povestești cu un pescar din Sulina, cu o pensionară în capot roz din Anina sau cu un profesor de matematică locuind într-un bloc din Victoria, vei descoperi o mentalitate oarecum similară. Zici că toți acești oameni conduc o mașină cu parbrizul spart, prin care nu se deslușește mai nimic, iar tot ce contează poate fi văzut doar în oglinzile retrovizoare. În ele se creionează, de obicei, un trecut idealizat, care a eșuat într-un prezent incoerent, cu certa promisiune a unui viitor sumbru.

Tinerii în schimb, cei puțini care au mai rămas, sunt exact pe dos. Mașina lor nici măcar nu are oglinzi retrovizoare. Eliberați de un trecut insignifiant, ei se află cu un picior într-un prezent tranzitoriu, proiectându-se într-un viitor încărcat de promisiuni, neapărat departe, în lumea largă.

În toamna lui 2004, undeva între blocuri, lângă o Dacie cocoțată pe trotuar și sub un afiș electoral cu Adrian Năstase, un puștan pasionat de karate și de gimnastică mi-a demonstrat cum se face sfoara ca într-un film cu Van Damme și mi-a povestit despre visurile lui de a pleca peste ocean, în America, să se facă acrobat la un circ ambulant. Sau poate chiar actor.

Acele trei zile, petrecute într-un loc despre care nu știam mai nimic și reconstruite acum din piese disparate de puzzle, nu reprezintă altceva decât un efort de înțelegere a unei lumi mici și străine, demers pornit dintr-o curiozitate oarecum patologică.

Doar că memoria nu este un jurnal care înregistrează evenimentele precis, pe puncte, ci mai degrabă o colecție prost organizată de momente semnificative, purtătoare de emoții. Uneori se cuvine să uiți, dacă vrei să-ți amintești ce contează cu adevărat, la fel cum bobul de grâu trebuie să moară înainte de a renaște și a da rod.

Zilele de atunci din Victoria au fost umede și apăsătoare, cu ceață deasă și foarte puține momente de lumină frumoasă. Am pândit, în zadar, panorama cu creasta înzăpezită a Făgărașilor, înălțându-se maiestuos peste cenușiul blocurilor. Când monumentalul ți se refuză, te mulțumești cu ce pică, cu lucruri mărunte, cu ce-o fi. Reconstruiești întregul din fărâme și detalii, cum ar fi, de pildă, această scenă:

Într-o pădure din apropierea Mănăstirii Sâmbăta, într-o baltă limpede, găsesc unșpe mere plutind, toate cu codițele în sus, printre plante verzi și frunze moarte. Iau unul la întâmplare, îl șterg de tricou și mușc. Rece, proaspăt, zemos. În timp ce mestec, văd cum, dinspre capătul pădurii, ca o nălucă, se ivește o căruță cu un cal sur, mânat la trap de o femeie.

Drumul acoperit de frunze moarte și ude alături de pădurea în ceață creează un context perfect pentru calul cu coama lui lungă săltând la fiecare pas. Duc aparatul la ochi, aștept să se apropie și declanșez exact în clipa în care femeia își sucește brusc capul spre dreapta și tot părul negru îi acoperă fața. De atunci mă tot întreb, cu regret, cum i-o fi arătând chipul.

Povestea unui oraș prefabricat

Orașul Victoria s-a născut dintr-o necesitate economică în 1949. Inițial, a fost o comună pe nume Ucea. Apoi a devenit colonie. Pe acea vreme, muncitorii cazați în barăci erau păziți de santinele și locul avea un aer misterios, de secret militar. Urma să devină un nou pol al industriei chimice, crescut de la zero, ce peste ani va intra sub directa supraveghere a unei înalte academiciene de geniu, doctor în chimie – Elena Ceaușescu.

După moartea lui Stalin, printr-un decret din 1954, mica localitate creată cumva artificial a fost botezată, pompos, Victoria. Inspirația pentru industria chimică a venit din Făgăraș, orașul vecin care avea deja în dotare o fabrică de pulberi explozive. În anii de dinaintea războiului, germanii își pregăteau temeinic terenul pentru marea confruntare, iar întreprinderea din Ucea, fondată inițial de către cehi, a trecut în posesia naziștilor, la fel cum a făcut-o și întreg Statul cehoslovac în 1939.

Ca un cartof fierbinte, combinatul a fost pasat ulterior dintr-o mână în alta: Avea să devină Sovrom sub dominația sovietică. Interesant este că întreprinderea vindea foarte profitabil metanol americanilor, însă banii intrau în conturile rușilor. După aceea s-a dezmembrat, devenind Viromet S.A. și Uzina Chimică. Imediat după revoluție, au intrat în scenă americanii cu al lor Purolite. Controversatul Ioan Nicolae, pasionat colecționar de întreprinderi chimice, nu a lipsit nici el din ecuație.

Practic, combinatul chimic este cel pe care s-au pus bazele orașului. Se produceau formaldehidă, metanol, benzine sintetice, coloranți, iar, spre final, diverse materii prime pentru industria farmaceutică. S-a tot divizat, iar azi nu a mai rămas mare lucru din el. Dar cât mai e, reprezintă, în continuare, o amenințare pentru mediu, în ciuda iluziei de aer proaspăt și curat oferită de salba înzăpezită a crestelor munților Făgăraș din fundal, observabilă doar în zilele cu soare pline.

Orașul, în culmea gloriei sale, avea peste zece mii de locuitori, dintre care aproape jumătate lucrau exclusiv în industria chimică. Azi are undeva puțin peste șase și visează, în secret, să redevină comună. Să scape de povara de a fi oraș. Speră să atragă investitori pe cele aproximativ 700 de hectare de teren din jurul său. Doar că potențialii sponsori sunt descurajați de faptul că forța de muncă nu prea există, fiindcă majoritatea tinerilor au părăsit rapid scena.

Turismul este și el un vis îndepărtat și cam uitat. Iar probabil în vederea realegerii, primărița USR a trecut de curând la PSD.

Altfel, dacă e să vezi doar partea luminoasă a lucrurilor, orașul se prezintă azi destul de agreabil și de bine întreținut. Are pe alocuri un aer de stațiune. M-au impresionat spațiile largi și ordonate de pe strada Mihai Eminescu (fostă Stalin) cu clădiri elegante, trotuare, copaci și gazon în față. Fuseseră proiectate de către un arhitect georgian pe nume Longinoz Sumbadze, școlit la Moscova și azi recunoscut drept cetățean de onoare al orașului.

Acest lung șir de mândre case familiale cu parter și etaj, inițial vopsite în culori diferite, au fost proiectate pentru opt locuințe și erau destinate muncitorilor familiști. Puțin mai încolo, se înșiră soldățește clădirile pentru nefamiliști de pe Aleea Trandafirilor.

Când te plimbi prin spațiile largi dintre ele, cu trotuar și gazon, ai o senzație stranie de normalitate și eleganță. Nu departe de combinat, au fost construite și cinci vile în același stil, pentru importanții oameni din conducere. Este cea mai cochetă parte a orașului, contrastând puternic cu zona cartierului de blocuri, unde totul are acel aer cenușiu și vetust specific, pe care îl putem regăsi pretutindeni în a noastră mândră țară.

Undeva între blocuri s-a construit în mare secret o biserică, fiindcă inițial așa ceva nu intrase în vederea proiectanților noului oraș. În locul unde ar fi fost locul ei tradițional din centru se afla o statuie cu un gânditor culcat pe o parte lângă două elipse reprezentând chimia. A fost mai mereu prilej de mișto pentru locuitori, fiindcă în față avea un restaurant iar în spate Casa de Cultură. Se zicea că stă cu gândul la băutură și cu spatele la cultură.

Un destin numit ‘Repartiție’

Lângă stadion, există o frumoasă bază sportivă cu piscină, cu terenuri de tenis și volei de plajă, care vara se umplea de viață. Asta pe vremea când funcționa combinatul, cel care alimenta bazinul de înot cu apă caldă. Acum baza sportivă e cam amorțită și visează că vremurile bune se vor întoarce cândva.

În zilele acelea însorite de toamnă târzie, am asistat la un meci de fotbal dintre Virometul și Apața, ascultând crănțănitul ritmic de semințe al spectatorilor. Pe marginile tribunei, fluturau steaguri tricolore. În aer plutea un aer exaltat, amușinând a victoria echipe locale. Liniștea era întreruptă, din când în când, de urlete de încurajare amestecate, desigur, cu înjurături pline de tandrețe.

Unul dintre cei mai înfocați suporteri ai Virometului, o pensionară cu aer de gospodină, nu ratează nici un meci. Combate plictisul. Mi-a povestit pe scurt viața, printre ronțăit și scuipat coji de semințe de bostan pe jos, în timp ce urmărea, cu atenție de vultur, toate mișcările de pe teren, tresărind cu emoție la fiecare fază.

A lucrat toată viața la combinat. Pe acea vreme, aproape totul era automatizat. Ea făcea parte dintr-un colectiv pe cinste, cu oameni dedicați și entuziaști. Au primit apartament, câștigau bine, fiindcă se lucra în regim de risc zero, adică maximum. Existau club, cinema, teatru, făceau excursii la Borsec și în împrejurimi, iar traiul era bun și prosper.

“Și revoluția și libertatea or fi bune, doar că de mai toate fabricile s-a ales praful acum. Iar noi am făcut cunoștință cu sărăcia. Dar tot timpul trebuie să vedem partea plină a paharului, așa zicea bărbatul meu, Dumnezeu să-l odihnească. E o zi frumoasă, cu soare, iar ai noștri conduc cu două goluri. Nu e rău.”

Un prieten avea părinții profesori de matematică la un liceu din oraș. Adresa lor era una de nota 10: Strada Victoriei, bloc 10, apartament 10, Orașul Victoria. Mi-am dorit să-i cunosc, să îi întreb despre viața lor. Am petrecut așadar o seară minunată alături de familia Grigorovici și le-am ascultat poveștile, în jurul cinei.

Pe vremurile acelea, viitorul nu ți-l alegeai, ci ți se oferea pe tavă, de către partidul unic și incontestabil. Se chema ‘Repartiție’. Terminai facultatea și, fie că erai medic, inginer sau profesor, erai trimis acolo unde țara avea nevoie de tine. Destinul îți era gata trasat, trebuia doar să ți-l asumi și să ți-l trăiești. Nu era negociabil.

Iar această pereche de un bun-simț exemplar n-a dramatizat și n-a chestionat niciodată ideea de a părăsi un oraș universitar pentru un oraș neștiut și industrial pe deasupra. Nu e deloc puțin lucru să încerci să faci ceva bun din propriul destin, în condiții impuse și nefavorabile. Cei doi s-au străduit toată viața lor să și-o merite, să se achite exemplar de vocația de dascăli, cu împăcare și docilitate. Liniștea lor sufletească și pasiunea cu care vorbeau despre catedră și elevi, mi-au rămas în amintire ca un exemplu de demnitate și frumusețe.

Peste două zile, aveam să fac cunoștință și cu elevii de la Liceul Industrial. Era o sâmbătă specială, se ținea ditamai Balul Bobocilor. Venise o vedetă din Capitală, însoțită de două dansatoare, pe cât de sumar îmbrăcate, pe atât de zbânțuite. Atmosfera era încinsă, iar umbrele contorsionate ale tinerilor dansatori se proiectau pe un perete luminat în roșu sângeriu.

Băieții păreau mai toți niște puberi în formare, în timp ce, sigure pe ele, fetele fumau cu siguranță matură și emfază. Erau niște femeiuște în toată regula cu tricourile lor mulate, decoltate și cu paiete înscrise de mână în cuvântul Love.

La una dintre extremitățile orașului aproape pustiu, unde locuitorii rari se plimbau mecanic de colo colo ca niște figuranți pe un platou de filmare, găsesc o fermă. Doi copii fugăresc râzând o mâță printre niște baloți rotunzi de paie. Tatăl lor înhamă un cal la o căruță șubredă. Vorbește sacadat, preocupat de treaba lui cu hamuri și curele, dar nu mă prind când vorbește cu mine și când cu calul. Are dantura praf și între buze strânge o țigară stinsă. E încins cu un brâu lat de piele peste o veste de lână croșetată. Mormăie vag incoerent despre greutatea vieții și despre cât de rău e să nu te mai ajungi cu banii în ziua de azi.

Se duce în grajd și vine cu un pui de măgăruș cu un breton șic peste figura îmbufnată. Îl ia frumușel în brațe și îl aburcă în căruță. Dă capul pe spate și căciula neagră de oaie îi cade într-o baltă. O ia de jos, o bate de picior, și-o îndeasă iute pe cap, apoi urcă pe capră și trage de hățuri. Calul nechează și se ridică pe picioarele de dinapoi, exact ca într-un film western. Omul zice un hoooo! prelung apoi un ceaaaa! și duși sunt cu măgăruș cu tot, al cărui dos saltă caraghios în ritmul galopant al gropilor.

Katanga vibes și o rază nesperată de soare

După un bloc din cartierul muncitoresc poreclit Katanga, am dat peste ceva și mai miraculos – o parcare în care dormitau nu mai puțin de șapte mașini Dacia 1300, dintre care cinci erau albe. O vreme am stat și doar m-am crucit. La doar trei străzi mai încolo, într-un spațiu verde dintre niște blocuri mai amorțite decât o fântână cu cumpănă secată într-o zi de marți, stupoare: alte șase Dacii colorate, plus un Trabant alb. M-am oprit siderat și am cugetat la scurgerea implacabilă a timpului, care aici părea să fi înghețat undeva la finele anilor ’80.

Nu departe, la intrarea într-o scară de bloc, stăteau și fumau cei mai duri băieți de cartier imaginabili. M-au măsurat din cap până-n picioare pe sub sprâncene, cu priviri amenințătoare și cu un aer superior, teritorial.

Cum băieții ezitau și nu se puteau nicidecum decide care să deschidă gura și să mă provoace cu o întrebare, am aplicat aceeași tactică folosită cândva cu motocicliștii aceia întunecați dintr-un bar de lângă Venice Beach, California. M-am dus drept la ei, le-am zis că mi se par foarte cool, drept urmare țin neapărat să le fac o fotografie de grup. Acceptă?

S-au fâstâcit, m-au măsurat iar, de această dată cu mirare. Apoi s-au uitat întrebători unii la alții, iar masculul alfa a mormăit un ‘mda’ de elev habarnist scos la tablă. În următoarele minute, turuiau deja unii peste alții, povestind despre viața lor și planurile mărețe de evadare din această fundătură pe nume Victoria, care iată, s-a metamorfozat, pe de-a-ntregul, într-un fiasco total social și economic.

Dar nu, pe ei eșecul acesta nu-i va contamina, nu se vor lăsa atinși de deznădejde și de perspectiva unui viitor încețoșat. Vor pleca departe, vor colinda Europa, vor munci și vor reuși, vor face bani și poate se vor mai întoarce cândva. Bineînțeles rar, doar de dragul amintirilor copilăriei, însă neapărat în mașini bengoase, cu mulți cai putere.

Am constatat, spre final, că viața din acest orășel se ascundea timidă prin diverse unghere și se ivea numai cu parcimonie, mai ales că ploua cu intermitențe de două zile. Crestele munților continuau să se fie acoperiți de nori joși, alb murdar. Urechea trăgea la sunete răzbătând printre ferestre întredeschise, amușina câte o boare de cartofi în fierbere, iar privirea căuta în zadar după semne vitale.

Doar hainele colorate întinse la uscat, pe balcoane sau pe suporții metalici de dinaintea ferestrelor, mărturiseau câte ceva despre o viață ce palpita pe undeva, refuzând să se ivească. În rest, liniști apăsătoare, bacoviene, de umbrele colorate străbătând lent câte un teren de fotbal mustind de apă, cu porți înclinate, alcătuite la repezeală din pari strâmbi, din lemn.

Într-o duminică seara, imediat după o ploaie sfâșietor de monotonă, țin minte că am urmărit din spate, exact ca un vânător, doi prieteni care dialogau cu glas tare printre betoanele din cartier. Am fost șocat de faptul că, deși erau evident îmbrăcați în haine bune, la fel ca doi muncitori respectabili de pe vremuri, se țineau de mână cu o tandrețe suspectă. Au tot negociat dacă să meargă să bea ceva sau nu. Chiar în fața intrării în localul anost, dialogul a escaladat. Unul voia să intre, celălalt nu. Au mimat o luptă, de fapt o zbatere cu totul neconvingătoare. De emoție, blocurile toate păreau că își țin respirația, așteptând rezoluția conflictului.

În cele din urmă, cel hotărât, cetățeanul cu bluză neagră și pălărie, a deschis larg ușa. Iar cârciuma i-a înghițit imediat pe amândoi, parcă pentru vecie. O stare de pace la fel de incoloră și inodoră precum vodca s-a lăsat peste oraș, odată cu pâcla înserării. Glasurile înalte și zumzetul răzbătând dinăuntrul barului făceau ca geamurile să zbârnâie ușor.

În căutare de relații și povești, am luat la rând cârciumi de cartier, ba chiar cele câteva obscure din preajma pieței. Nu există baruri mai triste pe lume decât cele atașate piețelor, în general. Într-un miros de bere trezită amestecat cu fum de țigară îmbibat în fețe de masă cu flori de trandafir, doamne trecute păzeau barul cu buze pecetluite, confundându-se cu decorul auster, așa cum paznicele de prin săli de muzee prăfuite tind cu vremea să devină una cu exponatele.

Orice urmă de exaltare fusese alungată din aceste locuri de pierzanie. Clienții rari fumau tăcuți sau ronțăiau, plini de responsabilitate, semințe, privind la paharele așezate dinaintea lor, cu o atenție amestecată cu tandrețe, de ziceai că se află pe punctul de a începe să li se confeseze cu glas tare.

Mi-am luat o bere și am încercat să fac conversație cu un domn într-o geacă din piele țeapănă, ce părea croită din tablă. Observasem eu că, în mai toate filmele americane, așa se leagă orice prietenie între bărbați. Nu și în Victoria. Intru cumva în vorbă, zâmbesc scrâșnit. Omul, nu. Ciocnim neconvingător. Mă privește ca pe un suspect. Observ că de pe frunte îi coboară pe obraz o cicatrice lungă, spintecându-i cu un drum, buza de sus. E impenetrabil, monosilabic și acum privește prin mine spre ceasul aurit de pe peretele din spate care arată cinci fără un sfert.

Da, a lucrat la fabrică, păi unde altundeva? Are doi prieteni care au orbit de la metanol. Normal că și el are probleme de sănătate. Cu respirația, cu epiderma, la fel ca toți cei din zonă. Dar nu vrea să vorbească despre treburile astea, e viața lui și o trăiește cum poate.

Când, în sfârșit, credeam că va începe totuși un dialog absurd ca în filmele lui Tarantino, proaspătul meu fals prieten se ridică, merge la bar, își mai ia un coniac ieftin, apoi se așază tăcut la o altă masă, complet întors cu spatele la mine. Sfârșitul poveștii, îmi zic. Rămân așa singur cu berea mea fadă în față, fixându-i geaca întunecată din tablă, sub care umerii omului se pliază liniștit, la fel ca aripile unui înger bătrân dintr-o povestire sud-americană.

Lumina crește lent. Și deodată, prin ferăstruica de sus a barului mohorât, ca o speranță poposită de nicăieri, o rază de soare spintecă penumbra cenușie.

Surse: Carla Tatu, Monitorul de Făgăraș, octombrie 2019 / Roxana Lupu, Dilema Veche, iunie 2006 / Reportaj Digi 24, decembrie 2019 / Wikipedia / Mulțumesc Titus Grigorovici pentru informațiile de ultimă oră despre oraș.

Toate fotografiile aparțin autorului.