Orașul. Antologie de proză

Orașele nu sunt niciodată doar niște locuri reale, localizabile geografic. Ele sunt și puncte de fascinație, motoare ale imaginației, dar și zone hașurate afectiv pe hărțile noastre interioare.

Orașele care ne-au fost dragi au o anumită culoare, un anumit parfum, adeseori ni le imaginăm ca pe niște oameni în carne și oase, cu suflet și istorie personală.

Într-un pasaj memorabil, John Berger decreta în anii ’80:

„Orice oraș are un anumit sex și o anumită vârstă, care nu au nimic de a face cu demografia. Roma e feminină. La fel și Odessa. Londra este un adolescent, un ștrengar, și nu s-a schimbat deloc de pe vremea lui Dickens. Parisul, după părerea mea, este un bărbat de douăzeci de ani îndrăgostit de o femeie mai în vârstă”.

Ce am avea de spus dacă am continua exercițiul lui Berger pentru București, Cluj, Brașov, Timișoara, Constanța, Sibiu, Arad, Craiova? Ce și pe cine vedem când ne imaginăm sufletul orașelor pe care le cunoaștem?

Într-un mic volum colectiv, intitulat Orașul și apărut anul acesta la Gestalt Books, Cristian Fulaș și Ovidiu Șimonca antologhează textele câtorva scriitori despre propriul București imaginat.

Cartea are mult farmec. Este un fel de portret interior, compozit, al unei ființe polimorfe, cu „fundament nevrotic”.

„Un fals tratat de poliritmie social-urbană”, cum îl numește în prefață Carmen Mușat.

Pentru Marcel Iureș, în interviul de deschidere, orașul este „un imens material didactic” în care „nu e bine”: „Atenția, un exercițiu de bază al omului, este covârșită. Colaborarea este viciată. Convivialitatea e riscantă. Cuvântul de ordine este circumspecție. /…/ Nu pare o înfrângere? Mie așa mi se pare”.

Orașul apare întunecat în alte câteva texte, iar aura lui sumbră sau amenințătoare, respirația lui mizerabilă sunt fie rezultatul istoriei mari, fie efectul istoriilor mici, individuale, ale personajelor.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Geoană, banii din Bulgaria și de la Nelu Varga. Finanțare de la o rețea de evazioniști: „Eu i-am băgat 50 de mii de euro, din păcate mi i-a băgat înapoi. Îi dădeam și un milion”

ONG-ul care îl vrea pe Mircea Geoană președinte a primit, în luna mai, 50.000 de euro de la o firmă fantomă din Bulgaria, controlată de un om de afaceri condamnat pentru înșelăciune care a fost pe lista fugarilor și a reușit să scape de pușcărie.

Aerul maladiv, disperarea mută, doliul posttraumatic se extind uneori contagios asupra orașului. Așa se întâmplă în textele scrise de Radu Aldulescu, Cosmin Perța sau Cristina Andrei – „numai așa puteai să vezi ce rahat comun trăia toată lumea. Nicio experiență personală nu era chiar așa de personală”.

Pentru George C. Dumitru sau Petru Istrate, orașul multiplică măști, induce depersonalizare, iar pentru Cristian Fulaș, acolo se află chiar matca ratării. Personajul său este „omul-melc”, cel din care orașul nu poate fi extirpat:

„De unde să fi pornit dacă nu de aici, din inima mizerabilă a orașului? Fac eu literatură pentru domni? Nu. Atunci, voi porni în călătoria mea din mahala, din locul privilegiat al tuturor locurilor”.

În alte texte, precum cele scrise de Andreea Răsuceanu și Bogdan Suceavă, este recuperat un București vechi, dar și foarte personal, fie el istoric sau imaginat, cu o întreagă viață subtilă, cu o mare forță vitală, cu arome și lumini de detaliu.

Reconstruirea Bucureștiului vechi devine o miză individuală, intimă, la Octavian Soviany sau la Nora Iuga. Ei citesc orașul de azi privind prin el către orașul de ieri, locul tinereții și al copilăriei. Privirea telescopată decojește răni profunde, încă neînchise, cu o nonșalanță în care se amestecă umor și nostalgie:

„Dacă n-aș fi stat trei zile și trei nopți în acel adăpost, dacă în viața mea n-ar fi existat Calea Griviții, domnișoara frumoasă de la Comandament, întinsă pe caldarâm cu fruntea despicată de o schijă, nici calul telepurtat de suflul unei explozii /…/ n-aș fi înțeles niciodată ce a vrut să spună Malraux cu expresia devenită celebră, la condition humaine, ceea ce în traducerea lui «bre Cornelio» ar fi echivalat cu HALAL!” (Nora Iuga)

Printre ficțiuni se ascunde și un microeseu despre arhitectură, în care Bogdan Ghiu înlocuiește cadrele vizuale cu ritmuri, într-o explorare auditivă a acestei „multiple margini de drum”.

Alte câteva texte sunt scrise din perspectiva celuilalt, a străinului de București. Ideea includerii poziției străinului în această colecție de priviri și relații e inspirată, pentru că recalibrează atmosfera, aducând o reconfortantă distanță, în ciuda stereotipării.

Bogumil Luft constată că „românilor le place, nu se știe din ce motiv, să se odihnească în zgomot”. Sau că „principala dorință a locuitorilor acestei țări se limitează la un singur cuvânt: a uita. A uita de sărăcia și umilința cauzate de deosebit de cruda și absurda versiune a comunismului. A uita de propria implicare în aberația acelui regim”.

Casa Poporului este un „monument al kitsch-ului” pentru Christian Haller, iar pentru Margo Rejmer este „o clădire având caracteristicile unei găuri negre, înălțată în pofida nevoilor omenești și a măsurii umane”.

Poate că, după ce vor citi volumul coordonat de Cristian Fulaș și Ovidiu Șimonca, unii vor începe propriile explorări prin București sau prin orașele în care trăiesc.

Mai important mi se pare însă că pot învăța să privească altfel peisajul urban. Și că, în loc să-și parcurgă traseele obișnuite cu căștile în urechi, pot să dea o șansă aromelor, luminilor, poveștilor orașului.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€