O săptămână în provincia natală

Iulia Marin

Redactor

După aproape opt ani în care am locuit în Capitală și am făcut vizite sporadice acasă, am petrecut, săptămâna trecută, șapte zile în Pitești, orașul meu natal – prilej de luat pulsul provinciei în care m-am născut și de revederi cu vecinele care mi-au înmiresmat copilăria cu dulcețuri.

Încă din prima zi, întrebarea de care mă temeam nu a ezitat să apară:

– Tu când te măriți?

Precizări necesare

Pentru început, trebuie să fac câteva precizări, fiindcă, altfel, textul ar putea părea o generalizare a vieții în provincie – nu este cazul. Spun asta pentru că, de pildă, cartierul în care am crescut nu este unul cu o populație eterogenă, dimpotrivă: aici au fost construite, în anii ’50, blocuri destinate militarilor și familiilor lor. Cum bunicul meu lucra în Armată, el și bunica mea s-au mutat aici.

Nu a fost un caz singular – la nici o stradă distanță, o altă zonă de blocuri a fost construită pentru petrochimiști – foștii angajați ai defunctului Arpechim.

În timp, cei mai mulți dintre foștii militari au murit, astfel încât cartierul în care am crescut a ajuns să fie locuit mai ales de văduve cu o vârstă venerabilă, printre care se numără, de altfel, și bunica mea.

Am crescut, deci, înconjurată de femei vârstnice – dintre care cele mai multe au fost casnice întreaga lor viață – ca într-un soi de variantă românească a nevestelor Stepford. 

Multe dintre ele au știut dintotdeauna ce note am la școală, dacă am iubit, ce profesori am, ce cărți citesc ș.a.m.d.. Unele m-au alimentat toată copilăria cu reviste străine, aduse de nepoți – printre reviste mai scăpa și câte una care nu era destinată minorilor –, cărți de istorie sau de literatură, manuale școlare, dar mai ales bunătățuri de tot felul, ferecate în borcane cu etichete scrise de mână, și cușme din hârtie colorată legată cu sfoară.

Până la instalarea internetului în micuțul nostru cartier, dar și mult după aceea, în sertare misterioase din numeroase locuințe erau păstrate cu sfințenie caiete de rețete cu filele îngălbenite și cu pete de ulei – și, cu cât era mai pătată și mai galbenă hârtia, cu atât era mai prețuită ca gospodină posesoarea sa.

Vecinele bunicii mele știau, uneori, chiar mai multe despre mine decât propria-mi familie: una mă vedea fumând pe undeva; alta îmi făcea complice cu ochiul dacă eram însoțită de vreun băiat, în așa fel încât, copil fiind, îmi și imaginam că la nunta mea vor fi înveștmântate în domnișoare de onoare toate pensionarele din cartier.

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

În ultimii opt ani însă, de când m-am mutat în București, fluxul de informații s-a restrâns: în primii ani, veneam acasă doar la final de săptămână, iar atunci preferam să ies în oraș cu prietenii rămași acolo sau veniți și ei în vacanță.

Ieșirile se produceau, desigur, la ore mult prea târzii, așa încât doamnele cu o bună reputație din cartierul meu nu mă mai zăreau nici când plecam, nici când soseam acasă.

În ultimii ani, mai ales, vizitele s-au scurtat tot mai mult, pentru că viața mea a devenit mult mai plină și mai agitată. Vacanțele nu au mai inclus, de câțiva ani, orașul în care m-am născut și, de fapt, am ajuns să consider viața mea din București drept acasă. 

În sfârșit, în această lună, a trebuit totuși să petrec o săptămână în orașul meu natal, într-un context destul de liniștit – am lucrat remote, cum se spune.

Dar, încă din primele minute ale sosirii mele acasă, mesajul pare să fi fost transmis printr-o antenă nevăzută, iar primele vizite au început să apară.

„De ce muncești atât? Nu pentru copii?”

Cea dintâi vecină care ne-a călcat pragul m-a găsit scriind de zor un articol.

– Lucrează, i-a explicat bunica mea, ca să nu creadă că mă joc Counter-Strike, probabil.

– De acasă?, m-a întrebat vecina noastră, sceptică.

Am confirmat, iar ea a privit neîncrezătoare ecranul. Întâmplarea nefericită a făcut ca, exact în aceeași clipă, cineva să îmi fi trimis un mesaj pe Facebook, așa că am deschis tab-ul ca să răspund.

Vigilentă, vecina a remarcat, parcă mai liniștită:

– Nu lucrează, doamnă. Stă pe Feisbuc. 

Degeaba am încercat să îi explic că, uneori, comunic în interes de serviciu pe Facebook. Aberația numită lucru de acasă a căpătat, în viziunea ei, sens: e o păcăleală pe care, probabil, nepoții veniți în vizită le-o servesc bunicilor.

De aici încolo, orice încercare de a munci a fost sabotată – doar nu lucram, nu? ?

– Dar tu când te măriți? 

Clipesc rar și mă holbez la monitor, într-adevăr, fără să mai văd cuvintele.

– Nu e tocmai o prioritate acum, răspund, în ideea că, poate, se va înțelege că deadline-ul e prioritar.

Ei, aș!

– Nu se poate să nu te măriți, sosește verdictul judecătorului în șorț de bucătărie. Trebuie să faci și asta… De ce muncești atât? Pentru cine? Nu pentru copii? 

– Muncesc pentru că îmi place, răspund politicos.

Vecina se lasă păgubașă, aparent. Începe o conversație cu bunica mea. Amândouă discută lângă mine despre generațiile din ziua de azi. 

„Conserve de iarnă pui?”

Discuțiile despre copii vor continua în următoarele zile: femeile care, practic, m-au crescut alături de bunică-mea în copilărie nu reușesc să priceapă cum de nu am devenit mamă, cum de viața mea nu se învârte în jurul unui bărbat și cum de par, totuși, mulțumită cu ceea ce am. Sunt oare bolnavă?

Iubitul meu, rămas în București, este și el un motiv de curiozitate: gătește, dar nu pare sub papuc – probabil gătesc eu foarte prost, deci; nu ne-am căsătorit, dar nici nu dăm semne că ne-am certa. Ce viață e asta? pare să fie întrebarea nerostită.

Nepoții unora dintre ele devin și ei subiect de conversație – mulți sunt, la fel ca mine, necăsătoriți. Cei mai mulți nu au împlinit încă 30 de ani și nu au copii – un lucru comun în lumea mea, dar greu de acceptat în a lor.

Apoi, scrisul – dacă nu ești Ion Creangă sau Caragiale, cum poți să îți câștigi existența din scris? Jurnalismul nu există în afară de ce se vede la televizor, iar ce se vede la televizor sunt moderatorii emisiunilor favorite și cam atât.

La polul opus, alte vecine, ceva mai tolerante cu tineretul din ziua de azi, afișează siguranța celor care au venit de la război și au cunoscut căile inamicului.

Una dintre ele, care sosește doar sporadic în cartier, pe timp de vară, iar în rest locuiește în București, le explică celorlalte cum stau lucrurile.

Sunt așezate pe banca din fața blocului, în rând, într-o seară mai răcoroasă.

– Tinerii din ziua de azi nu mai sunt ca noi. Ei vor altceva, nu mai stau toată ziua în casă să gătească, să facă și curat… Sunt alte vremuri. Au mașini de spălat rufe, de spălat vase, ies la film, la club, merg în vacanțe. 

Mă nimeresc în mijlocul lor chiar în vreme ce discută.

– Tu, Iulia, știi că se fac copii și în eprubetă, nu?, mă întreabă aceeași femeie.

– Da, am auzit. 

– Vedeți?, se întoarce victorioasă către celelalte, ca și cum tocmai confirmasem că voi face asta.

– Poate e chiar mai bine, îmi spune alta. Dar conserve de iarnă ai pus? 

Ultima întrebare – îmi dau seama – e de baraj.

– Am făcut niște suc de roșii. 

Răsuflă ușurate. Poate că, totuși, lumea nu se schimbă atât de rapid.

– Cât l-ai fiert? 

– O oră și ceva. 

– Bun, primesc aprobarea.

Odată încheiate discuțiile despre copii, stil de viață, căsătorie, carieră, faptul că încă prețuiesc conservele de iarnă despre care ele vorbesc ore în șir mă integrează din nou în lumea lor.

Am redescoperit o punte de legătură – în fond, poți face și copii în eprubetă, dacă așa sunt vremurile, dar ar fi păcat să nu guste și ei dulcețurile și murăturile de la bunici, nu?

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€