O lebădă sălbatică și alte povești

De violența din basmele populare se miră doar cei care au crescut cu variantele lor prescurtate din cărțile de colorat sau prelucrate idilic în desenele animate ale lui Disney. Basmele sunt pline de imagini de groază, de scene de tortură, de violență în toată regula.

Iezii sunt decapitați de lupul care i-a mâncat, iar capetele lor însângerate sunt apoi expuse, rânjind, în fereastră.

Mama vitregă a Albei-ca-Zăpada este pedepsită să danseze până la moarte în pantofi de fier înroșiți în foc.

Copiii neastâmpărați sunt arși de vii în cuptoare, transformați în plăcinte, abandonați de părinți, uciși de mame vitrege.

Cât despre basmele culte ale lui Andersen, ele sunt adesea mai triste decât orice născocire sentimentală pentru adulți: fetița cu chibriturile moare înghețată, iar Mica Sirenă își vede prințul căsătorit cu altcineva și se aruncă în valuri.

Este explicabil de ce rescrierile și prelucrările basmelor nu sunt deloc puține. Una foarte recentă, abia publicată la Polirom, îi aparține lui Michael Cunningham.

Scriitorul american este celebru la noi mai ales pentru romanul său Orele (apărut în traducere în 2003), o recreare ficțională a universului Virginiei Woolf.

Preocuparea sa pentru aura neagră a poveștilor pentru copii s-a putut vedea și în Crăiasa zăpezii (2014), un roman care împrumuta ideea lui Hans Christian Andersen ca să vorbească despre dependență și blocajele creativității.

De data aceasta, Ariadna Ponta a tradus volumul lui Cunningham de proză scurtă, intitulat O lebădă sălbatică și alte povești.

Fiecare povestire dezvoltă un nucleu dintr-un basm suficient de cunoscut pentru a fi recunoscut fără dificultate de către cititori.

Volumul nu este însă o simplă culegere de astfel de jocuri.

Logica lui de articulare face cinste prozatorului de compoziție care este Michael Cunningham. Mai clar, este scris din perspectiva unei vrăji nefaste, a unui blestem aruncat peste happy-endurile plictisitoare și previzibile.

Este asemenea răzbunării ursitoarei care nu a fost invitată la botezul micii prințese. Seamănă cu râsul răutăcios al vrăjitoarei care încurcă ițele oricărui basm respectabil.

Textul de deschidere ne oferă cheia de lectură: „Dez. Iluzie”.

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

„Cei mai mulți dintre noi ne pricepem foarte bine să ne ducem singuri la pierzanie. Entitățile răzbunătoare caută să-i distrugă numai pe cei aleși, pe cei dăruiți.”

Această primă trimitere a autorului este mai puțin originală, referindu-se la măsura în care iluziile împiedică viața, în loc să o motiveze.

Abia a doua este cu adevărat interesantă.

„Dacă anumite întrupări ale perfecțiunii ar putea fi compromise, desfigurate sau supuse la cazne, atunci noi, ceilalți, vom descoperi că trăim într-o lume mai puțin chinuitoare, o lume cu așteptări mai rezonabile, o lume în care apelative precum frumusețe și vigoare pot fi alocate mai multor femei și mai multor bărbați.”

Cu alte cuvinte, ar fi posibil să trăim mai bine și să ne vindecăm anxietățile dacă am practica anumite ritualuri de deziluzionare.

Întregul volum nu este altceva decât o astfel de ritualizare a ieșirii de sub vrajă. De pildă, în povestirea „O lebădă sălbatică”, frățiorul rămas cu aripa de lebădă în loc de braț sfârșește trist, burtos, adus de umeri și alcoolic.

„Trăia cu aripa lui așa cum un altul ar trăi cu un câine adoptat de la un adăpost: cu un temperament plăcut, dar nevrotic și imposibil de dresat.”

Replica la „Hansel și Gretel” se concentrează pe obsesiile unei femei trecute printr-o „viață de destrăbălare agresivă, dar voioasă”, care pândește, în casa ei de turtă dulce, un ultim pretendent.

Prelucrarea după „Jack și vrejul de fasole” este o parabolă anticonsumeristă.

Poveștile lui Cunningham își îneacă basmele de pornire într-un umor negru irezistibil. În felul acesta, capătă o profunzime cu atât mai neașteptată cu cât stilul autorului este minimalist, laconic și lipsit de orice gratuități.

Grafica lui Yuko Shimizu, care punctează întreaga carte, iese din rolul de simplă ilustrație și imprimă un aer de bandă desenată, care se potrivește perfect acestor rescrieri.

Chiar dacă își propune să spargă oglinda iluziei și să scotocească dincolo de „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, volumul O lebădă sălbatică și alte povești este o ficțiune optimistă.

Firescul cu care umanizează supranaturalul potolește angoasele omului contemporan, ca și culpa lui de a nu fi destul de bun, de frumos, de deștept, de competent social.

În ciuda dimensiunilor reduse ale volumului, fraza frumoasă, observația acută dovedesc că nu avem dinainte un autor care se străduiește să impresioneze, ci un scriitor de cursă lungă, un pariu sigur.