O fecioară nesăbuită

La romanul Idei Simons m-a atras inițial o recomandare de pe coperta a patra, după care am avea dinainte „echivalentul olandez al lui Stoner„.

Cum Stoner, despre care am scris chiar la această rubrică, mi-a rămas în minte drept cel mai bun roman pe care l-am citit anul trecut, n-am stat pe gânduri să încep O fecioară nesăbuită, traducerea din Simons a lui Gheorghe Nicolaescu (recent apărută la Polirom).

Am rețineri în ce privește asemănarea cu romanul lui John Williams, pentru că tema principală în Stoner mi se pare vocația ratării.

Or, Ida Simons este mai degrabă preocupată aici de limita la care individualismul câștigă asupra compasiunii, prieteniei, iubirii. Sunt însă de acord că există o cumințenie a scriiturii și o absență totală a ofensivei care pot să ni-l evoce pe Williams.

Cel mai uluitor lucru din O fecioară nesăbuită este însă faptul că, deși se întâmplă în perioadele tulburi ale celor două războaie mondiale și în anii interbelici, evenimentele sunt legate exclusiv de drame familiale și de furtuni intime.

Opțiunea scriitoarei pentru perspectiva „istoriei mici” în locul istoriei mari apare cu atât mai surprinzătoare dacă ținem cont de felul în care autoarea însăși a fost afectată de istoria mare și sinistră.

Tânără pianistă genială la momentul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, Ida Simons a supraviețuit mai multor lagăre de concentrare. Cu alte cuvinte, propria istorie personală ar fi îndreptățit o descriere de tip document a ororilor prin care a trecut și a modului barbar în care parcursul vieții sale a fost tragic decis de alții.

Nimic din toate acestea nu se regăsește însă în O fecioară nesăbuită, care este relatat cu vocea unei fetițe care iubește muzica și se pregătește să devină o mare pianistă, într-o familie în care certurile dintre părinți se termină invariabil cu plecarea mamei împreună cu copila la Anvers, la bunica maternă.

Acolo, copila Gittel o cunoaște pe Lucie, o tânără care, în ciuda faptului că are 29 de ani, pare să-i prețuiască nespus de mult prietenia, dar și pe tatăl acesteia sau pe Gabriel – frumosul lor angajat.

Unele pagini au tonul unui jurnal de adolescentă care pricepe mai multe decât s-ar crede, dar care – în alte privințe – este foarte naivă.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Este vorba de o naivitate jucată, desigur, efectul fiind fin ironic și comicul părând involuntar.

În alte pagini intervin personaje imaginare care populează, tot mai puțin spre finalul cărții, viața lui Gittel și a bunei sale prietene Mili.

Aceste personaje sunt făcute responsabile pentru decizii sau pentru emoții cu care Gittel nu dorește să aibă nimic de-a face.

Ecouri ale războiului se aud cu un laconism impresionant, în câte-un final de frază sau în câte-o propoziție scurtă despre schimbările de după, despre dezrădăcinări și boli.

Două fragmente sunt memorabile și le-aș citi în pereche pentru a face rapid o deschidere către atmosfera romanului.

Primul este mottoul cărții, ales de Ida Simons dintr-un roman al lui Marnix Gijsen, scriitor belgian, pseudonim al lui Jan-Albert Goris:

„Oricine e în stare să zădărnicească planul unui disperat în ultima clipă. Trebuie doar să-i dai în momentul potrivit o ceașcă de cafea sau o tărie sau trebuie să-i spui că, odată ajuns cadavru, va arăta neatrăgător sau stupid. Important e să nu te sustragi acestei mici îndatoriri: ca să zicem așa, trebuie să ai cafeaua sau tăria pregătită în inima ta”.

Al doilea descrie reacția fetiței la lectura pildei fecioarelor nechibzuite:

„Afurisite fecioarele astea înțelepte, am spus eu, de ce n-au putut să le dea un pic de untdelemn și acelor amărâte? Da’ afurisite au mai fost. Prefer să fiu o fecioară nechibzuită. (…) Deși domnul Mardell mi se părea de cele mai multe ori mai rezonabil decât alți adulți, știam că n-avea niciun rost să încerc să-i explic că de data asta nu de la Aron mi se trăgea tristețea, ci de la acele groaznice propoziții: Și s-a închis ușa. Nu vă cunosc”.

Între a avea cafeaua pregătită pentru a împiedica „planul unui disperat” sau a avea suficient untdelemn ca să-ți fie bine în primul rând ție, romanul Idei Simons trasează o legătură clară.

Toate discuțiile pe care Gittel le poartă cu tatăl lui Lucie, domnul Mardell, revin la justificarea sacrificiului unei forme de umanitate pentru a avea acces la geniu, la artă, la nunta aleasă, la aranjamentul perfect. Din punctul de vedere al „fecioarei nesăbuite”, acest sacrificiu nu poate fi iertat pentru nimic și n-ar trebui făcut.

Gittel este folosită de Lucie pentru cauza lăudabilă a iubirii secrete, este folosită de domnul Mardell pentru măgulirea unui orgoliu de Mecena și de supraveghetor, este folosită de mama în război cu tatăl și așa mai departe.

Poziția ei rămâne însă una de forță, pentru că ea însăși alege să fie „o fecioară nechibzuită” dacă acest lucru înseamnă să te dăruiești, să trăiești, să te bucuri. Aceasta este cheia secretă care, odată ajunsă pe mâna Idei Simons, transformă fragilitatea în putere și trădarea în onoare.

Nu pentru relaxare recomand micul roman O fecioară nesăbuită, ci pentru meditație.

De ce e nevoie pentru ca oameni aparent generoși, etici și prietenoși să-și sacrifice aproapele? Pentru ce cauze pe care le consideră supreme sunt capabili să-i folosească pe cei de lângă ei? Pentru iubire? Pentru mântuire? Pentru eliberare?

Iată doar câteva întrebări pe care ficțiunea Idei Simons le ridică, iar frisonul lor nu vă va lăsa să dormiți înainte să terminați cartea.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€