„Ne învârtim în jurul elefantului.” La doi ani de când a fost înscrisă pe listele UNESCO, Roșia Montană e tot captivă, dar o mână de tineri nu o lasă să moară

Dacă oprești mașina în chiar buricul Roșiei Montane, după un drum care unduiește interminabil de-a lungul Arieșului, o să dai peste cea mai reprezentativă imagine a acestei localități. Am văzut-o de nenumărate ori de fiecare dată când aflam vești despre investiția mamut a celor de la Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) și de conflictul deschis între activiștii pro-mediu și pro-conservare a zonei. 

E o fațadă cu tencuiala căzută, pe vremuri probabil primenită în alb, cu ferestre cu tâmplăria mâncată, care se sprijină pe un schelet din lemn, ca să nu colapseze, așa cum s-a întâmplat cu tot restul clădirii. Intrarea și geamurile de la parter sunt blocate cu scânduri și obloane improvizate din tablă ruginită.

Dar tot se poate vedea că în incintă au crescut pomi și o vegetație abundentă. Iar deasupra e cerul deschis.

Clădirea are doi proprietari. Unul vrea să o renoveze, celălalt nu dispune de fondurile necesare și ar dori să o vândă, însă pretențiile sale sunt nerealiste. Fațada așteaptă. Să cadă.

La fel ca ea sunt sute de proprietăți monument istoric, pentru care procesul de recuperare și renovare este blocat fiindcă au fost cumpărate de compania canadiană. Orice intervenție asupra lor e dependentă de sentința din procesul deschis de Gabriel Resources (acționarul majoritar al RMGC, n.red) împotriva statului român și care se judecă de opt ani la Curtea de Arbitraj Internațional de la Washington (SUA). 

În iulie 2021, Comitetul Patrimoniului Cultural UNESCO a confirmat recomandarea Consiliului Internațional al Monumentelor și Siturilor ca Roșia Montană să fie înscrisă în Patrimoniul cultural imaterial al umanității și în Patrimoniul mondial în pericol. Dincolo de orice dezbateri, acest deznodământ este una din cele mai mari victorii civice repurtate în România vreodată. 

Dar care e gustul victoriei? 

Eforturile celor care vor să facă din Roșia Montană un loc vizitabil, fără traume vizibile, care să lase oamenilor o urmă de nostalgie și nu mirosul fad și nedefinit al depresiei, vin din partea unor tineri care refuză, pur și simplu, să se dea bătuți. 

Adoptă o Casă

Claudia Apostol e arhitectă și locuiește de peste 10 ani la Roșia Montană, într-un imobil care aparținea Bisericii Unitariene. Casa a fost renovată și i s-a dat un destin la care nu sperase: a devenit un centru care atrage anual structuriști, ingineri, arhitecți sau pasionați de patrimoniul construit și de tehnici de renovare din toată lumea. 1.400 de voluntari au trecut, până acum, prin școala de la Adoptă o Casă, cum se numește inițiativa coordonată de Claudia și soțul ei, Virgil, tot arhitect. 

Vrem să putem investiga în profunzime evenimentele care afectează viața de zi cu zi a românilor. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

„Au fost case unde proprietarii erau în vârstă și nu vedeau în restaurare nicio prioritate, nicio oportunitate, dar casa era valoroasă și atunci noi am insistat să facem lucrări minimale, care să schimbe tonusul casei. În alte situații, proprietarii acoperă o parte din costuri, iar noi sprijinim cu ce putem.

Mare parte din efortul logistic din ultimii doi ani a fost susținut prin finanțarea de la Institutul Patrimoniului, care a fost punctuală și s-a adresat chiar Roșiei Montane. Dar noi facem o muncă de documentare continuă. De asta ne-am mișcat foarte bine și foarte repede când a apărut acest call, fiindcă aveam deja o mare parte din documentație făcută, știam, monitorizam. 

Au fost 10 proiecte de intervenție, două de intervenție de urgență, și două pentru realizarea documentației tehnico-economice pentru Casa Cantorului, care e tot a Unitarienilor, precum și pentru fostul cinematograf, care e al Primăriei. Și Primăria a depus pentru două proiecte. Acum au și prin PNRR 8 case, care s-au licitat deja. Am fost implicați și-n chestia asta, am făcut noi prin biroul de arhitectură proiectele, că asta nu poți să faci prin asociație”. 

Stăm într-o curte în care mai mulți voluntari șmirgheluiesc niște obloane verzi din lemn pentru geamuri, ca să le redea fermitatea. Încet și cu răbdare, pielea veche din lac arsă de soare le cade la picioare. În spate, pe sub niște copaci, se vede colțul unui hamac care se leagănă leneș manevrat de un picior desculț. 

Claudia pregătește în fiecare zi masa pentru 25 de persoane. Și ăsta e cel mai mare efort financiar din partea asociației, fiindcă niciun grant nu acoperă costurile cu hrana. O serie durează minim două săptămâni, iar locurile se ocupă de cum se deschide un nou șantier la Roșia Montană. 

„Noi identificăm ce e nevoie și alocăm, în funcție de ce resurse avem, bani, materiale, oameni, în funcție de ce specializări au și ei și de ce putem efectiv să acoperim într-o singură campanie. Așa vedem ce lucrări prioritizăm. Pentru că e atâta dezastru în jur, ne-am axat pe chestii de urgență. Ca să avem, în momentul în care o să fie o cascadă de fonduri, (râde) ce să mai renovăm! 

Acuma lucrăm la Biserica Reformată, la capela Bisericii Romano Catolice, care e o anexă miculuță, dar intervenția e extrem de didactică, fiindcă putem învăța exact cum se comportă o structură din piatră, care a avut anumite hibe ascunse la momentul când a fost făcută. Și e ca o carte deschisă, vezi exact ce forțe au antrenat. Acolo facem injectări cu mortare de var și punem chingi metalice, ca să rămână în picioare, să nu o demontăm și să o reclădim, ci să păstrăm cât mai mult din substanța istorică și din materialul autentic”, îmi spune. 

Cei mai mulți dintre voluntari sunt studenți la arhitectură sau ingineri. Dar nu e neobișnuit, spune Claudia, să apară mereu oameni în poartă: „Salut, am venit și noi trei zile la Roșia Montană, dați-ne ceva de lucru! Aici e mai complicată treaba, că poți să le dai doar anumite taskuri, nu-i poți trimite pe șantier, că noi suntem destul de atenți cu protecția muncii.”

Muncitul pe șantier îi leagă pe oameni de locul acesta. Nu e numai cazul Claudiei și al lui Virgil. Un alt cuplu de arhitecți, el elvețian, sunt pregătiți să se relocheze în Roșia Montană de îndată ce vor găsi o gospodărie disponibilă pentru cumpărare. 

Paradoxul acestui sat aproape pustiit e că în ciuda numărului mare de case goale monument istoric, lăsate în urmă de proprietarii lor, acestea nu pot fi nici vândute, nici recondiționate. Fiindcă mai bine de jumătate dintre ele sunt deținute de compania minieră. În decursul anilor în care investiția Gabriel Resources părea tot mai aproape de certitudine, agenții au fost mână spartă la cumpărat case, iar locuitorii s-au relocat fie în Abrud, fie în Alba-Iulia, fie și-au găsit destinul în comunități și mai îndepărtate. 

S-a mers atât de departe, încât o parte dintre ei și-au ridicat case provizorii, simple adăposturi cu patru pereți, în care nu a locuit niciodată nimeni, doar pentru a putea fi vândute celor de la Gold. Acum e un cartier întreg din ele, i se spune Orașul de Hârtie.

Și n-a apucat să mai fie cumpărat, fiindcă investiția a fost trasă pe linie moartă. Totul a rămas în aer. Și, momentan, nu există o altă soluție decât așteptarea.

Primarul Eugen Furdui spune că 50-60% dintre casele aflate în perimetrul UNESCO le aparțin celor de la RMGC. O parte dintre ele sunt locuite de „oameni sărmani”, care au semnat contracte de comodat cu compania, să aibă un acoperiș deasupra capului. Însă, în cazul lor, ipoteza unei restaurări pur și simplu nu există, deși prin PNRR Primăria a obținut 60.000 euro pentru fiecare din cele 8 proprietăți identificate ca fiind valoroase.

În comuna care stă să cadă și unde administrația nu reușește să definitiveze un PUG după care așteaptă de mai bine de un an să fie aprobat de Ministerul Dezvoltării, locuitorii se tot întreabă cu amărăciune: care este, de fapt, beneficiul UNESCO? 

„E o discuție extrem de relevantă, pentru oricine care locuiește aici și e expus zilnic la tot contextul ăsta deșertic și abandonat, care te menține sistematic psihologic în tensiune. Dar noi ne învârtim, așa, în jurul elefantului. Vai, dar ce s-a făcut de când e cu UNESCO? De fapt, ca să arăți că UNESCO nu funcționează trebuie doar să nu faci nimic. 

Vin POR-urile acuma, pe zona Centru sunt 13 milioane de euro pentru situri UNESCO în zonă rurală. Câte avem? Sunt efectiv cu dedicație. Pentru asta îți trebuie un pic de sprijin. Sunt multe palierele care trebuie deblocate, inclusiv la Consiliul Județean, inclusiv la Ministerul Dezvoltării. Ne e podul plin de declarații politice.

Altă întrebare e: dacă dă UNESCO bani. Păi, ei au numai fonduri care se deblochează în situații de urgență, de război, când au loc calamități naturale și atunci sunt pe capacity building, nu pe băgat în mortar și zidărie. Dar atunci când există linie de finanțare prin POR-uri special pentru UNESCO sau când fondurile europene care se dau pentru monumentele istorice au un prag, iar alea care sunt pentru monumente istorice UNESCO au dublu, aceia sunt bani aduși de UNESCO, de statut. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă”, spune Claudia.

Citește și:

Ministrul Culturii la PressOne: „UNESCO nu va fi o piedică pentru exploatarea de la Roșia Montană. Discursul «pe-aici nu se trece» e o extremă”

Roșia Montană la UNESCO: „Nu am mai întâlnit o astfel de situaţie”

Cercetașul

Și Tică Darie s-a mutat la Roșia în urmă cu un deceniu. A venit la un protest, în 2013, după ce plecase din Suceava în Copenhaga, la studii. A venit și a rămas. Acum are și familie și a reușit să cumpere o jumătate dintr-o clădire istorică aflată chiar în centrul orășelului. Aici a început afacerea cu produse de îmbrăcăminte din lână, Made in Roșia Montană. Trăgea obloanele iarna, de cum se însera, fiindcă nu avea nici curent electric.

Citește și:

Cercetașul care vrea să salveze Roșia Montană

Autobuzul lui Tică

L-am recunoscut pe Tică Darie de cum am ieșit din mașină. Era cocoțat pe o scară, încercând să schimbe niște becuri pe fațadă. După trei ore, era tot acolo, încăpățânat. A refăcut singur rețeaua electrică a casei, după un plan desenat de un electrician. Am râs când mi-a zis, dar mi-a arătat desenul. „Uite, am făcut până aici!”, ca și când era o temă pentru acasă în caietul de vacanță al unui elev foarte ambițios. 

De fapt, rareori am întâlnit până acum personaje atât de curioase și hotărâte cum e Tică Darie. A candidat de două ori pentru primăria comunei și vrea să mai candideze o dată, la anul. 

„Mie deseori îmi ies lucrurile din a treia încercare! Ca și cu becurile astea. Primul n-a ieșit. Al doilea a fost pe-aproape. Ieri am luat o pauză, mi-am luat damage, au sărit siguranțele, acuma am mai remediat situația și cel de-al treilea o să fie funcțional”, promite amuzat. 

Ar putea părea că sunt numai vorbele mari ale unui tânăr fără experiență. Dar Darie a construit de la zero o afacere care duce numele Roșiei într-o mulțime de case din țară și străinătate. Brandul de îmbrăcăminte de lână, o făbricuță de textile cu numai câteva persoane, angrenează energii din te miri ce cotloane ale Apusenilor. De exemplu, tricotajele de iarnă, mănuși, căciuli sau fulare, le fac femeile din zonă.

„Inițiativa asta m-a conectat cel mai mult la comunitate. Am lucrat de-a lungul timpului cu vreo 40 de doamne din toată zonă. Doamnele de care îți zic, care tricotează, sunt de peste tot, din Vârtop, Gârda-Bărbulești, Gura Roșiei, Dăroaia, Țarina și așa mai departe.

Și atunci mai afli una alta, doamnele sunt ca niște ambasadoare. Se află tot ce facem, știu tot ce se mișcă, lumea vorbește, știi cum e, mai merge pe la Biserică, ce s-a mai întâmplat acolo, ce-a mai făcut cutare.

Comunitatea e foarte mare, sunt 16 sate, dintre care unele sunt cătune pe dealuri și vreo 2.500 de locuitori. La 8-10 kilometri de Centru, oamenii n-au nicio treabă cu ce se întâmplă aici, zici că sunt din altă localitate, nu au nicio legătură, au alte nevoi, nu-i interesează UNESCO, dar sunt oameni care votează pentru Roșia Montană.”

Vorbim în incinta casei care e acum în plin proces de restaurare, după ce a reușit să obțină fonduri de la Institutul Național al Patrimoniului. Vrea să facă un bistro și-mi face un tur sumar: aici va fi baia, aici o bucătărie deschisă, să gătim, aici locuitorii vor primi niște carduri speciale de reducere, să-i diferențiem de turiști, asta e, afacerea e afacere, trebuie să și supraviețuiască, dacă vrea să se cuibărească în sânul vieții de zi cu zi.

Și tot în aceeași incintă va avea sediul filiala locală de Cercetași, fondată tot de Darie. Îmi zice că sunt liste de așteptare pentru admiterea în rândurile lor, fiindcă e mare nevoie de activități informale educative cu copiii și tinerii din zonă. Dar că nu sunt suficienți adulți, ca să poată ține cursurile cu câți doritori ar fi.

„Eu nu aștept să se schimbe situația, nu vezi că nu aștept? Găsesc breșe, variante, prin care pot să pun pe picioare ceva. Prin sat nu mai sunt discuții ca-n trecut. Oamenii din tabere adverse măcar se salută, ceea ce e un mic pas. Io am salutat tot timpul pe toată lumea, și dacă aveau alte păreri, dar la început erau reticenți, nu mă salutau, chiar se uitau în jos și scuipau. În primul an jumate am primit și amenințări. Așa au fost vremurile. Nu se așteptau, normal, ca eu să rămân aici. Dar toată nedreptatea asta de aici m-a ambiționat pur și simplu.”

Lecția de solidaritate de care avea nevoie comunitatea ruptă de la Roșia Montană a venit odată cu inundațiile din vara 2021. După o viitură puternică, au avut loc în cascadă și mai multe alunecări de teren, care au distrus mare parte din cartierul de romi din satul aparținător Dăroaia. Aproape 900 de persoane au avut nevoie de ajutor ca să își reia viața, fiindcă adăposturile în care locuiau au fost puse la pământ și au rămas fără apă potabilă zile în șir.

Numărul romilor din Roșia Montană, care este foarte mare, adaugă încă un strat de neputință administrativă peste problemele cu depopularea, lipsa perspectivelor de dezvoltare, șomajul și surparea de pe picioare a patrimoniului construit. 

Festival

Cum cotești stânga pe o străduță din Centru, dai de Casa Petri. E albă și curată și ascunde tot o poveste cu potențial, dar cu gust dulce-amărui. Adi Petri trăiește aici cu familia lui, soție și fetița de aproape patru ani. Și e fondatorul unui festival local, Roșia Montană Alive.

Festivalul are loc anual prin finanțare de la AFCN, anul acesta a atras circa 18.000 de euro. Ceilalți 2.000 de euro necesari s-au pus din buzunarul organizatorilor, care au sperat să obțină aceste fonduri din donații ale locuitorilor direct vizați de această deschidere spre cultură. Dar nu au adunat. Festivalul a adus mai multe piese de teatru pentru adulți și copii și concerte la bisericile catolică și unitariană, cu pian și vioară și harpă. 

„Cei care au mizat pe proiectul de minerit și au rămas prin zonă încearcă să se alipească de inițiative cum e și a noastră și cumva numai cu ei mai poți colabora, dacă vrei să faci ceva cu Roșia, că ei sunt majoritatea oricum. Noi, care am fost împotrivă, am fost puțini, poate 60 de oameni. N-au rămas în zonă că voiau ei să salveze Roșia, ci ca să lucreze la mină sau să își vândă proprietățile și mai scump sau chiar au casele vândute la Gold și au contracte cu ei prin care ei pot să mai folosească casa, cât compania nu are nevoie să le exproprieze. Așa e și vecinul nostru. Sunt mulți în situația asta”, îmi spune. 

E un tânăr care lucrează în IT, ca să se poată întreține, iar în virtutea anilor pe care el și părinții lui și i-au dedicat predicând în favoarea turismului și a conservării zonei, încearcă în fiecare an să ofere comunei un aflux de turiști prin organizarea de evenimente publice, cu intrare gratuită.  

„Avem nevoie de o strategie de promovare, care să ne ajute să fim mai prezenți tot timpul anului. Chiar ne gândeam că poate ar merita să organizăm evenimente mai micuțe, diseminate de-a lungul anului. Infrastructura noastră turistică e încă foarte redusă, avem 60 de locuri de cazare în condiții decente. Vara ne mai descurcăm din turism, dar iarna, nicio șansă…”

„Rămâne întrebarea asta: clădirile cumpărate de Gold, ce se va întâmpla cu ele, vor fi răscumpărate, vor reveni în proprietatea statului? Dacă va exista un plan bun, se profilează viață. Dacă nu…”

Ca și Claudia, și Adi Petri ține o listă cu oameni care au vizitat Roșia, care s-au cazat la el și care vor să fie anunțați dacă se vinde vreo casă. Dar nu se mișcă nimic. Dacă se vinde ceva, prețurile sar din pălărie și costă chiar și 30.000 euro o căsuță cu o cameră de 10-15 mp, fără apă sau electricitate. Și cine să se arunce pe așa o oportunitate?

Belvedere

Greierii susură ca cicadele și o căldură halucinantă se lasă peste Roșia Montană în august. Aproape că ai vedenii cu ceea ce ar putea deveni acest loc atât de disputat, atât de abandonat. Ne plimbăm prin tot soiul de meandre cu piatră, sub nuci, pe lângă căsuțe apărate de câini mici și loiali, până spre Tăul Brazi și Coranda de la Văidoaia.

Deasupra ei, cei de la Adoptă o Casă au construit, cu ocazia festivalului Roșia Montană Alive de anul acesta, un punct de belvedere, care se uită peste sat și spre adâncimile Arieșului, către masivul Cârnic. Pare că urcăm cu Inelul Puterii în buzunar, să-l aruncăm în flăcările Mordorului, iar peisajul din jur ajută imaginației. E stâncos, cu pietre care se prăvălesc sub propria greutate, dar care parcă s-au copt la soare, fiindcă au culoarea ruginei.

Ne conduce cu pasul de căprioară Cristi Botar, un tânăr de 19 ani. E student la Timișoara, dar e de-al locului și zice că s-ar întoarce aici oricând. „Io practic am fost vecin cu Tică Darie. Eram la grădină, săpam și Tică era în cealaltă parte și săpa și el. Și o venit la mine și mi-o zis, uite, Cristi, am pagina asta Visit Roșia Montană și n-am conținut pe ea, îți dau aparatul meu și faci tu poze și le postezi. Era prin mai 2018. Și dup-aia vedem noi ce se mai întâmplă pe parcurs”, îmi zice când ne oprim să bem o gură de apă.

Când s-a apucat de treabă, Cristi era încă elev. Nu și-a intrat bine în mână, că a lovit pandemia, iar administratorii paginii de socializare și-au dat seama că nu e suficient să postezi online poze frumoase de la Roșia Montană. Au organizat niște tururi ghidate tematice, despre istoria mineritului și despre istoria cinematografică a locului, fiindcă aici s-au filmat mai multe pelicule românești, de-a lungul timpului. 

„În 2020, totul a explodat, că lumea mergea mult la munte. Eram plecat de dimineața până seara. La un moment dat, nu am mai putut. Eu eram încă pe tură și lumea mă tot suna. Așa că mi-am mai adus un prieten, și i-am făcut un instructaj. Nu conta câți veneau, trei, patru, zece oameni, vreți să vedeți Roșia? Da! Cât timp aveți la dispoziție? Trei ore, două ore? În vara aia am avut și 70 de tururi, poate mai bine, o fost fain!”

Tururile organizate de Cristi sunt momentan gratuite, dar, îmi spune timid, donațiile sunt încurajate. În 2013, când vâlvătaia conflictului dintre goldiști și ecologiști era în plin, Cristi trecea numai prin Centrul năpădit de proteste în drumul lui zilnic de la școală până acasă.

Locuiește undeva în apropiere de Tăul Brazi, așa că realitatea aceea nu s-a prins de el. Într-un fel, visul acela romantic despre Roșia Montană – cu sărituri de pe trambulină în tău, dibuind după peștișorii de aur cu care Goldul a populat apa, cu alergat prin pădurile de molid și culcat pe patul de mușchi răcoros – visul acesta rezistă numai și numai fiindcă vine din mintea și sufletul unui astfel de ficior, cum e Cristi.

„Ăsta a fost primul meu an la oraș… N-am stat eu mult, opt luni, dar nu mi-o plăcut deloc, îi prea aglomerat, nu mi s-o părut că ai ce face p-acolo. Aici mai mergi pe-un deal, mai pe-un munte, îi altceva. Nu îi pentru mine orașu’.”

Stăm pe marginea apei și ne uităm cât de mult s-au îngrășat peștii Goldului. La buza trestiilor e plin de puiet de somn.

Înapoi în curtea celor de la Adoptă o Casă e ora mesei. S-au adunat voluntarii de pe toate cărările să ia prânzul. Sala de mese a fost amenajată într-o anexă a casei mari, căreia i se spunea Camera Rece.

„Noi lucrăm acum cu oameni care acum 12 ani nu doar că susțineau vânzarea totală către RMGC, ci erau vehement împotriva noastră la modul personal. Dar dacă ții toată viață ranchiună… dacă nu înțelegi mecanismul care i-a făcut pe oamenii ăștia să reacționeze cum au făcut-o și care ne-a făcut și pe noi să luăm atitudine… Noi eram ăia din cauza cărora copiii lor n-aveau pâine pe masă. Așa eram portretizați. Bănuiesc că a contat că noi am rămas aici”, încheie Claudia Apostol. 

Citește și:

Roșia Montană: s-a schimbat ceva?