Naufragiul din Grecia nu e o tragedie întâmplătoare. Este o consecință directă a politicilor Uniunii Europene

Durează cam 10 minute să te îneci.

În primele câteva secunde, după ce apa îți umple plămânii, începi sa intri într-o stare de „fight or flight” (luptă sau fugă, n.red). Pe măsură ce căile respiratorii încep să se închidă pentru a împiedica apa să între în plămâni, vei începe să îți ții respirația involuntar. Acest lucru are loc timp de 2 minute, după care îți vei pierde cunoștința.

La scurt timp după ce respirația se oprește și inima încetinește, corpul intră într-o stare numită convulsie hipoxică și capătă o culoare albastră. După câteva minute, creierul, inima și plămânii ajung la o stare dincolo de care nu mai pot fi resuscitate. Această etapă finală a înecului se numește hipoxie cerebrală și este urmată de moarte clinică.

Vrem să putem relata în profunzime despre toate evenimentele internaționale care contează. Dacă e important și pentru tine, alătură-te susținătorilor presei independente! Orice sumă contează.

Așa s-a întâmplat și cu cel puțin 79 de oameni în Marea Mediterană săptămâna trecută, în apropierea orașului Pylos din Peloponez, în Grecia. În aceeași mare în care românii se scaldă vara, nu departe de insulele elene unde se bucură de vacanțe all-inclusive, peste 750 de copii, femei și bărbați au naufragiat. Numărul de morți e estimat că va ajunge la 500. 

Aceștia sunt oameni – nu sunt refugiați, migranți, numere sau statistici. Sunt ființe umane care își caută un loc mai sigur și mai bun pentru a trăi. Cu toate acestea, tragedia nu este întâmplătoare; dimpotrivă, este intenționată și reprezintă o consecință directă a politicilor Uniunii Europene. 

Marea Mediterană este survolată de drone, radare și tot felul de tehnologii ce ajută garda de coastă elenă și agenția europeană pentru granițe Frontex să detecteze orice mișcare. Primele testimoniale ale supraviețuitorilor încep să apară, chiar dacă martorii au fost izolați de către autorități. Conform lor, autoritățile elene au interacționat cu nava și chiar au remorcat-o. Mai apoi, din cauza unor manevre făcute de către garda de coasta, supraviețuitorii spun că barca a naufragiat. Jurnaliștii greci au obținut dovezi care arată că autoritățile au fost anunțate cu mai multe ore înainte despre situația navei. Toate semnele par să indice că se știa că barca urma să se scufunde și chiar că autoritățile elene ar fi vinovate. 

Nu e greu de crezut, pentru ca asta s-a întâmplat în Italia acum câteva săptămâni, când aproape 100 de oameni au pierit în aceleași condiții. O investigație a arătat cum acel naufragiu a fost cauzat de nepăsarea autorităților italiene și a Frontex. 

Dacă facem câțiva pași în spate, constatăm că, de fapt, ultimii zece ani sunt punctați de astfel de exemple. Unul dintre cele mai tragice exemple este naufragiul de pe pe 3 octombrie 2013, când 360 de imigranți din Libia, Eritreea, Somalia și Ghana au murit din cauza unei combinații de proceduri neclare: refuzul statelor implicate (Malta, Italia și Grecia) de a accepta responsabilitatea salvării imigranților – ceea ce ar fi însemnat să se ocupe și de procesarea cererilor lor de azil (în conformitate cu Regulamentul Dublin) și de potențiala lor repatriere –  a dus la un ping-pong de întârzieri în acțiunile care ar fi salvat majoritatea persoanelor aflate la bord. 

Citește și:

REPORTAJ: Afgani, turism și pandemie. Noua și vechea migrație în insula Lesbos

„Când ești pe mare, nu știi dacă mori sau trăiești.” Cum funcționează ping-pong-ul cu oameni de la frontierele Uniunii Europene

Louisiana de Świsłocz. La granița dintre Polonia și Belarus, criza migrației continuă neobservată (reportaj)

Absurditatea naufragiului a fost sporită de faptul că el s-a petrecut în apropierea mai multor ambarcațiuni care treceau prin zonă și care pur și simplu observau ceea ce se întâmpla. În același timp, există relatări despre un elicopter militar neidentificat care arunca biscuiți și apă pe vasul care se scufunda, ai cărui extrem de puțini supraviețuitori au trăit în cele din urmă bând urină și mâncând pastă de dinți, și pe care femei însărcinate nășteau cu groază în timp ce se înecau.  

După incident, guvernul italian a promis o înmormântare de stat pentru migranții care au murit în dezastru, dar a sfârșit prin a organiza un serviciu memorial la care supraviețuitorii nu au fost invitați. Mai mult, guvernul a invitat reprezentanți ai ambasadei Eritreei, ceea ce înseamnă că victimele dezastrului de pe vas urmau să fie comemorate oficial de către delegați ai statului din care fugiseră. 

Oficial, peste 27.000 de oameni au murit sau au dispărut în Mediterană din 2014 până astăzi, însă numărul e considerat o subestimare, pentru că nu se știe, de fapt, câți alții au dispărut, fără a mai fi vreodată luați în calcul. Ruta mediteraneană centrală de migrație este cea mai mortală din lume, iar Mediterana este uneori descrisă drept un „cimitir” sau un „mormânt lichid”.

Conform legii maritime internaționale, orice navă care nu mai poate naviga sau care e pe cale să naufragieze trebuie salvată, chiar dacă pasagerii nu doresc asta. Iar în cazul navei care s-a scufundat pe coastele Peloponezului, autoritățile asta susțin: că le-ar fi oferit pasagerilor ajutor și că aceștia le-ar fi spus că tot ce-și doresc e să fie lăsați să-și continue în pace drumul – înspre Italia. Ce s-ar fi întâmplat cu acești oameni dacă ajungeau în Italia, este cu totul altă discuție –  chiar dacă li s-ar fi permis intrarea în vreunul din porturi (ceea ce se întâmplă din ce în ce mai rar), legile care oferă migranților protecție sunt de, asemenea, din ce în ce mai restrictive, timpii de procesare a cererilor lor de azil din ce în ce mai lungi, și cel mai probabil majoritatea ar fi fost trimiși înapoi, dacă nu în țările de origine, atunci în Libia. 

Însă politicile țărilor mediteraneene și ale Uniunii Europene, prin concepție, nu au siguranța migranților ca prioritate. 

Istoria migrației în Marea Mediterană a început cu mult înainte de Primăvara arabă. A început în anii ’90, odată cu desființarea regimurilor comuniste din Europa de Est și cu sosirea primilor refugiați politici albanezi în Italia. După sosirea primului feribot, în iulie 1990, disidenții aflați la bord au fost întâmpinați ca eroi ai anticomunismului, iar localnicii i-au întâmpinat cu ospitalitate. Însă până în 1993, peste 300.000 de albanezi își părăsiseră țara, iar autoritățile italiene erau copleșite de numărul mare de oameni care soseau. 

După sosirea vasului albanez Vlora pe țărmurile din Otranto, în august 1991, cu peste 20.000 de albanezi, politicile de migrație au început să fie dictate de un fel de „tiranie a urgenței”. Migranții de pe acest vas au fost izolați pe un stadion și, înainte de a fi repatriați în număr mare, li s-au aruncat rații de mâncare și sticle de apă din elicoptere. Aceste cazuri timpurii de izolare, constituite din soluții ad-hoc adoptate sub presiune de autorități disperate și depășite de o serie de evenimente de care nu se mai loviseră în istoria recentă, au creat un precedent și au pus bazele unor structuri suverane mai permanente.

Aceste politici s-au perpetuat de-a lungul timpului, și, în ciuda trecerii timpului, nu s-au schimbat fundamental. Pactul pentru Azil și Migrație a fost revizuit chiar în săptămâna precedentă, însă a adus puține îmbunătățiri în privința gestionării crizei umanitare și a protecției vieților celor care caută adăpost în Europa. Deși nevoia de rute sigure pentru migrație și protecție e reală, pactul nu a reușit, în niciuna din formele sale, să adreseze aceste nevoi. În afară de o amendă de 20.000 de euro pentru fiecare refugiat pe care statele refuză să-l primească și un acord care prevede că fiecare stat va decide individual care țară de origine e singură și care nu, pactul nu a adresat problema principala: morții din Mediterană. 

În schimb, UE – și, separat, statele membre UE din regiune – au preferat adâncirea parteneriatelor cu țările africane. În acest sens, politicile de migrație sunt unele dintre consecințele postcolonialismului, în care relațiile dintre fostele colonii și statele suverane ale acestora influențează politicile instituționale. Libia, ca să dăm doar un exemplu, e o fostă colonie italiană. Relațiile dintre cele două state au influențat discuțiile dintre ele cu privire la migrație și, mai departe, întregul peisaj al traversărilor maritime și al politicilor care le gestionează. 

Libia este și unul dintre cei mai importanți actori pe scena migrației, deoarece țărmurile sale au fost, în ultimele decenii, un punct de plecare pentru sute de mii de refugiați, pe ambarcațiuni care se îndreptau spre insula italiană Lampedusa.

În august 2008, un acord între premierul italian Silvio Berlusconi și Muammar Gaddafi stipula că cele două state urmau să „închidă definitiv capitolul dureros al trecutului [colonial]”. Compania națională italiană de energie și-a asigurat accesul continuu la resursele naturale ale Libiei. În schimb, autoritățile libiene au promis că vor coopera în lupta împotriva „migrației neautorizate”. Ca o formă de reparație, Italia s-a angajat să investească 5 miliarde de dolari în Libia în următorii douăzeci de ani.  

Tot  în Libia, Uniunea Europeană este acuzată de complicitate la atrocități, după ce a ajutat garda de coasta libiană – mai degrabă o miliție – sa captureze bărci și trimită oamenii din ele înapoi în Libia. Pasagerii sunt aruncați în închisori și centre de detenție ale căror condiții Organizația Națiunilor Unite le-a descris ca fiind tortură și sclavie sexuală. 

De fapt, cu câteva zeci de miliarde de euro din taxele noastre, UE încearcă de mai mult de un deceniu să convingă 27 de țări din Africa să adopte politici restrictive asupra mobilității regionale. De la investiții în forțele de ordine – cunoscute pentru încălcarea drepturilor omului – până la echiparea acestora cu tehnologii de supraveghere invazive și presiunea asupra guvernelor de a adopta legi care să criminalizeze migrația, politica de migrație a UE în Africa duce la pierderea de vieți omenești și represiuni ale drepturilor fundamentale ale africanilor.

În Niger, după ce UE a făcut lobby pentru adoptarea unei legi în 2015 care a criminalizat mobilitatea în nordul țării, mii de oameni și-au pierdut viața în deșert. UE a ajutat cu echipament și traininguri și autoritățile din Sudan, o țară care a erupt în război recent și care probabil folosește aceste fonduri să alimenteze lupta.

În Tunisia, tehnocrații tocmai au semnat un acord prin care, în schimbul a 900 de milioane de euro, țara va avea rolul de a opri oamenii ce vor să ajungă în Europa. În cadrul vizitei, nu s-a pomenit nimic despre respectarea statului de drept și a democrației din Tunisia, care în ultimii ani s-a deteriorat, statul devenind tot mai autoritar.

Aceste investiții au consecințe nefaste pentru cei care își riscă viețile în căutarea unui loc sigur, dar și pentru tunisieni, atât timp cât UE răsplătește lideri autoritari în schimbul ajutorului autorităților în stoparea migrației.  

Toate aceste țări sunt gardienii granițelor europene. Când oamenii reușesc să scape de granițele lor, ei sunt nevoiți să traverseze Marea Mediterană. Când sunt interceptați în largul mării, nu sunt salvați. Sunt fie trimiși înapoi în închisorile libiene, fie abandonați în valurile reci ale mării. Chiar dacă ajung aproape de coasta europeană, fie ea italiană sau greacă, sunt lăsați să moară, în ciuda legilor internaționale, care stipulează în mod clar obligația de a salva orice navă în pericol.

Aceste tragedii se întâmplă acum și vor continua să se întâmple, atâta timp cât nu oferim căi legale și sigure de acces în Europa, protecție și un minim de decență în salvarea vieților umane. Mediterana a devenit un cimitir, o graniță lichidă unde soarta ta este decisă de culoarea pielii și naționalitate. 

Dacă ești în Europa, te vei bucura de apele calme și de plajele albe, dar dacă nu, și îndrăznești să încerci să ajungi aici, ai șanse mari să mori înecat. Rămâne de văzut dacă o viitoare investigație va decide cine e de vină pentru aceste vieți pierdute, însă cu siguranță, înainte de asta, vina va fi pusă pe victime. Fiind rezultatul “migrației” în sine, ca fenomen general, în discursul public moartea nu este cauzată de regimurile de stat, ci devine o consecință a acțiunilor și deciziilor migranților.

Povara responsabilității cade pe umerii morților, într-un nou act de agresiune, de violență sistemică, ce are loc cu participarea inconștientă a victimei.

Însă dacă vei muri când încerci să treci Marea Mediterană, una din cauze este politica de migrație a UE, o politică ce creează consecințe nu întâmplătoare, ci din concepție.